Filosofia istoriei face dovadă, după Berdiaev, măreţelor victorii ale eternităţii asupra timpului şi pieritorului. Acolo unde se revelează divinitatea, interiorul devine exterior, misterul insondabil al Fiinţei se face Poveste, iar roata timpului se pune în mişcare.

“Viaţa divină”, într-un sens, este istorie – istorie celestă. Numai monismul gândeşte divinitatea ca absolut nemişcată. Istoria începe în sânul Absolutului, în chiar viaţa divină, în care există temeiul mişcării tragice – premisă a unei filosofii a istoriei creştine şi esoterice. Marii misitici germani, Jakob Böhme, Franz Baader şi după ei Schelling, au înţeles că, în natura lui Dumnezeu, mai adânc decât el, se află un întuneric originar (Urgrund) un izvor primordial obscur în care se săvârşeşte teogonia, procesul naşterii lui Dumnezeu. Acesta este deja secundar în raport cu bezna iniţială!

Taina lui Dumnezeu este taina iubirii, este dorul lăuntric către un Celălalt al său. Există, în interiorul divinităţii, o anumită nostalgie lăuntrică divină. Răspunsul la acest dor al lui Dumnezeu este naşterea omului în Dumnezeu (antropogonie). Trebuie să ne asumăm cu curaj un anumit antropomorfism. De aceea istoria nu este doar revelaţia lui Dumnezeu pe plan pământesc, ci şi revelaţia de răspuns a omului către Dumnezeu! De aceea este de o tragedie atât de înfricoşătoare. (Dacă ar fi numai o revelare treptată a lui Dumnezeu, în etape, nu ar mai fi atât de zguduitoare).

Dacă nu ar fi libertate, dacă omul nu ar dispune liber de soarta sa, nu ar fi nici istorie.

***

Natura sfâşiată a timpului. Nu numai că e sfâşiat în bucăţi – trecut, prezent, viitor -, dar fiecare dintre acestea se ridică împotriva celeilalte. Sfâşiere îngrozitoare. Timpul devine spectru, capătă natură spectrală. Trecutul este fantomatic pentru că deja nu mai este; viitorul încă nu este încă, dar când survine, devorează trecutul pentru ca apoi să se transforme şi el în trecut. De aici – percepţia că trăim într-un timp incapabil să înglobeze integrităţi.

* * *

Apariţia marilor mistici germani (Jakob Böhme, Franz Baader, Angelus Silezius) – consecinţă logică a reformei luterane. Ea nu a fost posibilă decât după Reformă, când se sparge unitatea intelectuală a omului creştin. Pe de o parte, ca într-o reacţie chimică scăpată de sub control, se separă (sublimează) raţionalismul puritan, încercat în exegeza raţională a Scripturilor, pe de altă parte se decantează evlavia spirituală cea mai interioară, legată de credinţa personală. Sinteza superioară a ceea ce fusese trăire creştină s-a risipit în patru vânturi. Ce se întâmplă când spiritul zboară din trupul unui ansamblu organic, fie el vietate sau fapt de cultură şi civilizaţie? Rămân temple golite de duh, de sens, ruine peste care vântul stârneşte vârtejuri de praf…

* * *

Istoria universală este, după Berdiaev, o împletire inextricabilă între o “istorie celestă” şi una pămânească. Istoria celestă, având un prolog care s-a petrecut cândva, la origini, in caelo, irumpe în doze tot mai masive în istoria pământească, umană, culminând cu Întruparea – punct de maximă invazie a divinului în planul istoriei omeneşti, în planul uman. În interiorul istoriei poporului ales, întruparea Omului-Divin dă naştere unei alte istorii, care va rupe cu trecutul de robie al omului, pentru o eră a libertăţii.

De ce L-a respins poporul evreu pe Mesia? L-a respins pentru că istoria, pentru el, era o etapă premergătoare apariţiei unui Salvator care să-I scoată din trecutul de robie. De aceea poporul lui Israel nu putea să-L primească pe Mesia sub înfăţişarea unui rob, ci Îl aştepta sub înfăţişarea unui suveran atotputernic care să zdrobească pe împilatori şi să instaureze împărăţia pământească a neamului lui Israel. Or, Hristos a venit ca un prinţ (căci era, într-adevăr, de sânge regesc, mlădiţă a lui David) îmbrăcat în straie de cerşetor. În jurul acestei teme a mesianismului care se dedublează – un mesianism iudaic şi un mesianism creştin – se dezlănţuie istoria universală.

