- „În… domeniul criticei…, se cam profesează menajarea ori, dimpotrivă, severitatea” (p. 5).
- „…vocabularul de origine slavă [preluat de limba română] exprimă pierderea demnității umane, inegalitatea, raporturile spre atârnare, umilința, necesitatea (…) multe cuvinte arată infirmități sufletești și trupești: mârșav, scârnav, trândav, gângav, gârbov, cârn, pleșuv, curvar, năuc, prost, tâmp…, sărac, slab, blajin… stăpân…, slugă, (…), toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala, scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea (…) În partea cu unguri sunt meșteșugurile, produse ale hărniciei umane: ferăstraie, hârdaie, barde, hamuri, lacăte, zăbale, ilăuri… Turcismele vechi cuprind noțiuni de interior oriental, obiecte de bazar (conac, fânar, cazan, tipsie, baltag, fildeș, catifea)…, pezeventlîcuri, caraghiozlîcuri, pehlivănii,… Dimpotrivă, grecismele din epoca fanariotă… reprezintă finețea sufletească excesivă…, prețiozitatea, sofistica, apelpisirea.” (pp. 8-9).
- „Față de săracul dialect muntean, limba țăranului ardelean și mai cu seamă a moldoveanului, sunt pe o treaptă superioară (…) Graiul moldovenesc, prin moliciunea tonurilor sale, e de la sine artistic (…) Într-un cuvânt, sevele limbii vin mai ales din Moldova și Ardeal, dar Muntenia… le sublimează…” (p. 10).
- Antim Ivireanul: „«… că ce neam mai înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de morți, de comîndare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez… Cine din păgâni face aceasta?»” (p. 12).
- „… providențialist în istorie, Miron este machiavelist în politică” (p. 18).
- „Cu o plăcere ce sare în ochi cronicarul descrie (făcând și desene) calculii ce s-au găsit la autopsie în trupul Ducăi” [vodă] (p. 22).
- „Dacă istoricul literar ar judeca după criterii etice, Radu Popescu ar fi cel mai ticălos dintre cronicari… Ceva mai multă învălmășire…, și am fi avut un Saint-Simon… (p. 32).
- „La Cantemir (Gâlceava înțeleptului cu lumea), răsare căte o frază de frumusețe litanică” (p. 37).
- „Budai [Deleanu] tratează cuvintele ca pe niște făpturi moi… Așa femela dracului se face dracă, palatul… palată, copacii în copace. Țiganii visă, se cîrmează, locurile sunt puste, întâmplarea e jeloasă, soarta e scîrbeață, boierii sunt plini de bogătate” (p. 77).
- „«Frunză verde și-o lalea / Dar [la ’48] Eliad ce-mi făcea? / Se-nfășura în manta!»…” (p. 136).
- „Ipohondru [Daniil Scavinschi], se îmbuibă cu medicamente și întreține niște mustăți colosale, în nepotrivire cu statura lui minusculă”. (p. 163).
- „Gourmand și gourmet, Kogălniceanu era iubitor de fast. Casa lui cu coloane grecești de la Șosea (trei corpuri de case, trei camere, ghețărie. șopron de patru trăsuri, grajd de patru cai, parc cu mai multe pavilioane, statui, puț cu pompă, grădină… o galerie de tablouri…” (p. 180).
- „Când în 1848 izbucni la Paris revoluția…, Bălcescu a trăit înfocat pe străzi și a putut agonisi o bucată de catifea de pe tronul lui Louis-Philippe (…) Bălcescu fu revoluționarul pur, arzând pentru cauză…: «România va fi iubita noastră» zice el” (p. 185). [El] dădu întâia monografie științifică (…) Fraza îi era dreaptă, bine bătută, cu respirații firești… expurgată de pitorescul dialectal… În notarea sunetelor el aruncă toate metalele limbii: «Era zece ceasuri dimineață… când începu bătălia prin o furioasă tunărire de ambele părți. Sunetele trompetelor, urletele tunurilor, înfiorătoarea șuierare a ghiulelelor ce se încrucișau prin aer, clăncănitul paloșelor…»” (pp. 189-190).
- Colonelul Lăcusteanu: Bonjuriștii… sunt «nebuni», înțelepțiți cu bătaie de Mihai Sturdza. Magheru e un «ciocoi de peste Olt»…, Aristia e «un smintit, profesor de declamații teatrale»… «Iancu Brătianu și ai lui sunt «vagabonzi», «ștrengari», «mitocani»…, «ciocoi din cei răsculați»…, Cuza… «un câine roșu»” (pp. 202).
- „Nuvela istorică Alexandru Lăpușneanu… ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă literatura română ar fi avut prestigiul unei limbi universale” (p. 216).
- „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că [Anton Pann, născut în Bulgaria, la Sliven, din mamă grecoaică] era sau român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici din fragedă copilărie…” (p. 218).
- „Cilibi Moisi…, a fost un Anton Pann evreu… geniu oral… își dicta aforismele de-a dreptul zețarului” (p. 225)
- „Compunerile prin care numele lui Bolintineanu a pătruns în cărțile școlare (…) au părut în urmă așa de mecanice încât parodiile ce s-au făcut pe socoteala lor apar tot atât de izbutite ca și originalul, și uneori originalele înseși pot fi luate drept parodii”. Totuși, „el este întâiul versificator român cu intuiția valorii acustice a cuvântului…” (pp. 237-238).
- „Dar ce n-a citit Bolliac? E o bibliotecă universală a lui Eliade [Rădulescu] întrupată” (pp. 247).
- „Călătoriile lui de arheolog amator fură ironizate cu spirit de Odobescu în Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice.” (p. 249).
- „în vara anului 1837 mergând, la Galați [G. Săulescu] a văzut că se pavau străzile cu firimiturile de marmuri antice și hârburi de vase ce se scoteau de la Țiglina, numită de Cantemir Ghertina…” (p. 264).
- „Primăvara, poetul [V. Alecsandri] nu lucrează nimic, închide dugheana” (p. 295).
- „Toată lumea îl proslăvește… Dedicații în albume, cânticele, imnuri ocazionale curg din pana sa nepretențioasă și el ia buna primire a societății drept o judecată critică (…) O ceată de tineri cântă un imn de slavă lui…, i se fac ovații, fetițe vin cu buchete în mână. Un tânăr cere să-l adopte, … un altul…o bursă. (…) La «Junimea» toată lumea se ridică în picioare când el intră pe ușă și Maiorescu și Negruzzi se grăbesc să-i împingă fotoliul” (p. 296).
- „[Al] Depărățeanu este… singurul petrarchist substanțial al poeziei noastre. Extazul erotic, estetismul pictural, aurăria, lividitatea lilială, transparența, sunt note tipice ale liricii lui” (p. 325).
- „Andrada, fiica lui Decebal [din Daciada lui Baronzi] și vestală, începând să aibă sentimente creștine, e denunțată…” (p. 333).
- „Predispoziția îi era religioasă, se închina, totuși, la prea multe femei” [Un sătean] (p. 337).
- „I. C. Fundescu ar fi pretins că-i «neam de voievod de la Bosnia», dar pentru Eminescu el era țigan «cioro-horo rumânaș de laie, alb ca pana corbului, strănepot al vechilor faraoni…»” (p. 337).
- Odobescu, bilet către Anghel Demetriad: „«Dacă în casă-ți ai un bilet de o miie de franci, desparte-te pentru zece zile de dânsul și trimite-mi-l prin aducătorul»” (p. 357).
- „Odobescu nu uită a cultiva persoanele utile și lui Maiorescu, ministru, îi trimite o cupă de bronz a cloisonnage cu fondante. Însă fiindcă penru opt franci Capșa îi dă numai vreo douăzeci, restul e suplinit, cu fondante ieftine de la Fialkovski” (p. 357).
- „…Odobescu bate câmpii cu grație pe simpla firmă verbală a vânătoarei. Pseudokinegetikos e un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric á brac literar…” (p. 357).
- „Prin temă, Ciocoii vechi și noi e un mic roman stendhalian (bineînțeles fără filiațiune directă și fără luciditate analitică), iar Dinu Păturică, e un Julien Sorel valah” (p. 361).
- „Numeroasele poezii ale lui Grandea… sunt fâlfâitoare ca niște drapele, corecte, însă macre, fără imagini…” (p. 368).
