Sub aspect literar și existențial deopotrivă, autorul romanului nu este un idealist sau un optimist incurabil, dar nici un resemnat al sorții. Mai curând se apropie de acel tip uman descris de Blaise Pascal, „care caută ostenind. E bine să fii obosit și sătul de inutila căutare a adevăratului bine” (Cugetări). Andrei Velea este perfect conștient de faptul că nu deține adevărul cu majusculă, drept pentru care nu propune un model unic de urmat. Înainte de orice, scopul literaturizării filosofiei constă în capacitatea de a te înțelege pe tine însuți prin prisma convingerilor celorlalți, chiar dacă, după cum susținea Jean-Paul Sartre, aceștia reprezintă mai mult o imagine a infernului. Oare ce vor spune ceilalți despre „normalitatea” mea, de exemplu, reprezintă un risc ce trebuie asumat de autorul unui roman cu titlul a.normal.

Ținând cartea în palme (cel puțin în ale mele se cuprinde perfect), nu poți să nu remarci fotografia de pe copertă. Interesant (de la inter-esse, „a fi între”) de potrivită tematicii romanului este ilustrația acesteia, aparținând artistului-fotograf dr. Cornel Gingărașu. Ea reprezintă probabil o ironie postmodernă la adresa femeii ca „simptom al bărbatului” (după expresia psihanalistului francez Jacques Lacan): o tânără nudă (poate și o aluzie la o carte celebră a antropologului Desmond Morris), surprinsă din spate, cu părul desfăcut alunecând pe curbura bine definită a șirei spinării și cu un scaun cu spătar în dreptul capului, echilibrat așezată într-o atmosferă cenușie, angoasantă. Ironia e teribilă nu doar pentru că nu vedem chipul tinerei doamne/domnișoare, ci, mai ales, pentru că scaunul (oh, ce conotații psihanalitice!) este răsturnat (cu rațiunea în jos și picioarele în sus, cum remarca ironic și Jonathan Swift în a sa Meditație asupra unei cozi de mătură), suspendat ireal în dreptul capului (ca în eter, fără repere vizibile de susținere).

În mod normal, nu scriu recenzii la cărți de literatură. L-am numit „filosoful literaturii gălățene” încă dinainte de a-i citi acest roman, intuind modul de abordare și concepțiile filosofice intrinseci; unele mai puțin, altele mai mult îndrăgite de scriitorul Andrei Velea. De asemenea, nu m-am înșelat nici când am bănuit că nu se știe niciodată ce este real și ce este pură imaginație, precum includerea subtilă a unor persoane din realitatea noastră citadină: „Vor fi acolo un ziarist, un istoric și un tânăr politician pasionat de etosul local” îi spune Sebastian Danielei (p. 197); las deoparte cunoscutele Daily și Panoramic. Acțiunea se petrece într-un peisaj urban nu tocmai distopic, elementele futuriste fiind cât se poate de verosimile și de posibile în viitorul foarte apropiat. Dar, de fapt, dronele și beneficiile pe care ni le aduce inteligența artificială au doar rol de decor în peisajul gălățean „postuman” imaginat de Andrei. Nu același lucru se poate spune despre experimentele de gândire și exercițiile spirituale, pe care le aduce în atenție prin intermediul puținelor dar consistentelor personaje ale romanului. Spre exemplu, pentru a înțelege cum apare ura într-o relație de cuplu, protagonistul apelează la experimentul mental al broaștei fierte (pp. 44-45), pe care apoi îl și invalidează: „Povestea broaștei care nu sare din vasul ce fierbe lent nu e adevărată. În dimineața asta, la zece, am sărit din vas” (p. 47). Iar o imagine foarte plastică la reproșul adesea invocat în cuplurile care au ajuns la o răscruce – „Te-ai schimbat!” – este cea a omidei care a devenit fluture, o metaforă așezată concluziv în contextul unei meditații a lui Bogdan, inspirată foarte probabil de Heraclit:

„Totul e schimbare. Universul se schimbă, peisajele se schimbă, oamenii se schimbă, permanent. Sinele nu e dur și opac. [...] Schimbarea e motorul lumii, ea face lucrurile să meargă, e singura constantă universală. Dar tot ea face deșarte promisiunile pe viață. Te iei cu cineva, apoi se schimbă, devine altă persoană. Însă contractul rămâne același, pe vechiul eu. Contractul nu-l mai actualizează nimeni. Apoi, după zece ani, într-un moment de luciditate, te trezești lângă un străin. Ca omida lângă fluture: «Te-ai schimbat!»” (pp. 69-70).

Apoi, exercițiul spiritual al privirii de deasupra, cunoscut și practicat în școlile antice de filosofie, îndeosebi stoice și epicureice, este descris de personajul feminin, Daniela, în finalul părții a doua (p. 165).

Dacă ar fi să facem un inventar al filosofilor și curentelor filosofice cuprinse în roman, am constata că sunt (a)normal de multe și de diverse, la care personajele apelează ca și cum le-ar deține într-un fel de sertar al conștiinței. Socrate, Kierkegaard, Wittgenstein, dar și Carl Rogers – unul dintre fondatorii abordării umaniste în consilierea psihologică, care a dezvoltat așa-numita terapie centrată pe client –, fac parte din trusa de idei; la care se adaugă interpretări privind budismul, așa-zisul „feminism eclectic” („Feminitatea își flutură sensibilitatea între floare și baros”, conchide în chip poetic Bogdan; p. 39), dar și anarhismul filosofic. Care să fie scopul acestui vast instrumentar pus în scenă? În afară de înțelegerea naturii relațiilor de cuplu, mai putem descoperi cum se intuiește un sens al vieții dincolo de răspunsurile gata făcute și cum se pune la îndoială fericirea ca ideal suprem (pp. 70-73). Mai găsim și o formulă existențială care surprinde adecvat măcar iubirea pe termen lung, dacă nu pe cea pe viață („ceea ce iubești, lași liber” p. 164).

Deși bărbatul însurat și femeia măritată aparțin stadiului existențial etic, personajele se simt prinse iremediabil în limitele angoasante ale stadiului estetic al vieții („eram prinși într-o pușcărie a minții”, mărturisește Bogdan; p. 39). Știm că ambele stadii sunt conceptualizate filosofic și literar de gânditorul danez Søren Kierkegaard, mai ales în Sau-sau, volum publicat sub masca unor pseudonime sugestive. De ce am remarcat această afinitate electivă? Pentru că Andrei Velea își camuflează trăirile și concepțiile despre viață printre personajele cu fire meditativă pe care le construiește în spirit kierkegaardian și, uneori, chiar cioranian.

„Nu înțeleg nimic. Nu vreau să înțeleg nimic. Zâmbesc din complezență privind tâmpenia aia pe ecran. Așa par normal. Un om normal e un om amuzat de glumele convenționale. Zâmbesc înspre ecran. Dar gândul meu e la altceva, la golul pe care-l simt în mine. Înspre el zâmbesc ironic de fapt” (p. 16), pentru ca, ulterior, să constate amarnic: „În mine, un gol care a înghițit zâmbetul ironic, reamintindu-mi toate astea […] Nervi abstracți dau să se înfiripe. Un nod în gât mă face să inspir adânc aerul tare din apropierea Dunării” (p. 25).

Experiența angoasei, o categorie existențială care traversează stadiile existenței kierkegaardiene, laolaltă cu exprimarea în scris a acesteia reprezintă și o reiterare a terapeuticii filosofice a lui Emil Cioran: „n-ar trebui să scriem cărţi decât ca să spunem lucruri pe care n-am îndrăzni să le destăinuim nimănui” (Despre neajunsul de a te fi născut, p. 31). Lucruri nu tocmai normale, deci. Dar revenind la angoasa mariajului, îl regăsim pe Bogdan judecând profund, tipic kierkegaardian, asupra dialecticii iubire-ură:

„Sau-sau. Sau iubirea se transformă într-o ură pe măsură și e doar cealaltă față a aceleiași monede, sau e una în prelungirea celeilalte, mai întâi iubirea, apoi ura, dar complet separate, nu părți ale aceleiași monede, sau iubirea și ura sunt împreună într-un dans greu de înțeles, inseparabile, greu de distins între ele.” (p. 43)

Cu toate că este afectat de divorț, Bogdan are totuși luciditatea de a sesiza ridicolul afirmațiilor post-factum cu rol de concluzii consolatoare. Conștient de efectele post-raționalizării, inerente oricărei relații solide sau despărțiri care se va înfățișa drept definitivă, el observă cu ironie:

„Prietenii făceau postdicții, predicții despre trecut. Momentul prezent dă sens oricărei istorii țesute retrospectiv. Cuplul nostru conținea și diamant, și dinamită. Orice final ar fi avut, cu siguranță că se inventa o poveste care să-l explice și care, chipurile, ar fi singura adevărată.” (p. 44).

Mai departe, acesta deplânge faptul că „am permis termenilor economici să ne invadeze intimitatea” (p. 48), uitând că iubirea nu poate fi înțeleasă din perspectiva profitului sau a analizei costurilor (pp. 49-50). Meditația se extinde asupra întregii existențe (la scară universală), din care cea umană nu poate face excepție. Și viața umană înseamnă mai mult risipire de sine decât stare de echilibru, mai curând întâmplare în loc de destin: „Sunt om de nervi și carne, cred și în risipă, cred și în distrugere, cred în reinventare din nimic. Și mai cred că în mintea noastră e un conflict permanent, fertil, creativ și că tocmai aici e cheia succesului speciei noastre.” (p. 52) Cât de bine rezonează această descriere cu antropologia nietzscheană sintetizată în versul: „Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare” (Așa grăit-a Zarathustra). Apropierea de Nietzsche devine și mai clară în privința criticii filosofiei fericirii și a gândirii pozitive. Dacă filosoful german folosea metafora filosofării cu ciocanul, Andrei Velea apelează la imaginea unui „cuțit care se bucură că taie” (pp. 71-73). În această ordine de idei, aflând o formă de fericire în meditație, Bogdan își dorește să gândească lucrurile până la capăt, indiferent cât de neplăcute sau de periculoase ar fi: „Pentru mine, era un exercițiu aproape estetic, ipoteză de lucru, posibilitate de existență” (p. 58). Desigur, în această situație, poate că protagonistului i-ar fi fost necesar ajutorul unui consilier filosofic, deoarece, anumite subiecte sau modul de abordare al acestora pot fi riscante în dialogul cu partenerul de cuplu nereceptiv la astfel de gânduri. Suntem predispuși la filosofare, dar unii dintre noi își pierd acest simț, la fel cum se pare că uităm să înotăm, de pildă. Poate tocmai de aceea nu este lesne de înțeles apetitul protagonistului pentru distrugere, libertate și iubire, valori ce reprezintă nimic altceva decât principiile psihanalitice Eros și Thanatos. Însă anarhia pe care o invocă mereu nu este deloc de tipul celei înțelese și practicate de către anarhistul italian Severino Di Giovanni, care în termeni actuali ar fi fost probabil considerat terorist: „Ceea ce vreau să distrug e ordinea socială, nu oamenii. […] Distrugerea trebuie să fie mereu simbolică. Ceea ce vrem să detonăm sunt ideile și simbolurile, nu oamenii care, dintr-o împrejurare sau alta, le susțin. Distrugere fără victime, iată noua anarhie” (pp. 80-81).

Desigur, această idee anarhistă nu e chiar nouă, dar stârnește încă suprindere printre cei care pun anarhismului eticheta de „haos social” sau de „dezordine morală”. Oricum anarhismul clasic înțelegea bine că libertatea autentică nu este posibilă decât între ființe raționale, nicidecum instinctuale, supuse resentimentului și bunului plac.

De aici poate și credința în laitmotivul „ceea ce iubești lași liber”, susținut de Bogdan și apoi pus la îndoială de Daniela, care oferă argumente convingătoare împotriva acestuia (pp. 162-164). În fond, sună divin „ceea ce iubești lași liber”, cu rezonanțe biblice chiar, ceea ce înseamnă că nu îl poți lăsa liber pe cel de lângă tine dacă nu ești un fel de zeu muritor, cel puțin. Un ins împăcat cu sine, autosuficient și autarhic. De altfel, Daniela poate fi și spirituală, cum este atunci când face o ironie existențială remarcabilă: „Îmi plăcea, atunci când făceam dragoste, să se lase cu toată greutatea asupra mea. Mă încânta asta. Îi spuneam: «Ești singura greutate pe care o suport!»” (p. 118) Dar dincolo de vorbele de duh, o putem surprinde adesea în momente de reflecție, aproape în oglindă cu reflecțiile lui Bogdan, de pildă în privința trăirii vidului existențial:

„Am avut tot ceea ce mi-am dorit: o carieră, un soț iubitor, un apartament împreună și o fiică, adică o familie reușită. Însă a început să-mi dea târcoale, la început discret, apoi din ce în ce mai acut, întrebarea dacă sunt, într-adevăr, fericită. Un fel de gol se năștea în mine.” (pp. 129-130);

descriere care amintește într-un fel de Linda, personajul feminin din Adulter de Paulo Coelho, care suferă tot de un fel de bovarism, dat fiind faptul că, cel puțin aparent, are o căsnicie aproape perfectă. Un moment profund de reflecție al Danielei e și cel privitor la sensul unei vieți împlinite, în care nu fericirea e scopul lui a fi, ci chiar a fi: „Mi-a părut atât de seducătoare absența perfecțiunii și mi s-a făcut scârbă de orice e scris cu majuscule. Am început să văd atâtea trepte intermediare și să înțeleg că nu suntem aici pentru a fi Fericiți, ci că suntem fericiți pentru că suntem și atât.” (p. 159)

Spuneam că personajele romanului au o fire meditativă. Aș adăuga că e și melancolică pe alocuri, deși uneori explozivă. Așa este și Sebastian, care, prin amintirile evocate Danielei, oferă și el o concepție filosofică despre libertate (p. 174), dar, mai mult decât atât, reflectă peripețiile românului de pretutindeni plecat în Occident, mai ales în Italia. Toate aceste gânduri îi vor răscoli în special pe cei născuți în anii 1980, care-au cunoscut în copilărie și adolescență ce înseamnă lipsurile de tot felul, inclusiv lipsa de perspectivă unitară a României. Așa s-ar explica, printre personaje, adorarea libertății ca ideal suprem. Întors în țară, dar nu pentru „a se umili și a se da cu ei”, cu puterea, Sebastian se opune pesimismului mioritic sintetizat în expresii precum „asta e, la noi nu se poate” sau „merge și-așa”. Hotărât să schimbe mentalitatea resemnată a gălățenilor, Sebastian revine în orașul natal și pentru că e bine „să trăiești acolo unde nu te latră câinii”, adică acasă (p. 207). E o ambiție care reprezintă probabil și argumentul lui Andrei Velea de a rămâne în orașul „cumplit de negustori” de la Dunăre.

Cartea lansată de scriitorul gălățean coincide, în mod oarecum straniu, cu apariția în limba română a unei lucrări de specialitate în vogă, Mitul normalității. Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică, de dr. Gabor Maté, medic maghiaro-canadian specializat în tratarea persoanelor cu diverse dependențe și afecțiuni psihice, care pledează pentru „o nouă normalitate”. Oare de ce? De unde nevoia unei noi normalități? Pentru că ne-am obișnuit să considerăm, în mod eronat, că ceea ce este „normal”, acceptabil sau la ordinea zilei este și sănătos. Dar ce înseamnă până la urmă a fi (a)normal? Revenind la personajele romanului, ambiguitatea normal-anormal sau filosofia (a)normalității este descrisă mai elaborat de Bogdan (pp. 63-64), dar e perfect rezumată de Daniela: „Anormal e doar excesul de normalitate” (p. 158). Fără a (mai) strica surprizele celor care n-au citit încă romanul, aș încheia spunând că este mai mult despre îndrăgostire decât despre iubire, dacă acceptăm că există și aici delimitări conceptuale, pentru că finalul erotic al cărții se topește în Clipă (p. 219), o precondiție pe cât de nesigură pe atât de necesară a iubirii; cum spunea și Constantin Noica undeva: iubirea „înseamnă înfrângerea umană a timpului”. Căci cine nu a simțit vreodată ce înseamnă să trăiești în prezent – aici și acum ca-ntr-un castel temporal – nu a cunoscut încă iubirea. Cel lipsit de iubire (pe care o dă sau pe care o primește) „trăiește” în trecut sau în viitor, în neființe de ordin secund. Iar cine cunoaște deja iubirea nici nu (mai) are nevoie de o continuare a poveștii. Poate că sensul lui „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu se referă efectiv la un viitor idilic, ci la un prezent etern.

Articolul anterior
O cronică normală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut