”Orice teorie a educației trebuie să fie bazată pe o teorie a naturii umane”

Steven Duncker

Despre educație, în toate variantele sale, se scrie mult și ideologizant. Aproape că nu există zi în care să nu citim un text pe facebook, un material într-o revistă, să nu auzim de apariția unei cărți cu subiecte corolare ale educației. Spațiul mental ne este invadat de noi concepte pedagogice sau de teme cu caracter mai mult sau mai puțin general: parenting, self-development, educație incluzivă, educație centrată pe elev, competențe generale sau specifice etc. Toate par a deveni locuri comune în limbajul fiecărui părinte, profesor, elev sau psiholog. Suntem înconjurați de specialiști în educație, de experți în probleme de formare și dezvoltare, de oameni care vorbesc din ”experiență” sau de pe piedestalul poleit cu idei al teoriilor pedagogice, însușite ”după ureche” sau adaptate realităților românești. Ascultându-i pe aceștia, adesea avem brusc revelația că ”aceasta este soluția”, că în sfârșit știm să ne educăm copiii, să devenim profesori buni sau pur și simplu să ne transformăm peste noapte în părinți model. Trăim o perioadă de timp cu iluzia că într-adevăr suntem mai instruiți în ale educației dacă citim articolul de pe internet recomandat de colegul de cancelarie, de mămica sau de tăticul unui copil cu probleme sau pur și simplu îl descoperim noi răsfoind revistele online. Dar ”vraja” indusă de cele mai noi teorii ale educației se risipește curând, atunci când constatăm că nimic nu se schimbă; elevii sunt la fel de inerți ca înainte, profesorii rămân în continuare blazați, copiii noștri devin parcă mai incomprehensibili și mai greu educabili. De multe ori, te lepezi de orice teorie despre educație și revii la vechile practici care, cât de cât, te fac să te simți că deții controlul, că te mențin la acel grad de respectabilitate care te face să suporți mai ușor devierile propriilor copii, ignoranța elevilor sau a profesorilor sau disfuncțiile generale ale unui sistem pe care te consolezi că ”oricum nu ai cum să-l schimbi”. Învățământul, ca sistem, și educația copiilor și a tinerilor, ca și concept general, sunt pline de astfel de renunțări, compromisuri, de modele teoretice acceptate ușor și abandonate repede, de heirupisme sociale și politice indecent de numeroase.

Evident, este bine să citești cărți despre educație, după cum este bine să și încerci să aplici ceea ce citești. Dar, informația pe care o iei din texte nu trebuie însoțită de o adeziune nonșalantă și necritică față de respectiva teorie. Nu există nicio carte despre educație care ar putea avea rolul unui panaceu, unei soluții definitive, pentru simplul fapt că personalitatea fiecărui educabil (înțeles ca subiect al educației) este atât de diferită și de complexă încât ea nu poate fi încadrată într-un pat al lui Procust doctrinar.

De aceea, o carte despre educație, formare și dezvoltare este astăzi foarte dificil de scris. Autorul acesteia ar trebui să evite toate clișeele teoretice și lingvistice acumulate în ultimii ani, să se ferească de a adopta soluții definitive, să aibă curajul să pună între paranteze vechiul și să construiască o teorie a educației pe bazele gândirii critice și pe solide cunoștințe despre natura umană. Din fericire, am în față o astfel de carte. Autorul ei, Doru Căstăian, un renumit profesor gălățean, care și-a dobândit o largă recunoaștere și ca eseist, filosof al științei și traducător de cărți, pare a contrazice atât imaginea idilică despre educație, cât și pe cea excesiv de critică referitoare la învățământul românesc. Cartea în care discută despre educație se intitulează, foarte incitant, chiar provocator, Cum și de ce (mai) educăm? și corespunde unei gândiri extrem de solide, construite pe baze sceptice și critice.  Însuși faptul că autorul a ales să pună titlul celor 11 texte ale cărții sub semnul interogației, arată spiritul autentic și profund al profesorului ce nu riscă afirmații gratuite, ce nu caută soluții simpliste, ci impune exigență metodologică în căutarea răspunsurilor și, mai ales, multă atenție în selectarea surselor. Din nou revenim la conceptul de ”gândire critică”, reprezentativ pentru modelul teoretic propus de profesorul Căstăian, ca modalitate de abordare a oricărei probleme.

