Ilustrație: Ceramică de Samara, Meosopotamia (cca. 5500 BC). Vorderasiatisches Museum, Berlin
Ce este cunoașterea revelatorie? Poate orice tip de cunoaștere să indice adevărul? Care este diferența dintre adevăr(ul discursiv) și Adevăr (ontologic, în sens tare)? Putem cunoaște adevărul sau Adevărul prin revelație? Teza eseului meu are ca temă cunoașterea revelatorie prin prisma lui Platon și apoi prin cea a Sfântului Augustin: cunoașterea revelatorie este importantă pentru un anumit tip de înțelegere, una edificatoare, dar și pentru înțelegerea realității metafizicii. În introducere avem expuse cele patru întrebări la care vom răspunde ulterior. În continuare vom argumenta teza cu ajutorul Teoriei Reamintirii a lui Platon și al teoriilor despre cunoașterea lui Dumnezeu ale Sf. Augustin și Karl Barth. În ultimul paragraf se va face un rezumat și se vor uni cele două argumente prezentate anterior pentru a putea sublinia importanța cunoașterii revelatorii în epistemologie. La final, vom încheia prin inserarea celor mai importante teorii și argumente (prezentate pe scurt) pentru a putea susține teza.
Prima întrebare adresată a fost următoarea: Ce este cunoașterea revelatorie? Răspunsul la această întrebare este următorul: Cunoașterea revelatorie, în sens epistemologic, este acest tip de știință (în sensul de cunoaștere certă, epistemé) ce provine din divin, supranatural și care se diferențiază de alte tipuri de cunoaștere (empirică, prin rațiune etc.). Poate arăta orice tip de cunoaștere adevărul? Când vorbim despre adevăr, nu toate tipurile de știință îl pot descoperi, dar sunt unele care au această valoare, cum ar fi: cunoașterea empirică arată adevărul dacă o afirmație este verificabilă (de exemplu, apa fierbe la 100°C în stare naturală); cunoașterea rațională este cea de tip matematic, care arată un adevăr tot timpul (de exemplu, 2+2=4); cunoașterea fenomenologică arată adevărul prin trăirea directă a experienței. Unii filosofi pot spune și despre cunoașterea revelatorie sau despre cea empirică faptul că arată adevărul, dar aceste afirmații nu sunt confirmate întrutotul. Care este diferența dintre adevăr și Adevăr? Deoarece aceasta este o discuție complexă și de lungă durată, vom aduce explicații pe scurt. Adevărul este Unul și adevărul este Multiplu; spun acest lucru deoarece adevărurile sunt mai multe (cum ar fi cele matematice, științifice) și ele se adună încercând să caracterizeze Adevărul. Deci, Adevărul este o instanță imposibil de atins (ce ține de planul metafizic) discursiv, iar adevărul este ceva despre care spunem că este corect și demonstrabil. Putem cunoaște adevărul sau Adevărul prin revelație? Unii filosofi (Karl Barth, Sf. Augustin, etc.) pot spune că acest tip de cunoaștere arată și adevărul, și Adevărul, dar această perspectivă ține strict de teologie. Din perspectivă obiectivă, cunoașterea revelatorie nu poate arăta adevărul și este considerată utilă doar în plan metafizic.
Ce am dorit să dovedim prin circumscrierea problematicii posibilității cunoașterii este că revelația nu ajută doar în metafizică, ci și în viața de zi cu zi. Astăzi, în genere, nu mai credem că revelația ne ajută să înțelegem lumea, doar dacă suntem religioși, însă fără Teoria Reamintirii a lui Platon putem oare să gândim Adevărul?
Printre primele dovezi ale cunoașterii revelatorii este această Teorie a Reamintirii enunțată de Platon prin vocea lui Socrate. Să ne întoarcem la dialogul Menon, unde avem următorul citat:
„Fiindcă sufletul e nemuritor și se naște de mai multe ori, el a văzut și cele de aici, și cele de la Hades… e în stare să își reamintească lucrurile pe care le-a cunoscut înainte”[1].
Din spusele lui Socrate înțelegem faptul că sufletul[2] este cel ce ne dă capacitatea de a înțelege lumea exterioară și lumea esențelor. Dat fiind faptul că sufletul este nemuritor, noi cunoaștem prin acum ca „prin ghicitură”, cum ar spune Sf. Pavel, ceea ce în existența neîntrupată cunoașteam în mod direct. Ce mai știm de la Socrate este că sufletul se „reîncarnează” de nenumărate ori, până atinge punctul de cunoaștere pe care îl dorește (dar și corectitudinea pe care o caută în celelalte vieți). În funcție de cum ne-am trăit viața, o dată cu moartea, sufletul ajunge întâi la Hades, apoi la un animal, deci decade. Cu cât viața trăită este mai corectă și prosperă din punct de vedere al cunoașterii, sufletul ajunge la finalitate și împlinire, deci nu se mai reîncarnează. Observăm deci faptul că gândirea antică a supraviețuit până astăzi și va continua să formateze mințile oamenilor multă vreme de acum încolo. Socrate îi demonstrează lui Menon că reamintirea este esențială, nu cunoașterea. Socrate îi prezintă sclavului lui Menon un pătrat desenat, întrebându-l diferite lucruri despre acesta; sclavul îi răspunde la întrebări și îi spune lui Socrate că știe și înțelege despre ce este vorba. Chiar dacă el greșește unele întrebări, este evident, pentru filosof, faptul că își reamintește unele lucruri dintr-o „viață anterioară”[3]. După ce primește răspunsurile sclavului, Socrate se întoarce către Menon și îl convinge de faptul că reamintirea vine din planul metafizic, din lumea Ideilor pure. Se pare că nimeni nu i-a predat sclavului geometria, însă el a dedus unele răspunsuri (pe cele corecte) din reamintire. Ceea ce aflăm despre reamintire din acest dialog este că această ne ajută la cunoaștere și că învățarea este doar un proces pentru a o stimula; o dată ce omul se naște, sufletul începe să își reamintească.
Mai întâlnim această analogie și în dialogul Phaidon, unde Cebes îi pune întrebări lui Socrate înainte de a-și accepta moartea; una dintre conversațiile pe care le poartă cei doi este despre reamintire: „Învățarea nu-i nimic altceva decât reamintire”[4]. Socrate îi explică apoi lui Simmias despre cunoașterea egalului și toți cei prezenți ajung la concluzia că e necesar să cunoaștem ideea egalului dinainte de a ne naște (și înainte de a avea simțuri)[5]. Dacă pierdem aceste simțuri (nu se știe când), totuși tot ne vom reaminti ceea ce am uitat la un moment dat, cu ajutorul simțurilor[6]. Cunoașterea revelatorie are mai multe înțelesuri, iar în acest caz, se referă la o cunoaștere ce vine tot din interiorul nostru, mai exact, din suflet. Sufletul este nemuritor, de aceea omul este capabil să își reamintească. Deci, cunoașterea revelatorie vine din spațiul metafizic.
Ce înseamnă planul metafizic? Planul metafizic este cel care depășește lumea fizică, fiind un nivel enigmatic al existenței. În cazul de față, vorbim despre cunoașterea ce provine din divin, dar și despre cea a Divinului. Când discutăm despre cunoașterea lui Dumnezeu, trebuie să ne despărțim de Platon și să ne întoarcem privirea spre filosofia medievală. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei perioade este Sfântul Augustin. Acesta este orientat mai mult spre cunoașterea revelatorie „trimisă” de forța divină (de Dumnezeu)[7]. Sfântul Augustin crede în existența lui Dumnezeu și dorește să-L cunoască. Și spune despre cunoaștere că este iluminare divină[8]. Această idee semnifică faptul că omul are nevoie de „o lumină” oferită de Dumnezeu pentru a vedea drumul cunoașterii. În filosofia lui Augustin, tot ceea ce se poate cunoaște se datorează lui Dumnezeu:
„Oare acele lucruri pe care Dumnezeu Tatăl le știe nu prin intermediul corpului, ceea ce pentru el nu înseamnă nimic, ci prin El însuși le-a aflat de undeva, de la cineva, sau a avut nevoie de vestitori sau martori pentru a le ști?”[9]
Știința noastră nu se compară cu cea a lui Dumnezeu, deci nu vom avea niciodată capacitatea de a-L cunoaște fără a ne încrede în cunoașterea revelatorie. Nu știm de unde a „dobândit” Dumnezeu toată cunoașterea pe care ne-a împărtășit-o nouă, dar știm sigur faptul că omul nu va ajunge niciodată în același punct ca acesta. În plus, nu vom avea niciodată cunoașterea necesară pentru a-L cunoaște cu adevărat (în totalitate) pe Acesta. De aceea spunem că acest tip de cunoaștere, și anume, cea revelatorie, ne ajută să cunoaștem Divinul (cu anumite limite).
Un alt filosof și teolog care se concentrează în scrierile sale pe această latură a epistemologiei (și anume, cea revelatorie) este Karl Barth: „Ceva revelat este ceva desvăluit sau dat spre a fi cunoscut cuiva care în afară de actul dezvăluirii ar rămâne ascuns, deghizat dar cunoscut”[10]. Pentru filosoful elvețian, cunoașterea despre Dumnezeu este posibilă doar prin revelație (nu prin alte forme, cum ar fi cea empirică, rațională etc.). Revelația este pentru Barth de natură divină și depășește cunoașterea umană: „Revelația a fost deopotrivă o caracteristică necesară și centrală a întâlnirii religioase și teologice cu Dumnezeu”[11].
În acest caz vorbim strict despre cunoașterea lui Dumnezeu, însă și acest tip de conexiune cu Divinul are o latură introspectivă. Spunem acest lucru deoarece nu toți indivizii își doresc să dobândească o astfel de legătură divină sau unii chiar nu o pot face. În plus, Barth este revoltat dei deile lui Immanuel Kant cu privire la cunoașterea divină[12]. Știm că filosoful german a susținut că omul nu poate înțelege lumea cu ajutorul cunoașterii revelatorii și că religia nu înseamnă cunoaștere. Chiar dacă Barth nu vorbește strict despre epistemologie, el tot punctează problemele pe care le întâmpină cunoașterea revelatorie, cum ar fi faptul că astăzi, religia nu mai este pusă pe primul loc, fiind înlocuită de știință (cum ar fi matematica, fizica, etc.). Teologia este departe de a mai fi înțeleasă astăzi (neavând certitudinea că a fost înțeleasă vreodată pe deplin de natura umană). Deci, cunoașterea revelatorie ne ajută și la cunoașterea divinului, nu numai la cea a sufletului; chiar dacă nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu în totalitate, noi putem spera în continuare măcar la o cunoaștere parțială a divinității.
În cel de-al treilea argument vom face o paralelă între cunoașterea sufletului și cea a lui Dumnezeu. Ce am înțeles până acum este că acest tip de cunoaștere, și anume, cea revelatorie poate fi înțeleasă din mai multe direcții; să începem cu cea a cunoașterii sufletului. Am înțeles de la Platon, prin vocea lui Socrate, că omul nu învață nimic în viața sa actuală, ci își reamintește diverse lucruri din experiența anterioară a sufletului, prin contactul trupului cu experiența. Prin urmare, sufletul este reamintire. Mai există un tip de cunoaștere revelatorie, și anume, cea de legătură cu divinitatea. Aici am ales doi reprezentanți, pe Augustin și pe Barth. Cei doi susțin faptul că Adevărul poate fi atins doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Prin urmare, ambele argumente dovedesc faptul că revelația este importantă pentru cunoaștere și că poate arăta adevăruri.
În concluzie, cunoașterea revelatorie ajută individul să cunoască originea lumii, dar mai ales ajută la cunoașterea lumii înseși. Se spune că omul își dorește toată viața (pe Pământ) să afle de ce trăiește și care e scopul său, iar acest tip de cunoaștere poate deschide noi orizonturi în acest plan al gândirii. Niciun tip de cunoaștere nu ne arată Ideea de Adevăr, dar ne deschide perspectiva unor lungi drumuri spre acesta.
[1] Platon, Opere II, trad. A. Cornea, Humanitas București, 2022, capitolul VIII, p. 330.
[2] Sufletul are mai multe valori pentru Platon (și pentru filosofia greacă, în general), iar printre acestea se numără: nemurirea, centrul existenței umane, sinele, cunoașterea absolută, certă. Prin intermediul sufletului, omul rămâne strâns legat de Idee.
[3]Sufletul s-a reîncarnat și a ajuns în postura sclavului după o moarte a trupului ce îl ținea captiv anterior și acesta are amintiri din acest motiv.
[4] Platon, Opere II”, ed. cit., capitolul IX (Phaidon), p. 397.
[5]Putem dobândi această cunoaștere a egalului doar din experiențele pe care le-a avut sufletul anterior, ceea ce înseamnă că acesta a mai fost captiv într-un trup de pe urma căruia a învățat despre egalitate sau că a „văzut” Egalitatea, în formă pură, față de care toate „egalitățile” din lumea fenomenală îi sunt subordonate.
[6] Prin urmare, sufletul va avea acces la noi informații deoarece este captiv în trupul curent și va avea capacitatea de a-i transmite viitorului „proprietar” ceea ce a învățat anterior.
[7] Aici, cunoașterea revelatorie este centrată pe relația omului cu Divinul, nu cu sine.
[8] Observăm aici discrepanța între Platon și Augustin (între gândirea antică și cea medievală). În timp ce, la antici, cunoașterea însemna reamintire, la medievali, cunoașterea este iluminare divină.
[9] Sfântul Augustin, Despre Treime, cartea XV, p. 703, coord. Al. Baumgarten, editura Polirom, 2022.
[10] Something revealed is something disclosed or given to be known to someone which, apart from the act of revealing, would remain hidden, disguise dandun known, în John Webster, „The Cambridge Companion to Karl Barth”, 2000, p. 37.
[11] Revelation was both a necessary and central feature of the religious and theology encounter of with God Cf. idem.
[12] Chiar dacă cei doi au împărtășit confesiuni luterane (Barth aparținea Bisericii Reformate), au fost educați diferit și au dezvoltat idei opuse.