- „Familia Hâjdeilor sugeră ceva din haosul scitic” (p. 370).
- „Cu veleități pozitiviste, cu tendința de a reconstitui dintr-un dinte de cal un dinozaur, Hasdeu e un Al. Dumas al istoriei și un Edgar Poe al filologiei (…) El e talmudist în sensul cel mai învederat, extractor al esenței a cincea… Planșele lui lingvistice au un aspect de arbore al sephiroților” (p. 379).
- „Lupta cu Hasdeu nu-i ușoară… și Maiorescu a fugit din fața lui, afectând a-l ignora” (p. 380).
- „Până la întemeierea «Junimii», literatura română este scrisă aproape numai de boieri… Țărănimea nu ia parte deloc la mișcarea culturală și ea intră în ținută idilică, prin grația unor moșieri ca Alecsandri și Negruzzi (…) Salon literar în care să primeze meritul personal nu exista, și dacă Creangă s-ar fi născut cu două decenii mai devreme, el n-ar fi avut cui să înfățișeze «țărăniile lui». Chemarea la creație a clasei țărănești și punerea acesteia în prezența directă a aristocraților este opera «Junimii»” (p. 397).
- „Toate amintirile contemporanilor ne vorbesc de săli pline…, de lecții sonore rostite [de Maiorescu] liber, fără note, cu glas răspicat și grav… «într-o locuțiune superbă și o impresionantă formă literară»… Trebuie să fi fost un orator mare…, însă ce are de-a face oratoria cu filosofia?” (p. 404).
- „Maiorescu, la noi, este inițiatorul «conspirației tăcerii» A spune despre autorul Sburătorului că n-are «nici o inspirațiune de adevărat poet»… se poate explica prin lipsa de gust, dar a nu aminti de dramaturgul Hasdeu, a ignora total pe Macedonski, a nu scoate un cuvânt despre Ion Ghica, a întrerupe orice notiță despre autorii luând atitudine împotriva Convorbirilor sunt semne de îngustime” (p. 407).
- „Maiorescu avea o puternică inteligență mediocră” (p. 412).
- „«Caracudă» se numea în «Junimea», după o poreclă născocită de A. Naum, grupul tinerilor sfioși care ședeau prin colțurile salonului bârfind în șoaptă și mai ales așteptând cu nerăbdare clipa când se iveau ceaiul și cozonacul”(p. 438).
- „Poemul [Miradoniz] nu poate fi transportat în altă limbă fără mari pierderi de sânge” (p. 468).
- „Cu ascendenți actori și comercianți… refractari sublimului natural, Caragiale are… oroare de altitudine. La Bușteni… nu se lasă atras în excursii la munte, printre brazi. Dealtfel are și amețeli, riscat pe St. Ana la Sinaia, nu putu coborî decât cu ochii închiși, vivificat cu coniac” (p. 491).
- „Un balcanic care a intrat în orbita românismului… se deznaționalizează aproape imediat, sau mai bine zis își limpezește fondul traco-dacic oscilant (…) Cine e din țară se mulțumește să se păstreze și să existe; sositul de departe are aspirațiuni mari”. (…) Un țăran de tipul Creangă este tăcut, hieratic, cu expresia arhaică, proverbială, nemișcat ca un asiat, respingător, prin geniul rasei, al oricărei noutăți. Un român cu sânge amestecat simte strigări nelămurite, e neliniștit, aventuros, căutător de satisfacții violente. Dotat cu geniu, el poate aduce un progres în adaptarea multimilenară” (p. 517).
- „Cu mult înaintea lui Rebreanu, Slavici zugrăvise puternic sufletul țărănesc de peste munte și cu atâta dramatism, încât romanul [Mara] este aproape o capodoperă” (p. 511).
- „Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, sunt toți constitutori de limbă literară… O limbă «macedonskiană», însă, nu există” (p. 525).