Istoria este o împletire de mari teme: tema raporturilor dintre om şi natură, tema destinului uman, tema răscumpărării etc. Ele se succed, dar şi coexistă, afirmându-se sau retrăgându-se în plan secund, ca într-o simfonie. În fiecare dintre acestea, dacă nu se epuizează complet în eonul propriu, dacă nu-şi sleiesc complet potenţialul lor de semnificaţii, forţa modelatoare, sursele de inspiraţie pentru om, ele se răsfrâng în noi contexte istorice, ca lumina în medii cu un indice de refracţie diferit. De aceea vor duce la noi serii de evenimente.

Tema primordială a istoriei universale este interacţiunea dintre spiritul uman şi natură. Drama căderii în păcat l-a aruncat pe om în adâncul necesităţii naturale. Tema destinului istoric al omului, survenită ulterior, este tema eliberării spiritului uman din adâncul necesităţii naturale. De-a lungul istoriei, omul rămâne o fiinţă duală, implicată în două lumi. Pe de o parte, participă la o lume superioară, lumea lui Dumnezeu, pe care o răsfrânge în sine, pe de altă parte, este cufundat în lumea naturală, care-l leagă de mâini şi de picioare, încât conştiinţa sa se întunecă şi îşi uită originea superioară.

Cufundarea în natură, specifică primelor trepte din istoria omului, de la care primeşte pecetea necesităţii, a legilor sale nemiloase, se oglindeşte în procesul mitologic. Schelling dezvoltă concepţia despre mitologie ca repetare, în spiritul uman, a cosmogoniei şi a proceselor naturii. De aceea, această vârstă primordială a omului este plină de mituri cosmice. Acest proces de mitologizare este al doilea act în eternitate şi primul în istoria omului pe pământ. În adâncul profund al timpului, când se petrece prima cădere la limită a omului, separând timpul nostru de eternitate, există momente implicate încă în eternitate, cum ar fi acest proces de mitologizare. Abia mai târziu, într-un alt timp, are loc solidificarea, închiderea omului în eonul nostru universal, care începe să se contrapună eternităţii. Eternitatea celestă se depărtează în genunea transcedentală. Însă în miturile primare, limita nu e ferm trasată – şi poate fi trecută, adăugăm noi, ca în legendele diferitelor seminţii despre cerul care putea fi atins cu mâna, până la un anumit eveniment nefast, de regulă o greşeală a omului, care a dus de separarea radicală şi catastrofică a cerului de pământ.

Această mare taină a situaţiei noastre în lume îngreunează înţelegerea vechii vieţi religioase, ca cea descrisă în Biblie, unde se împletesc istoria celestă cu istoria pământească, veşnicia cu timpul. Totul se petrece parcă pe planeta noastră, şi totuşi, parcă în alt timp şi în altă lume. Însă marele adevăr al Bibliei despre temeiul ceresc al destinului omului, trebuie interpretat filosofic şi religios în lumina Noului Testament, nu a Vechiului Testament. De aceea conştiinţa biblică vetero-testamentară obstaculează crearea unei metafizici adevărate a istoriei. La vechii evrei frapează lipsa ideii de nemurire. Berdiaev o explică prin faptul că poporul evreu se situa nu în perspectiva vieţii veşnice, ci a destinului lui istoric. Abia cu Cartea lui Iov şi Pildele lui Solomon încep evreii să se îndoiască de dreptatea destinului pământesc. Noua situaţie spirituală favorizează apariţia individualismului şi a universalismului religios.

Or, care este noutatea supremă a creştinismului? Creştinismul îl smulge pe om din natura inferioară, îl separă de duhurile naturii şi îl aşează sus, ca pe o fiinţă superioară. Şi pentru a nu mai cădea încă o dată rob în mrejele acestei lumi, vestitorii Veştii Bune vor obtura, prin chiar noutatea acestui mesaj, accesul omului la viaţa interioară a naturii. (Odată întors din infern, de unde îi “extrage” pe protopărinţi, Hristos pecetluieşte gura iadului). De aceea, de acum înainte, cifrul naturii şi energiile ei profunde îi vor scăpa omului înnoit. Situaţia lui în lume se schimbă. Pentru el natura nu va mai fi aceeaşi, ca pe vremea când îi înţelegea limbajul. Acest proces de separare a omului de stihiile inferioare ale naturii, legătura lui de sânge cu religiile păgâne, are şi un revers, numit cu amărăciune “moartea marelui Pan”. Marele Pan este izgonit în adâncul naturii şi se închide faţă de om. Aşa se explică, pe de o parte, de ce omul rămâne cu o spaimă în faţa naturii, iar pe de altă parte, nu-i mai înţelege limbajul. Este exact motivul pentru care, după Întrupare, miracolul devine irecognoscibil. Ultimele miracole, atestate de anumiţi hagiografi în acel amurg al lumii antice, au fost cele săvârşite de Appolonius din Tyana.

