Azi îţi spun bun rămas, iubitul meu…a şoptit Lăcrămioara fără să-l privească pe bărbatul cu care trăise în taină şi aproape fără speranţă un an întreg. O vară fierbinte de patimă lăsase locul unui noiembrie încărcat de zbucium care totuşi îi unise  şi mai mult. Tăcerile ignorate îşi cereau dreptul la cuvânt şi pretindeau o rezolvare, însă toate speranţele se pierduseră între cele două oraşe.

Venise cu o zi înainte, într-o ultimă încercare de a-l face să renunţe la ,,partenera oficială” în umbra căreia suferise prea mult.

Dan a întâmpinat-o în gară cu un zâmbet destul de chinuit urmat de o sărutare grăbită. Vorbele de dor sunau spart  şi au lăsat curând locul întrebărilor despre familie. Un martie rece şi echivoc se oglindea în gesturile care s-ar fi dorit tandre. S-au grăbit să intre în maşină ca şi când s-ar fi temut să nu îi surprindă cineva. O tăcere vinovată plutea între ei pe când iubirea agoniza în sufletele  obosite de minciuni; mai rămânea doar să se despartă.

Ştia, dar nu voia să facă el primul pas spre despărţire. Era mai comod  să aştepte, să fie uimit, apoi îndurerat şi în final să o accepte ca pe un destin tragic.

,,Nu ne-a fost dat, iubita…” ar fi oftat din adâncul sufletului Dan. Ar fi vrut să îi spună şi că merită pe altcineva mai bun, dar o jenă imensă îi reteză firul gândului pentru că Lacrămioara era prea inteligentă şi încă o iubea…

Chipul ei palid încadrat de suviţe şatene ce evadau de sub fesul copilăresc era obosit, iar ochii căprui ascunşi de ochelarii cu lentile groase mascau tristeţea.

– Traficul este destul de lejer, nu-i aşa, iubita? încercă să umple tăcerea care prevestea dezastrul eliberator.

– Mama mă întreabă de tine. Nu ai mai venit pe la noi… Era doar o constatare şi Dan avu inspiraţia să nu se dezvinovăţească.

,,Am fost foarte ocupat, iubita…”, gândi din inerţie.

În faţa blocului o strânse mai tare de mână, de parcă  nimic nu s-a schimbat. Dar palma Lăcramioarei era moale şi rece.

– Nu vrei să ne mai plimbăm? întrebă Dan, îndreptându-se hotărât spre lift.

În casă au reuşit să îşi ofere dovezi de iubire şi să se privească în ochi.

– Ce bine ar fi la tine dacă n-aş mai vedea papucii ei…

– Au rămas de mult timp şi oricum îi mai încalţ eu, minţi convenţional Dan.

– Trebuie să plec din ţară peste câteva zile. Ştii cum e…o întâlnire de proiect Erasmus. Dar dacă vrei tu, nu mă duc, adăugă femeia grăbit.

– Este obligaţie de serviciu şi nu poţi să renunţi, hotărî Dan. Norii grei şi ploaia măruntă i-au ţinut în casă toată ziua, fără să mai caute alt motiv.

Noaptea s-a lăsat destul de devreme şi au adormit ţinându-se în braţe, ca atunci… La cafea au schiţat planuri tulburi să întărească relaţia, dar conversaţia se lega cu greu.

Să te ajut să faci ordine, spuse ea dintr-o dată.

Bucuros că a evitat alte lămuriri, Dan aranja în dormitor şi Lacrămioara se ocupa de sufragerie…

Iubitule, am găsit agrafa ei pe pat. Mi-ai spus că nu v-aţi mai întâlnit, dar eu simţeam îmbrăţişările voastre. M-am străduit să mă mint că vei fi doar cu mine, dar nu mai pot. Orice zi în plus este timp pierdut pentru noi.  Nu o vei părăsi niciodată şi  nu  mai vreau să văd şi în vis  părul ei ca o flacără ce-mi topeşte tinereţea, a spus, îmbrăcându-se  grăbită  ca să evite reproşurile ce prevesteau împăcarea.

Dan tăcu şi aprobă fară cuvânt hotărârea ei. Era momentul acţiunii şi orice ezitare ar fi amânat fără să impiedice sfârşitul, aşa că trebuia să se termine cât mai repede.

– Te rog să nu mă conduci, zise cu o voce ce se dorea fermă, desprinzându-se dintr-o îmbrăţişare lungă. E mai bine pentru amândoi!

Sprijinit de uşa închisă, Dan îşi simţea sufletul zdrobit, dar durerea ce îl stăpânea se topea treptat în lacrimi.

,,De ce a fost atât de neglijentă  să o lase pe canapea? Şi tocmai acolo a trebuit să caute…”

A două zi, Lăcrămioara era în Bulgaria şi nu răspundea la telefon. Soarele unei alte primăveri deja se oglindea pe chipurile foştilor iubiţi, uniţi de atunci doar în amintire. Ca în strălucirea unui fulger, Dan îşi aminti că cealaltă nu purtase niciodată agrafă.