- „V. A. Urechia, «Popovici Ureche», omul cu «șapte nume», după Eminescu, «al geniilor geniu», «țiind surori v-o două sermanul de neveste», academician, profesor universitar, mare demnitar, e tipul mediocrului solemn… Sub fața sa păroasă și sub marii ochelari doctorali ascundea o viață intimă de un foc nebănuit. (…) A doua soră, Wirth-Pester, Anna (Țetina), trece cu nupții legale în alcovul lui V. A Urechia, care coabita, se zice, și cu a treia soră, Carlotta (Leria) Pester, profesoară de muzică a reginei Elisabeta… Era și a patra soră, Emilia Pester, soția generalului N. Dona, socrul lui Al. Vlahuță. Acesta muri la 10 noiembrie 1889, lăsând un fiu căpitan în vârstă de treizeci de ani, Alexandru Guriță. Căpitanul voi a se căsători cu Corina Rizu, fiica lui V. A Urechia, însă academicianul se opuse violent, mărturisind primejdia incestului. Ofițerul era fiul său cu Emilia, deci frate al Corinei. Cei doi se sinuciseră. Așadar, «al geniilor geniu» coabita cu toate surorile Pester… A murit la 22 noiembrie 1901, senator, consul general al Repiblicii Ecuador” (p. 529).
- „Deci la 1898, Duiliu Zamfirescu avea intuiția valorii procesului verbal, noțiunea de autenticitate, și se dezinteresa de compoziție, punându-se la modul exact al codului civil. Repudia calofilismul cu câteva decenii înainte de Camil Petrescu… Cu toate acestea…, romancierul avea nunai intuiții, nu și noțiuni estetice clare (p. 537).
- „Judecățile lui Anghel Demetrescu sunt al unui cretin” (p. 543).
- „El [Gherea] amintea de Baudelaire, de Strindberg, de Verlaine, de Rollinat, de frații Goncourt, într-un timp în care «Junimea» părea a trăi, prin Maiorescu, cu cinzeci de ani în urmă” (p. 553).
- „Merituoasă la Vlahuță, [e] păstrarea, într-o epocă de mediocritate, a unei ținute corecte în versificație și a unei decențe în platitudine” (p. 561)
- „Nuvela lui Slavici e în alb și negru ca veșmintul ardelenesc, proza dunăreană e un testemel înflorat din acelea vopsite cu șofran… Întâiele nuvele ale lui Delavrancea zugrăvesc mahalaua în acest spirit de fabricant de tulpanuri imprimate cu suc de buruieni și cu imaginația lui V. Hugo. Căci mahalalele acestea răspund spre bărăganuri, șesuri pierdute în albeața colburilor producătoare de miraje. Omul de munte, mărginit la concretețea stâncilor, e pozitiv și cel mult păstrător de mituri, cel de la câmp, amețit de monotonie, e un arab vizionar” (p. 569).
- „În Moldova, îndeobște, îndeletnicirea cinegetică apare ca un moment tipic al vieții de conac (…) La «Junimea», nuvelistul cinegetic era N. Gane, la «Viața românească», Sadoveanu (…) Oricum ar fi nuvelistul consacrat dinainte de război trebuia să mânuiască pușca și patima cinegetică ajunsese atât de înaintată, încât compunerea revistei întâmpina, zice-se, greutăți din cauză că aproape toți colaboratorii erau duși la vânătoare”(pp. 575-576).
- „Născut la Târgoviște în 1868, era fiu al boiernașului Alexandru Brătescu (…) Timp de câteva decenii fu secretar al Camerei. Minte retrogradă și exaltată…, în ciuda unei aparențe de bun simț, va deschide, spre sfârșitul vieții, o campanie antisemită… A murit prudent la 14 decembrie 1946 (p. 581).
- „ …nuvelistica lui Bassarabescu este bineînțeles umoristică. Spre deosebire de Caragiale, fondul liric învinge. Căci acești umili eroi au rudimentul tuturor marilor pasiuni, dar le exprimă cu mijloace insuficiente. (…) M-me Manolescu din Pe drezină este un fel de M-me Bovary. Mica stație a obezului ei soț o înăbușe și la primul prilej ea fuge pe drezină spre marea viață modernă, reprezentată pentru ea de gara din București” (p. 581).
- „Între 1890 și 1900, dând la o parte câteva publicații de seamă, revistele sunt niște adevărate osuarii și oricât s-ar încerca să se restabilească această producție ea recade în sicriul ei putred” (p. 590).
- „Iorga este în istorie Virgiliu, Sf. Paul și Beatrice laolaltă, care te conduce din infernul diplomelor până în roza celestă a viziunilor totale” (p. 612).
- „Literatura lui M. Sadoveanu dă impresia unei mari muțenii și a unei placidități de fluviu lent” (p. 620). „Materia [nuvelistică] pare mereu aceeași și anume contenplarea oamenilor în stare sălbatică. (…) În toate volumele lui… vom găsi momentul împărtășirii cu hrană, în ultimele volume însă, golirea ulcelei de vin și ruperea fripturii în țiglă ia aspectul unui imn adus uberității solului” (p. 621).
- „Orice adevărată poezie este hermetică, adică irațională, cu neputință de redus la scheme… A face poezia «primitivelor triburi» nu este o înjosire, deoarece tocmai tribul este deținătorul curat al mentalității poetice…” (p. 645).
- „Cine privește fața lui Anghel înțelege aceste furori orientale: ochi migdalați, blânzi și fini, însă străvezii, exaltați, fața inverosimil de prelungă…, ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco. El e de o gelozie arabă… (…) Îi propuse [lui Șt. O Iosif] să se bată în duel până la exterminarea unuia. (…) La înmormântare o doamnă patriotă strigă femeii fatale fără vină: «Mizerabilo care omori pe toți oamenii mari ai țării!»” (p. 691).
- „Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Cațavencu și un Eleutheriu Popescu, deveniți lirici… (p. 694).
- „Frazele [romanului Răscoala], considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării (p. 734).
- „Această lume [din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu] există și oricât de ridicule ar fi unele manifestări, orientarea ei se face în folosul civilizație, fiindcă unde nu se află o clasă frivolă, specializată în existența de lux, nu poate răsări nici marea cultură (p. 740).
- „Volumul II e însă un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească… Ceea ce nu știe cititorul este că disproporția aceasta este ieșită din adaose și corecturi. Tipografii erau… înspăimântați de ideea de a tipări operele lui Camil Petrescu, deoarece acesta, în loc să corecteze, sfărîma șpalturile, introducând fraze și pagini nouă care dublau textul” (p. 743).
- [În volumele II și III ale Medelenilor], „locvacitatea și bombasticul umflă paginile cu spume” (p. 754).
- „Inadaptabilii nuvelisticii noastre trăiesc într-un mediu ros de materialism” (p. 762).
- „Acum o sută de ani Gh. Eminovici putea deveni boier fiindcă era un domn care să-i confere titlul, astăzi burghezului îi este răpită pentru totdeauna această vanitate” (p. 764).
- „Nu se poate tăgădui că romanul [Întunecare] e scris bine. Bine, nu din punct de vedere artistic, ci gramatical” (p. 766).
- „Murind, colonelul [din Arsenic de Sergiu Dan] delirează: «Praporgescule! Furaje! Furaje! Escadronul II! Furaje! Asta-i ovăzul cailor?» iar preotul declară că «a murit ca un viteaz», deoarece ultimul său cuvânt au fost «furaje»” (p. 797).
- „Omul [Eugen Lovinescu] era într-adevăr frumos, plin de noblețe fiziognomică. Închipuiți-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminată și suavă, cu ochi fără scântei, indiferenți și enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr-o marmură moale. Genunchii săi uriași ca aceia ai lui Moise din San Piero in vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa (…) Criticul era gigantic, și aveai impresia că punând urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii ai fi auzit un motor imens, o orgă de apă” (p. 800).
- „Poetul [Arghezi] a băut dintr-un pahar de vin și, îmbolnăvit, se simte ca un ciur prin găurile căruia ființa lui prefăcută în ceață se risipește” (p. 811).
- „Gulică…, om cu nevastă și copil, își dă doctoratul în nădejdea că ministrul prieten… îi va oferi o catedră universitară. Acesta însă îl poartă mereu cu vorba. În cele din urmă îi procură postul de intendent al cimitirului Buna-Vestire. După câtăva vreme de funcționare i se întâmplă intendentului un lucru extraordinar. Morții din cimitir încep să învieze și teritoriul de sub administrația lui Gulică se preface într-o vale a Iosafatului. (…) Tulburarea autorităților, răsturnarea vieții zilnice sunt văzute cu un mare simț realist al evenimentelor fantastice. Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia în pagini uimitoare:
« – Spuneți drept, zise Profesorul de Psihologie experimentală din Comisie, ați înviat ori n-ați înviat?
– Nu știm nimic, domnule. Am auzit trâmbițe și ne-am pomenit din somn.
– Voi ați zis că ați înviat.
– Se poate să fi zis. Am dormit 200 de ani. Când a sunat trâmbița a tremurat țărâna ca aburul de vară în Bărăgan, praful s-a plămădit din nou cu umbra și au trecut razele prin noi ca printr-o ceață și am luat carne și simțire din nesimțire.
– Ne ia pe bisericește, zise Șeful Poliției printre dinți.»” (p. 818).
- [Topârceanu] nu-i niciodată atât de liric încât să fie mare, nu-i niciodată atât de facil încât să nu fie poet (p. 830).
- „Poezia lui Adrian Maniu… exală un puternic miros de vopsele” (p. 824).
- „Oricât de perfecte ar fi aceste compuneri [de Ion Pillat], ele rămân reci, lustruite, ca acoperite de o brumă. Colorile nu sunt proprii, ci doar ipostazele unui magistral cameleon” (p. 858). (…) El mai aparține categoriei din ce în ce mai largi a poeților care… afectează a nu putea să creeze decât în lirică, prefăcându-se a se clătina în proză ca mateloții debarcați pe uscat” (p. 864).
- „Poetul [Zaharia Stancu], tip de țăran brun cu ochii profunzi și foarte difidenți, autor de romane dinamitarde, e un focos” (pp. 869-870).
- „Cu nume grecesc, ginere al lui Gherea, Zarifopol simbolizează spiritul de negație a două rase sofistice. (…) Criticul a fost nevoit să-și transporte armele de luptă împotriva literaturii franceze, de unde inactualitatea continuă a operei lui Zarifopol și bizareria… antipatiilor sale, care se desfășoară după o tactică foarte «burgeză», în spirit catedratic, universitar, cu mijloacele de cercetare ale unui docent. Fără îndoială, Zarifopol este un om inteligent, ale cărui polițienisme intelectuale încântă nu rareori. Cu toate acestea el s-a specializat în funcția de «inteligență teribilă», care îl obligă la sforțări, adesea puerile, de penetrațiune… În groaza lui de moft, Zarifopol e un mare moftolog, lipsit de gravitate, de simțul sublimului…” (p. 909).
Dimpotrivă, Zarifopol, «illettré» cu cărți și studii universitare (scriind «cea mai superioară»), se silește să susțină savant unghiul de vedere al vulgului. Gustul îi e absolut deficitar…” (p. 910).
- „Ce străin, vreodată, va pricepe savoarea lui «vorba ceeea» și a lui «mă-nțelegi»? (p. 911).
- „Criticul [Șerban Cioculescu] prinde opera în pânză și o suge prelung lăsând-o uscată” (p. 914).
- „Omul [Al. Rosetti] este de o personalitate frapantă, erou plin pentru un roman posibil, prin arta de a stăpâni aristocratic, de a folosi și, totuși, de atrăi fratern în lumea turbulentă a literelor (p. 917).
- „Bogdana de Ioana Postelnicu (n.1910) e în stilul Lucia Demetrius, fără indecențe grave, numai cu vaporoase stări sexuale” (p. 936).
- „G. Șt. Cazacu…, bacovian și verlainian: cavouri, catafalc, port, naufragiu, hohot sec, ftizici, îngheț milenar, toamnă pe drumuri, zări de cărbune, corbi, ploi grele…” (p. 938).
- „După ce se bucură cu mâinile de suprafețele Herminei, eroul decretează: «Niciodată nu mi-a fost dat să surprind trupul Herminei fără suflet»” (p. 961).
- „I.L.Caragiale, bunăoară, e un trac care nu ne reprezintă total, ci îngroașă numai una din notele noastre meridionale” (p. 974).
- „Suntem… adevărați autohtoni de o impresionantă vechime. Indiferența vădită a țăranului român pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sunt mai mult sau mai puțin recente (p. 974).
&&&&&
Selectate de Cristian Florea