* * *

La apariţia creştinismului, lumea antică a trebuit să se încheie în două feluri. Mai întâi, este evident că întreaga lume antică trebuia să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism. În acest context, nu este miraculoasă însăşi apariţia meteorică dar impetuoasă şi irezistibilă a lui Alexandru cel Mare? Uniunea spirituală a Orientului cu Occidentul a început în marea perioadă elenistică. Şi a continuat cu formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Creştinismul se dezvălui lumii numai după intrarea în această perioadă a întâlnirii mondiale a culturilor.

În al doilea rând, lumea veche trebuia să şi cadă, nu numai să se unifice. Căderea (chiar dacă vorbim numai de a Imperiului Roman, deşi, în realitate, bazele lumii antice suferiseră o eroziune generală) a fost atinsă când lumea a devenit universală. Ea n-a fost întâmplătoare, ci s-a produs chiar în perioada de maximă strălucire exterioară, de maxim rafinament – dacă e să luăm numai sincretismul unui Nero, de pildă. Imperiul Roman trebuia să cadă, pentru ca pe acest teren eliberat de autoritate politică, pe acest compost plin de reziduuri şi germeni să înflorească creştinătatea. Evul Mediu se constituia, astfel, ca reacţie spirituală faţă de rafinamentul suprem al culturii eleniste, faţă de raţionalismul roman, aşa cum reacţia idealistă a lui Socrate şi Platon a combătut distrugătoarea critică sofistă.

Apariţia Evului Mediu, într-o logică a progresului linear ar fi, altfel, inexplicabilă. (Într-adevăr, cum vor explica înţelepţii acest paradox, al irupţiei creştinismului într-o perioadă de rafinament şi raţionalism? Să ne amintim, doar, de saduchei!).

Avându-şi leagănul în Orient, creştinismul este o religie a Occidentului. El merge la fel ca soarele, şi la fel istoria universală, odată cu el, se mută definitiv în Occident, în timp ce popoarele Orientului cad, parcă, într-o lungă letargie. Orientul devine static, se retrage în sine şi iese de pe arena istoriei universale. (“Reintrarea Asiei în istorie” în secolul XX, de care nu o dată a vorbit Eliade, combinată cu gradul de sofisticare a societăţii moderne actuale, are, din această perspectivă, semnificaţii eshatologice profunde.). “Nu este exclus ca epoca noastră să intre în conştiinţa posterităţii ca fiind cea dintâi care a redescoperit «experienţele religioase difuze», abolite de triumful creştinismului. Este interesant că Eliade scrie acestea (în “Cuvântul înainte” la Mefistofel şi androginul, Humanitas, 1995, p. 7) în contextul în care subliniază “pătrunderea Asiei în istorie”. Această revenire a Asiei în istorie, concomitent cu resurecţia sensibilităţii occidentale pentru sacralitatea naturii, să aibă valoare de simptom pentru încheierea ciclului creştin? În orice caz, Berdiaev a intuit bine fenomenul de contrabalansare a cristalizării conştiinţei creştine la sfârşitul antichităţii şi în Evul mediu timpuriu, cu „opacizarea” naturii pentru omul occidental.

* * *

S-a declanşat atunci, în zorii evului mediu, o luptă neîmpăcată cu natura din om şi din afara lui. Încep marile defrişări lăuntrice şi din natura exterioară. Ascetismul ia forma grădinăritului, a cultivării lăuntrice, dar şi a mediului dimprejur. Poienirea întreprinsă cu hărnicie în zorii civilizaţiei apusene curăţă locul pentru mânăstirile şi abaţiile care răsar ca ciupercile, deschizând spaţiul pentru o “civilizaţie a luminişurilor” (Le Goff). Începuturile civilizaţiei occidentale.

În toiul acestei ofensive se naşte o situaţie paradoxală: lupta spirituală cu natura a dus, pe de o parte, la necesitatea cunoaşterii ei obiective, iar pe de altă parte, ca o consecinţă, la acţiunea tehnică asupra ei. De aici, mai e numai un pas până la percepţia întregii creaţii, întregului cosmos ca pe un mecanism mort. Această mecanizare a naturii este rezultatul secundar sau terţiar al eliberării creştine a omului de demonolatrie. Nu poţi construi căi ferate, telegraf şi telefon înfricoşându-te de demonii naturii. Dar conştiinţa mecanică despre lume s-a ridicat împotriva creştinismului. De la intimitate cu natura, la instrumentalizarea ei. Au trecut, însă, veacuri până ce omul a făcut acest pas. Deocamdată, timp de sute de ani, de la sfârşitul Evului mediu şi în toată Renaşterea, omul încă nu a îndrăznit să conceapă acest gând.

Evul Mediu a fost dominat de două personalităţi în armură, din punct de vedere fizic şi spiritual: figurile monahului şi cavalerului. Evul Mediu i-a prezervat omului creştin forţele spirituale. Respingând lumea exterioară, forţele lui, energia lui s-a focalizat lăuntric, şi aşa se explică energia creatoare excepţională din Renaştere. Dacă n-ar fi trecut prin şcoala ascetică de reţinere a forţelor, omul n-ar fi intrat în noua sa istorie preaplin de putere creatoare şi de îndrăzneală. Aici Berdiaev se întâlneşte cu convingerea lui Giovanni Papini cum că tipul omului Renaşterii se deosebeşte de tipul medieval prin faptul că redescoperă ipostaza lui Dumnezeu-Tatăl, creatorul, şi se instalează în ea.

De ce s-a încheiat, totuşi, această perioadă extraordinară, am zice supraumană din istoria omului? Deoarece Evul Mediu n-a putut înfăptui împărăţia lui Dumnezeu, n-a putut soluţiona în deplină libertate acele probleme aduse spre rezolvare. Eşuând în eforturile de a pune un capăt istoriei, odată cu transfigurarea firii umane prin har şi sfinţenie, omul nu a mai putut rezista tensiunii insuportabile induse de cele două forţe antagonice care acţionau asupra lui cu un teribil efect de forfecare: situaţia sa în lume, de participant la treburile cetăţii, simultan cu apartenenţa la o realitate suprafirească, Cetatea lui Dumnezeu. De aceea, sfârşitul Evului Mediu anunţă răzvrătirea omului în epoca Renaşterii şi a Umanismului.

Sfârşitul Renaşterii coincide cu dezlănţuirea forţelor creatoare ale individualităţilor deţinătoare de ingenium – capacitatea de a inventa şi a pune la lucru tot felul de mecanisme. Cu Leonardo, maşina pătrunde în istorie, se interpune între natură şi om. Începe un proces de dezmembrare, scindare, dependenţă, închiderea într-o cultură artificială. Ruperea omului de centrul spiritual al vieţii duce la epuizarea forţelor lui creatoare. Cunoaşterea magică din Renaştere nu era pusă la îndoială, dar ruperea cunoaşterii de fundamentele ei religioase şi magice a subminat mijloacele de cunoaştere ale omului. Asistăm la începutul reflecţiei. Cu Kant, începe organizarea “juridică” a cunoştinţelor. Patosul bucuriei a dispărut. Criticismul luptă să înlăture antropologismul.

Iar cu Nietzsche şi Marx se încheie umanismul şi se face trecerea la anti-umanism. Afirmarea de sine umană se transformă în negarea chipului uman. De ce? Pentru că ceea ce a fost fundamentul revelaţiei creştine, recunoaşterea valorii absolute a sufletului, este negat de Nietzsche ca fiind un obstacol în calea afirmării supraomului. Karl Marx neagă şi el valoarea individualităţii şi a personalităţii umane, dar în favoarea colectivismului. Iar cu democratizarea vieţii se pierde şi orice posibilitate a Renaşterii, prin natura sa, aristocratică. Omul se transformă în atom social. “Visele semeţe ale omului, care îi dădea aripi în perioada renascentistă s-au spulberat. Omul a rămas fără aripi…”.

Noile doctrine ale veacului sunt rămăşiţe schimonosite ale vechiului domeniu nobil al Adevărului. Socialismul se manifestă printr-o încătuşare a forţelor creatoare, cumva aducând cu situaţia din Evul Mediu, însă acum constrângerea este exterioară, coercitivă. În contrapondere, Anarhismul a apărut din invidie şi răzbunare. Spre deosebire de doctrinele totalitare, oferă o libertate, dar una sumbră, care se devoră pe sine. Curentul artistic al futurismului aduce cu sine dezmembrarea formelor umane. Omul, ca mare temă a artei, dispare în futurism (aşa cum omul-Dumnezeu, Hristos, dispăruse din arta naturalistă a secolului al XVIII-lea). El este sfâşiat într-o lume a obiectelor. (Cineva cu spirit vizionar ar fi putut să vadă în futurism abatorul uman ce sta să intre în funcţiune: războaiele, măcelurile în masă, lagărele, tortura).

Se dezlănţuie noul rău.

Antihristul, arată Berdiaev, nu este un fenomen al răului de demult, moştenit din stadiilor primare ale istoriei umane, ci al răului nou, al răului veacului ce va veni. Iar istoria universală se va întoarce în adâncime odată cu sfârşitul timpurilor, ca un moment din veşnicul mister al spiritului.