Trebuie să menționăm, încă de la început, că Doru Căstăian nu este orice fel de profesor. Nu o spun doar eu, prieten și coleg de breaslă cu autorul cărții, ci o spun elevii lui, ceea ce mi se pare a fi mai important. De altfel, Doru a primit recent, într-o gală festivă, premiul ”Merito” pentru excelență în educație, unul dintre cele mai cunoscute distincții acordate unui profesor român. Putem spune deci că lucrarea Cum și de ce (mai) educăm?, realizată pe baza unor articole publicate în diferite reviste sau site-uri de dezbatere precum contributors.ro, este cu atât mai bună, cu cât este scrisă de un profesor bun, de la care chiar ai ce să înveți. De aceea, considerăm că cele 11 texte despre educație reprezintă adevărate modele inspiraționale venite de la unul dintre cei mai buni profesori, deci cu atât mai mult ar fi demne de luat în seamă.

Ceea ce considerăm a fi miezul tare al cărții nu este o anumită teorie pe care Doru o împărtășește – nici nu este adeptul impunerii dogmatice a vreunei poziții teoretice – și poate nici unghiul de abordare – deși inedit și mult superior oricărei atitudini ideologizante – ci, credem noi, faptul că ideile despre educație ale profesorului gălățean sunt puternic susținute de argumente filosofice și științifice. De la nivelul culturii riguroase pe care o deține, Doru Căstăian analizează, în cuvinte puține și clare, atât mediul școlar, în general, cât și comportamente, atitudini, prejudecăți și politici educaționale. Parcurgând paginile cărții, îți dai seama că nu ai cum să rămâi indiferent la ceea ce afirmă autorul. Doru provoacă, argumentează împotriva inerției care caracterizează profesorul, dar și împotriva întregul sistem de învățământ, nu idealizează nici elevul și se raportează mai mereu critic la orice teorie a educației sau la metodele și mijloacele didactice exemplificate de diferitele lucrări de metodică și puse în aplicare de profesori la ore. De aceea, cartea lui nu este deloc una comodă, nu este o ”lectură de weekend”, în ciuda stilului foarte relaxant al autorului. Dacă citim cu atenție textele, observăm că ele ating cele mai grave probleme ale educației. Iar meritul mare al autorului este că aceste probleme nu sunt strict ale unui singur sistem, ci sunt consecințele unei gândiri defectuoase, ale unor comportamente disfuncționale ce caracterizează întreaga societate românească. De exemplu, în textul intitulat ”Bule, scriitori și bucurii pentru copii” Doru Căstăian consideră că sistemul actual de educație este un mediu arid, ”în care cu greu înflorește ceva ingenuu și durabil” (p. 58). Pe lângă numeroasele cauze ale acestei aridități, profesorul gălățean aduce în discuție sistemul de titularizare, care încurajează lenea, corupția, inerția și îndepărtează școala românească de valorile meritocrației sau ale spiritului concurențial.

Desigur, sistemul de titularizare nu este singurul exemplu de disfuncție în cadrul sistemului educațional. Prejudecățile culturale și lipsa unui dialog real știință și religie sunt alte tare ale școlii românești. Programele școlare nu sunt adaptate realităților științifice din societatea contemporană, crede Doru. Acest lucru se întâmplă și pentru că spațiul mental al românilor nu este încă pregătit pentru o ”schimbare de paradigmă”, cum ar spune epistemologul. Cine îl citește și îi urmărește activitatea lui Doru, știe cu siguranță că acesta este adeptul, aproape fără rezerve – deși nu într-un mod dogmatic – al evoluționismului, ca singura teorie consistentă logic, ce poate explica coerent fenomenele și realitățile complexe ale lumii vii. Din păcate, consideră el, evoluționismul nu este promovat în școli. El nu apare ca teorie explicativă, ci doar cel mult ca un model teoretic printre altele. Mai mult chiar, se constată o opoziție de multe ori făcută prin mijloace iraționale împotriva predării conceptelor evoluționiste în școală. Se preferă narațiunile naive și facile, modelele teoretice depășite, ce nu mai pot corespunde noilor realități ale științei. ”(…) teoria evoluționistă este în acest moment teoria cea mai bine coroborată și cea mai acceptată din întreaga comunitate științifică (…) Este singura teorie care explică fenomenele biologice, dinamica și complexitatea lumii vii, fără niciun concurent care măcar să aproximeze gradul ei de forță explicativă, de suplețe conceptuală sau de coerență internă”. (pp. 50-51). Predarea teoriei evoluționiste în școli încă de la clasele mici ar introduce respectul față de știință în rândul elevilor, ar deschide perspective către un dialog fundamentat pe fapte între diferitele discipline școlare. În acest sens, Doru Căstăian pledează pentru un permanent dialog între discipline, pentru crearea unei școli ”critice”, în care confruntarea și educația de pe poziții teoretice opuse să fie norma, și nu excepția, așa cum este în prezent.

În interiorul științelor socio-umane este posibil un astfel de dialog. Orizontul transdisciplinar al socio-umanelor ar da un sens holistic tuturor abordărilor științifice, pentru că doar în cadrul lor se pot uni, într-un mod fericit, cunoașterea științifică și cea umanistă. Problemele filosofiei, dar și ale economiei, psihologiei sau culturii civice permit crearea unui liant extrem de necesar între abordările monodisciplinare și cele interdisciplinare cu care sunt obișnuiți elevii. Transdisciplinaritatea devine astfel un deziderat al învățământului românesc viitor: ”Trandisciplinaritatea este abordarea cea mai completă și mai dezirabilă, întrucât ea ne apropie cel mai mult de idealul educațional al formării elevilor ca personalități armonioase, întrucât ea le stimulează cel mai bine abilitățile și facultățile creative și îi ajută să se adapteze cu cele mai mari șanse de reușită la realitate”, afirmă profesorul gălățean.

Poziția lui Doru față de sistemul de educație actual practicat în România este mai degrabă una sceptică. Credem că una dintre cele mai interesante pasaje ale cărții prezentate sunt cele în care Doru pune efectiv degetul pe rană și dezavuează multe dintre practicile ”sistemului de învățământ”. Una dintre mentalitățile întreținute de sistem este generalizarea. Sigur, stereotipurile create de generalizările pripite nu vin din interiorul sistemului de educație, ci oarecum provin dintr-un viciu logic. Chiar și reformele încercate în ultimii ani sunt supuse acestui tip de sofism. Ele au la bază generalizări de tipul ”elevii nu mai citesc”, ”părinții sunt dezinteresați de educația copiilor”, ”există clase slabe și clase bune” s.a.m.d. Ele se regăsesc din plin în gândirea profesorilor și a celor care fac legile în educație. În locul generalizărilor, Doru propune utilizarea propozițiilor compuse, formate numai din conjuncția propozițiilor elementare care o compun. Disjuncția duce la false supoziții, în timp ce conjuncția poate conduce la o înțelegere mai bună a învățământului românesc. Realitatea complexă a educației este și ea o consecință logică a utilizării propozițiilor conjunctive; în ea se regăsesc profesori buni, dar și profesori mediocri, profesori serioși, dar și corupți, elevi curioși, dar și dificil de educat etc.

Acest ”și” exprimă, de altfel, o viziune ”rețelistică” asupra educației. Consecvent în a descoperi relații între mecanismele sistemului de educație, Doru Căstăian își expune teoria sa despre lumea văzută ca un vast sistem de rețele interconectate, preluată de la celebrul teolog postmodernist și filosof al culturii Mark C Taylor: ”…trăim primele momente ale unei culturi globale a rețelei (subl. autorului), ale cărei implicații abia începem să le înțelegem. Conectarea, ca textură primă a lumii, cartografiile parțiale, heterospațiile și heterocroniile digitale, relevarea unei dimensiuni infinit abisale a informației…, iată câteva determinante ale noii realități” (pg. 110-111). În acest nou spațiu conectivist, ca proiect al modernității, se schimbă și paradigma învățării. ”A traversa conexiuni”, ”a construi rețele”, a înțelege relația dintre individ, ca subiect al cunoașterii și rețeaua din care face parte, reprezintă una dintre cele mai interesante provocări pentru profesorul viitorului.

Această viziune este singura care ne poate salva de a avea o concepție monistă despre educator. Profesorul, crede Doru Cătăian, nu este nici numai un ”facilitator”, nici doar un ”transmițător de informații”. Noua pedagogie științifică pentru care Doru face pledoarie este cea a îmbrățișării unei logici a unirii contrariilor, ce depășește simpla afirmare a principiului contradicției, care stă la baza unei adevărate ”logici a ereziei”, căreia îi plătesc tribut, deopotrivă, conservatoriștii și progresiștii. Pedagogul trebuie să răspundă adaptativ realităților complexe în care trăiește, iar singura atitudine posibilă a unui profesor este de a nu crede în niciun model disciplinar al învățării, deci a avea mai degrabă o atitudine critică și sceptică. În fața unei lumi complexe de rețele interconectate, nu este posibilă o singură abordare a educației. Utilizarea mai multor strategii și mijloace educaționale, aplicabile în situații diferite este adevărata ”cale”, una evident a medierii între extreme.

În societatea postmodernă de astăzi adevărul nu mai reprezintă un model uman sustenabil. De aceea, Doru încearcă să găsească un nou ideal educațional care să nu mai furnizeze ”experiențe de cunoaștere”, dar să creeze premisele trecerii de la a ști la a fi mai bun. În esență, acesta este și mesajul final ce transpare din paginile cărții. Gândirea critică, dar mai ales critica gândirii critice devine cel mai fecund exercițiu intelectual dintre toate câte pot exista. Ea ne arată limitele gândirii, ne smerește față de celălalt, ne face să acceptăm mai ușor și mai relaxant poziția opusă. Gândirea critică este, în cele din urmă, cel mai bun remediu față de dogmatismul intolerant, al fundamentalizării discursului și al polarizării agresive a societății românești, pe care Doru le vede ca fiind dominante astăzi. ”La momentul la care scriu aceste rânduri, la o sută de ani după crearea României mari, societatea românească cunoaște un nivel de divizare internă și de polarizare care nu știu dacă este fără precedent, dar care este, fără doar și poate, evident și îngrijorător. Piețele țării sunt pline de români, îmbrăcați în alb sau policolor, care nu mai au idee dacă îi unește ceva. Și, pe măsură ce dinții ni se încleștează de ură, se aude tot mai limpede predica irațională a excepționalismului românesc și a naționalismului găunos. Da, elevii mei vor trebui să fie informați, critici, lucizi. Dar și buni (subl. autorului). Mai ales buni. Umani, calzi și deschiși. Interesați de ceilalți. Măcar atât cât se poate. Numai așa cred că se poate ieși din spirala descendentă a urii, disprețului, fundamentalismului și găunoasei îndreptățiri de sine care tarează dezolant societatea românească”. În numele acestui crez umanist se poate răspunde la întrebarea care face obiectul cărții: ”De ce mai educăm?”. În esență, nu se poate face educație fără o teorie coerentă despre natura umană. Iar pentru profesorul Doru Căstăian, a face educație înseamnă, în ultimă instanță, a deveni mai buni. Pentru aceasta însă trebuie să înțelegi că natura umană este maleabilă, că nu există elevi ”fericiți” și nici că bucuria de a cunoaște și a înțelege însoțește de fiecare dată ora unui profesor inspirat. În contextul unei educații în care a da și a primi sunt procese interșarjabile atât pentru elev, cât, mai ales, pentru profesor, trebuie să renunțăm la idealizarea unui anumit model pedagogic. Doru este convins că ”educația este inseparabilă de confruntare. Nu există model pedagogic credibil care să nu fie agonal” (pag. 71) De aceea atitudinea filosofică ne ajută și de această dată. Ea ne învață că una trebuie să ne confruntăm sincer cu propriile limite, să ne asumăm, ca profesori și ca elevi, până la capăt educația. Aceasta presupune, în acest sens, ca profesorii să depășească prejudecățile venite dintr-un scepticism radical sau, dimpotrivă dintr-un idealism naiv. Iar elevii, la rândul lor, să nu rămână doar la ”efectul de teleenciclopedia”, care te face să te entuziasmezi pe moment de ceea ce auzi, vezi sau cunoști și să revii la cenușiul existenței, eventual evadând în realitatea virtuală, uitând rapid de ceea ce te-a entuziasmat. Antibioticul aplicat peste ”virusul” trăirii unei experiențe frumoase la ora de curs îl face pe elev să devină din ce în ce mai imunizat, mai superficial, mai puțin lipsit de profunzime. Mai ales că, la majoritatea orelor de curs, el nu mai simte acea electrizare și se izolează în universul lui, în ”bulă”, așa cum îi place lui Doru să spună. Din păcate, la ora de curs sau în afara ei, profesorul nu poate face mare lucru. Pentru a ieși din bula monadică trebuie ca societatea românească să se reformeze, învățământul să devină o poartă deschisă literaturii și culturii, ca solidaritatea între profesori și oamenii de cultură, între universitari și preuniversitari să devină o normă în școlile românești. Evident, modelele sociale ar trebui și ele să fie ”sănătoase”, astfel încât elevul să continue, în mod real și în interiorul bulei sale, să-și prelungească bucuria de a ști și de a afla mai multe.

Una dintre cele mai importante lecții de filosofie la clasa a XII-a este despre ”mitul peșterii”, ce face parte din dialogul Republica, scris de Platon. Acolo ni se prezintă un model pedagogic de o actualitate extraordinară. Vă las plăcerea de a citi paragraful respectiv și de a trage concluziile. Acum spun doar că acolo este vorba despre profesori și despre educație, despre libertate, asumare și  sacrificiu. Iar mesajul pentru educatori este evident: nu poți să educi dacă nu iți orientezi corect privirea și dacă nu îi ajuți pe cei de lângă tine să privească odată cu tine. Pentru că, în cele din urmă, educația este despre solidaritatea dintre oameni. Or, despre acest fel de educație este vorba în cartea lui Doru Căstăian. În ultima instanță, este ceva ce ne privește pe toți.