După un an și patru luni de la deschiderea șantierului pentru „modernizarea” parcului de la Elice (șase luni peste termenul de execuție prevăzut în contract), o palmă de loc, căreia i se poate da ocol în două sute de pași, lucrările nu sunt încheiate încă. În paranteză fie spus, vechiul parc nu avea nevoie de nici o reabilitare, întrucât se putea foarte bine habita în el, după o arată fotografiile 1 (ceva mai veche) și 2. Acum este prea târziu: multîncercatul nostru oraș s-a ales cu încă o rană. Catastrofa peisagistică rezultată o avem deja sub privirile și tălpile noastre, și ea poartă aceeași marcă inconfundabilă cu cealaltă modernizare (a se citi: deșertificare) la care s-a lucrat în paralel, scuarul de la Biserica Greacă. Iar această marcă inconfundabilă constă în urâțirea sistematică a  locului din lipsa totală de bun gust a modernizatorului, și de empatie pentru nevoile oamenilor. Dar ecuația edili-cetățean mai are un termen, și trebuie să-l subliniem cu tristețe: lipsa de reacție a gălățenilor înșiși față de aceste experimente, prea dispuși (și predispuși) să le suporte, pentru ca apoi să înjure și să facă glume.

Soldul pozitiv al acestei manopere: cetățeanul-primar dispune de o nouă jucărie cu beculețe și copaci din tablă (îl înțelegem, frustările copilăriei se uită greu) de care să se bucure. Tot la bilanț pozitiv trecem și suma de „numai” un milion de euro a proiectului și lucrărilor, căci fondul „Anghel Saligny” a fost, până acum, mană cerească pentru autoritățile locale: de aia unii primari și șefi de CJ și-au permis toate fanteziile, pe când alții (la Cluj, Brașov, Oradea…) au restaurat, cu respect pentru istoria locurilor, vechiul farmec al orașelor.
Rezultate pe termen lung:
– Spațiile verzi (peluze, arbori) au fost silite să dea înapoi la asaltul nemilos al betonului și al pavajului cenușiu. „Se vor îndepărta arborii uscați”, scrie în documentația proiectului, însă nimeni nu s-a obosit să constate că nu era cazul – toți erau perfect sănătoși (foto 3). În schimb, în timpul lucrărilor s-au uscat câțiva, între care un nuc tânăr și viguros, sufocat de balastul movilit peste el. Cum se împacă această nepăsare față de elemente arboristice viabile, ce trebuiau protejate, cu afirmația „Integritatea și stilul natural vor fi păstrate”, invităm pe avizatori să răspundă. Un nuc, un arțar, doi tei cu coroane umbroase, mai multe șiruri de gard viu au dispărut. Eliminate au fost și jocurile florale care punctau ici-colo ansamblul;
– În locul acestora, în mijloc, s-a lăbărțat o platformă aridă și cenușie din piatră seacă, croită pesemne după forma capetelor proiectanților. Orice reverie, orice joc de linii și culori menite să odihnească ochiul și mintea au fost suprimate. Oare de ce deranja atât de mult frumoasa combinație geometrică și coloristică ale vechilor pavele? (foto 4) Numai pentru că era făcută sub alt mandat?
– Statuia lui Ion C. Brătianu și-a pierdut soclul octogonal, grilajul și gardul viu, adică elementele diferențiatoare care subliniau prin izolare și altețe gestul fondator al omului de stat liberal – punerea „Chestiunii Dunării”. S-a intrat cu piatra până sub soclu (proiectat, în 1992, după forma celui din 1926!), la care, inițial, nu se putea ajunge decât prin intermediul câtorva trepte – un mijloc artistic de a sublinia că, pentru a ajunge la nivelul acestor corifei trebuie să urci (foto 5). O demarcare, dar și o invitație. Statuia se va prezenta, de-acum, ceva mai turtită vizual, într-un demers nivelator propriu veleitarilor deranjați de statura înaintașilor. Oare cei care se numesc liberali aici, nu au nimic de spus față de un astfel de tratament lipsit de respect? Dacă nu pentru opera de artă a lui Oscar Späthe, atunci măcar pentru figura fondatorului întruchipat de ea…!
– Suprafața gazonată a fost restrânsă nu numai prin lățirea nejustificată a noilor alei pietruite ci și prin tăierea unora noi, cu totul inutile, de-a curmezișul unor peluze și așa micuțe. Oricine a trecut măcar o dată prin zonă poate înțelege că parcul de la Elice era (și va fi în continuare) mai mult un spațiu de trecere, înspre și dinspre Faleză, decât „un refugiu de week-end pentru locuitorii orașului”, după cum scrie în același document. În 3000 de metri pătrați nu poate încăpea nici populația unui cartier îmbătrânit, darmite a unui oraș!
– De ce aceste noi alei care sfârtecă un spațiu verde și așa restrâns? Numai ca cetățeanul-primar să se poată lăuda că a construit niște „pergole”? Cu siguranță, pergolele, element de efect în amejarea peisagistică, nu sunt ceea ce domnia sa crede (foto 6). Spre luminarea dumnealui și a proiectantului, reproducem câteva modele, unele chiar din Galați. Cele amenajate pe faleza inferioară (foto 7), de o parte și de alta a scărilor placate cu travertin din dreptul restaurantului „Aqua Blue”, chiar dacă au 50 de ani și nu au avut parte de nici o reparație, încă ar mai purta suporta ghirlande de trandafiri, dacă s-ar găsi vreo autoritate locală interesată… Mult mai noi, și întreținute, sunt cele din Grădina Botanică (foto 8). Că la cele de pe alte meleaguri (foto 9 – Rosarium, Iași) nici nu mai îndrăznim să visăm… Legat de imaginea anterioară, dacă tot a adoptat Consiliul Local o dispoziție prin care ne putem, în sfârșit, plimba nestingheriți prin spațiile verzi, de ce nu s-a lăsat gazonul existent în locul aleilor dalate atât de costisitor și urât?
Motivul pentru care o persoană aflată în postura de reprezentant al comunității, ori de titular de proiect, concitadin cu noi, poate crede că gălățeanul preferă „adăpostul” unor plite încinse de căldura verii, aburcate pe fierătanii metalice, scumpe și pretențioase, în locul umbrei arborilor, rămâne un mister pentru noi.

Urmează „reabilitarea” Falezei. Pe o sută de milioane. De euro. Să arate „ca-n Dubai”, că acesta e nec plus ultra parveniților.
Galați, 2025. Anul nouă. Deșertificarea continuă.

Credite foto: Viața Liberă, Monitorul de Iași, Imobiliare Galați, ZigZag și alte surse.