Actul pedagogic, între Socrate și Diogene din Sinope / Liviu Cocei

Andrei Barna, Iuliana Petronela Barna, Tactul pedagogic şi social, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2011

 

Această carte nu este o simplă lucrare de pedagogie, în primul rând pentru că nu se rezumă la analiza strictă a relației dintre profesori și elevi. Faptul că este tratat conceptul de tact și din alte puncte de vedere – social, literar sau chiar luând în considerație replici ale unor oameni iluștri – constituie o dovadă în acest sens.

Primul capitol al lucrării este dedicat descrierii metodelor de cercetare utilizate în colectarea datelor necesare, activitate care s-a desfășurat „în perioada 2002-2009 în rândul elevilor din ciclul gimnazial, clasele VII-VIII, din ciclul liceal clasele XI-XII, studenților din anii II-IV, cursanților de la cursul organizat în regim postuniversitar pentru formarea inițială în profesiunea didactică și cadrelor didactice din toate ciclurile școlare participante la diferite programe de formare continuă organizate de Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic Galați”[1]. Astfel, cei doi autori menționează că au apelat la mai multe metode de cercetare a situațiilor de tact și de lipsă de tact, cum ar fi: analiza produselor activității părților implicate în actul educațional, în care elevilor, de pildă, li s-a cerut să ofere exemple de tact și lipsă de tact pedagogic în cadrul unei lucrări tematice. De asemenea, autorii au folosit și ancheta pe bază de chestionar, prin intermediul căreia elevii din ciclul liceal, studenții și cursanții au arătat ce înțeleg ei prin tact pedagogic și cum ar trebui promovat acest comportament. S-a mai apelat și la metoda observației, îndeosebi cu ocazia inspecțiilor, dar și în situații mai puțin formale, în manifestarea relațiilor de zi cu zi dintre cei educabili și educatori. Studiul documentelor școlare, din care a reieșit tactul sau lipsa de tact în relațiile dintre cele două părți, interviul individual și de grup, realizat cu toți cei implicați în procesul educațional, dar și metodele statistico-matematice, necesare în numărarea, ordonarea și compararea datelor acumulate cu ajutorul celorlalte metode, au completat tabloul metodologic al acestei cărți de pedagogie.

În capitolul al II-lea sunt prezentate mai întâi definițiile și accepțiunile generale, precum și înrudirile conceptuale ale tactului, care, de altfel, „se manifestă numai în cadrul interacțiunii sociale, în orice activitate umană”[2]. Astfel, legându-l de conceptul de diplomație, tactul este considerat drept o modalitate elegantă de depășire a unei situații delicate. Altfel spus, tactul presupune aplicarea unei juste măsuri într-un context dat. Este vorba de un fel de artă a comunicării interpersonale și interculturale, indispensabilă tuturor celor care într-un fel sau altul participă la viața socială. Cât privește tactul pedagogic, ce apare în relația dintre profesor și elev, se poate spune că, dincolo de diversele definiții și multiplele semnificații conceptuale, reflectă „câteva note definitorii comune evidențiate explicit sau implicit: simțul măsurii și al dreptății, respectarea personalității/individualității educabilului, oportunitatea intervenției pedagogice și creativitatea în abordarea fiecărei situații instructiv-educative”[3]. Într-o astfel de perspectivă, tactul pedagogic se aseamănă cu „învățarea centrată pe elev” inspirată de celebrul psihoterapeut umanist Carl Rogers, promotorul „terapiei centrate pe client”. Profesorul, la fel ca și psihoterapeutul, nu poate fi doar un bun specialist în propriul domeniu de activitate, ci și un bun cunoscător a lumii interioare a fiecăruia dintre cei cu care interacționează, cu alte cuvinte trebuie să dea dovadă de empatie, răbdare, promptitudine, pe scurt, să aibă un coeficient ridicat al inteligenței emoționale. Autorii constată că, deși nu toate studiile dedicate pedagogiei țin să menţioneze importanța fundamentală a tactului în actul de predare-învățare, acesta este întrucâtva subînțeles, în sensul că poate fi sesizat printre aptitudinile și calitățile pedagogice generale ale profesorului: comunicativitate, justă măsură, atenție la detalii, curiozitate epistemică, deschidere față de înțelegerea elevilor luând în considerație vârsta și caracterul acestora etc. În măsura în care un profesor nu are sau nu dezvoltă calități pedagogice de acest fel, putem spune că acela este un profesor lipsit de tact. Or, lipsa de tact a unui profesor nu reprezintă o simplă latură negativă a personalității sale, ci una fundamentală. Lipsa de tact pedagogic poate avea efecte extrem de neplăcute asupra stimei de sine a elevului și a motivației lui generale de a învăța.

Descriind deosebirile dintre noțiunea generală de tact și particularul tact pedagogic, Andrei Barna și Iuliana Petronela Barna atrag atenția că, în timp ce nerespectarea tactului la nivelul relațiilor dintre oameni în general „poate fi sancționată de opinia publică”, nerespectarea tactului pedagogic „atrage după sine sancțiuni statutare. În unele țări aceste sancțiuni pot merge până la desfacerea contractului de muncă”[4]. Iar aceasta pentru că lipsa de tact pedagogic poate avea o influență negativă pe un termen mult mai îndelungat și cu un impact psihosocial nefast adesea ireversibil. Dincolo de aceste diferențe, asemănările dintre tact în general și tact pedagogic în special sunt mult mai importante, autorii susținând că aspectul comun al acestora ar fi măsura, invocând îndemnul la cumpătare al înțelepților și al oamenilor de cultură din toate timpurile. Ca exemple sunt menționate în treacăt afirmațiile unor gânditori celebri precum stoicul Seneca și pedagogul modern Comenius. În fond, relevanța unei măsuri adecvate poate fi identificată încă de la vechii greci, care, pe lângă inscripția delfică mai cunoscută – „cunoaște-te pe tine însuți” – ne-au transmis și îndemnul: „nimic prea mult”. Socrate și Aristotel, de asemenea, insistă asupra importanța cumpătării, iar mai târziu, poetul latin Horațiu va exclama aurea mediocritas („aurita cale de mijloc”). Se înțelege, deci, că este vorba de o cale atunci când se folosește termenul măsură, o cale care presupune deprinderea unei măiestrii la nivel discursiv, cognitiv și pragmatic.

Capitolul al III-lea este consacrat propriu-zis „Problematicii tactului în mediul educațional”, pe de o parte din perspectiva celor educabili, iar pe de altă parte din punctul de vedere al educatorilor. Iar „ca tendință generală ce se degajă din relatările tuturor categoriilor de subiecți este degradarea tot mai pronunțată a relațiilor între educatori și elevi/studenți care se datorează, credem noi, în primul rând relațiilor interumane pe plan social”[5]. Cu alte cuvinte, aprecierea aceea comună, cum că „școala nu mai este ceea ce a fost odată”, se intensifică în contextul mai larg al schimbărilor sociale tot mai greu de urmărit. Dar impresia negativă de ansamblu cu privire la educație predomină și din cauză că amintirea unor momente neplăcute este întotdeauna mai puternică decât amintirea unor clipe de încântare. De aceea poate că nici nu ar trebui să surprindă pe cineva faptul că exemplele de lipsă de tact oferite sunt mai numeroase decât exemplele de tact, indiferent la ce categorie de educabili ne-am referi. De altfel, în rândul celor educabili, „din relatările subiecților investigați rezultă că efectul lipsei de tact este mult mai profund și lasă urme adânci pentru multă vreme”[6], conchid autorii acestor investigații. Concret, în viziunea educabililor, lipsa de tact include o largă varietate de manifestări atitudinale ce reflectă, de fapt, lipsa de profesionalism: replici sarcastice inutile, jigniri, amenințări de tot felul și chiar provocarea unor suferințe fizice.

Acest capitol reprezintă partea cea mai consistentă a cărții de față, întrucât atât exemplele de tact și de lipsă de tact, cât și cele controversate, abundă. Și pentru că familia este cea în care educația copilului debutează, în al treilea subcapitol sunt analizate exemplele de tact și lipsă de tact pedagogic în relațiile familiale, respectiv în relațiile dintre școală și familie. În plus, sunt menționate și unele situații pedagogice controversate, care pun sub semnul întrebării intenția educatorului.

Din punctul acesta de vedere, materialele adunate de cei doi autori gălățeni, Andrei Barna şi Iuliana Petronela Barna, sunt o sursă inedită de înțelegere a acestui concept și, în același timp, o nemaipomenită exemplificare de punere în practică a tactului pedagogic, respectiv de contracarare a lipsei de tact pedagogic. Iată numai un exemplu revelator de tact pedagogic din învățământul gimnazial, în care profesorul intră în jocul ironiei unor elevi turbulenți, cu ironia pe ironie călcând: „În timpul unei ore la clasa a VIII-a, trei elevi cu probleme la învățătură și disciplină, s-au retras în ultimele bănci și au început să cânte mai discret anumite strofe din genul «muzică de cartier». Conștient că metodele tradiționale nu ar fi dat rezultate, ba chiar le-ar fi dat satisfacție, profesorul a așteptat în speranța că-i va veni o idee. Până la urmă la «ajutat» unul dintre ei întrebându-l ironic în timp ce explica elevilor anumite noțiuni: «Domnu᾽ profesor de unde știți atâtea lucruri interesante?» Profesorul a răspuns printr-un vers dintr-o cunoscută melodie a unei formații de cartier: «Străzile arată tot ce trebuie să știu!». Cei trei elevi au rămas uimiți și de aici a pornit o discuție despre influența negativă pe care o are muzica de cartier asupra elevilor. Astfel de incidente nu s-au mai repetat”[7]. În foarte multe dintre situațiile consemnate de autori în paginile următoare, tactul pedagogic se suprapune cu ceea ce se numește pedagogia ironiei (Vasile Băncilă), pentru că profesorul plin de tact, asemeni lui Socrate, nu își susține în mod brutal convingerile, ci amână orice răspuns sau decizie care ar putea stârni reacții negative sau care pur și simplu ar bloca orice comunicare ulterioară.

Pe de altă parte, vorbind și despre lipsa de tact, se poate remarca un gen de ironie care umilește: „În clasa a IX-a, profesorul de limba română anunță lucrare de control. Deși nu ni se ceruse, am decis să mă documentez cu ajutorul bibliotecii deoarece subiectul era interesant. După corectarea lucrării, profesorul a menționat cu ironie: «Nu știam că avem genii printre noi. Asta e lucrare de facultate. Sigur n-ai copiat?» M-am simțit umilit și frustrat pentru mult timp”[8]. Deși ironia profesorului nu pare a fi chiar atât de mușcătoare, elevul respectiv o resimte ca atare, ceea ce înseamnă că anumite aluzii trebuie să țină cont și de echilibrul psihologic al destinatarului. A ști când și pe cine să ironizezi ar intra astfel în sfera tactului pedagogic. Până la urmă este nevoie de măsură și în utilizarea ironiei. Chiar și un moralist francez de talia lui La Rochefoucauld, pentru care deriziunea era indispensabilă, recomanda ca zeflemeaua să fie totuși folosită „cu cumpătare față de prieteni și față de cei slabi”[9], altfel spus, față de copii și în mod special față de cei mai timorați dintre ei.

Al patrulea și, în același timp, ultimul capitol al lucrării prezintă tactul și lipsa de tact la nivel literar, dar și din viața oamenilor de cultură. Astfel, mari opere ale omenirii sunt indicate ca surse primare: Epopeea lui Ghilgameș, Iliada, O mie și una de nopți. Apoi, creațiile epice orale (basmele) din cultura română pot oferi exemple similare. Scrierile cu conținut religios și activitatea Sfinților Părinți întregesc acest capitol-documentar, care se încheie cu o serie de exemple de tact și lipsă de tact din viața marilor personalități ale culturii universale: prozatori, poeți, artiști, istorici, oameni politici, oameni de știință și filosofi. Referitor la unele răspunsuri oferite de personalitățile distincte, Andrei Barna şi Iuliana Petronela Barna au considerat că este necesar un subcapitol special, din care să reiasă de ce unele gesturi și replici sunt dificil de catalogat, intitulat sugestiv: „Între tact și lipsă de tact”. De pildă, un răspuns al lui Aristotel: „Un elev mai sărac la minte la întrebat pe Aristotel: «Maestre, de ce oamenii au atâta admirație pentru lucrurile frumoase?»; «Uite, asta e o întrebare demnă de un orb, dragul meu» – răspunse filosoful”[10]. Astfel de exemple sunt considerate a fi la limita dintre tact și lipsa de tact pentru că replicile în sine sunt la limita bunului simț al ironiei. De fapt, ambiguitatea conceptului de tact se întrepătrunde cu aceea a conceptului de ironie. Se pare că nu putem depăși dialectica tactului și a lipsei de tact decât în măsura în care depășim sensul comun al ironiei, operând cu înțelesul filosofic al acesteia din urmă.

[1]     Andrei Barna, Ionela Petronela Barna, Tactul pedagogic și social, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011, p. 15.

[2]     Ibidem, p. 19.

[3]     Ibidem, p. 21.

[4]     Ibidem, p. 25.

[5]     Ibidem, p. 30.

[6]     Ibidem, p. 31.

[7]     Ibidem, p. 43.

[8]     Ibidem, p. 64.

[9]     La Rochefoucauld, Maxime și reflecții, Editura Minerva, București, 1972, pp. 153-154.

[10]    Andrei Barna, Ionela Petronela Barna, op. cit., p. 146.

Articolul anterior
„Celălalt” ca termen necunoscut în ecuația cunoașterii de sine / Alexa Ioana Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu