Charles Diehl mi-a deschis poarta spre galeria Figurilor bizantine și am de atunci ciudata impresie că Ana Comnena, prințesa bizantină din neamul Comnenilor, a cărei existență se pierde în negura vremurilor (1083-1153), ar fi foarte apropiată de zilele noastre. Prin spiritul ei, prin preocupări, prin destin, ea nu se aseamănă cu niciuna din prințesele care s-au perindat pe la Curtea imperială din Constantinopol. Niciuna nu a scris, ca ea, istorie, niciuna nu a lăsat posterității o mărturie mai elocventă a timpului său care să fie apoi tradusă și citită în toate limbile, din generație în generație, până în zilele noastre, cu același interes.
Ana a fost primul copil din cei nouă ai împăratului bizantin Alexie I Comnenul și ai împărătesei Irina Dukas, care s-a născut la 1 decembrie 1083, în sala de purpură a Palatului Sacru din Constantinopol. Era, așadar, o porfirogenetă, ca toate odraslele de împărați născute în aceeași sală. Încă din leagăn i s-a pus pe cap diadema imperială și a fost logodită cu tânărul Constantin Dukas, fiul împăratului detronat Mihail al VII-lea și al frumoasei împărătese Mariei de Alania. A crescut într-un mediu „afectuos și duios”, după cum s-a zis, înconjurată de dragoste, beneficiind de o educație aleasă, cultivându-i-se mereu promisiunea că ea va fi într-o zi basilissa, împărăteasa. Numai că părinții s-au grăbit să aprindă în sufletul micuței speranțe deșarte, fiindcă în 1088 s-a născut fratele ei, Ioan, primului fiu al familiei, decretat, în 1091, de tatăl lor, ca moștenitorul de drept al coroanei imperiale. În 1094, moare prematur logodnicului ei, Constantin, la numai 22 de ani, iar Ana își vede visurile spulberate. Avea doar 14 ani când a fost căsătorită cu istoricul Nikephoros Bryennus, aristocrat, om politic, general, pe care l-a stimat, apreciat și în curând l-a și iubit. Iată cum îl descrie ea: „om care, prin strălucirea frumuseții, prin superioritatea spiritului și printr-o desăvârșită elocință întrecea cu mult pe cei care au trăit în vremea lui. Era demn de prețuire în toare privințele”. După moartea lui, ea a continuat să scrie istoria pe care o începuse el, care încludea și parte din domnia tatălui ei, pe care el nu apucase să o termine. Și a făcut-o cu un talent și o acribie incontestabile.
Ana avea o minte strălucită, instruită în toate domeniile științei și ale literaturii. Iubea mai ales literatura antică și istoria, îi plăcea să cerceteze și să consemneze tot ce era mai important și demn de reținut pentru posteritate. Era o femeie superioară, conștientă de rangul și superioritatea sa, căreia îi plăceau discuțiile logice. Era în același timp ambițioasă, semănând mult cu bunica ei dinspre tată, Ana Dalassena, și chiar cu tatăl ei, Alexe, pe care îl adora. A fost crescută cu convingerea că Bizanțul este stăpânul lumii și toate celelalte țări trebuie să i se supună. Dar când a pierdut speranța de a mai urca pe înaltul tron râvnit, ea s-a resemnat și s-a retras din viața publică, găsindu-și refugiul în scris. Și a făcut-o magistral, cu un talent recunoscut fără rezerve și astăzi, peste o mie de ani!
Alexiada este o epopee eroică a faptelor de arme ale tatălui ei, Alexe I Comnenul, scrisă „ca dintr-o răsuflare”, am zice, deși redă în amănunt toate bătăliile și întâmplările domniei acestui mare împărat pe care ea îl compară cu Constantin cel Mare. Deși e un panegiric, cavalcada aceasta de fapte nu este numai laudativă și ea a vrut să menționeze acest lucru, subliniind că a scris cu „imparțialitatea senină a istoricului”:
„Oricine încearcă să scrie istorie trebuie să dea la o parte pasiunea și ura, să știe a lăuda pe dușmani când purtarea lor o cere și a dezaproba rudele cele mai apropiate când greșelile lor sunt evidente (...) Nu scriu această carte pentru a-l lăuda pe tatăl meu. Ori de câte ori îl voi găsi vinovat voi îndepărta cu hotărâre inspirațiile legii naturale spre a mă apropia de adevăr. Iubesc pe tata, dar iubesc și mai mult adevărul”.
Și aici îl parafrazează pe Aristotel din Etica nicomahică, prin afirmația celebră: „Mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”, dovada înaltelor sale cunoștințe de literatură și filosofie antică, după cum și recunoaște: „…am citit cu atenție și lucrările lui Aristotel și ale lui Platon…”
Alexiada este rodul informațiilor exacte pe care Ana Comnena le-a cules din mai multe surse, toate credibile: amintirile vechilor tovarăși de arme ale tatălui ei, la care a adăugat propriile sale amintiri, mărturiile tatălui, ale mamei, ale unchilor, ale generalilor care l-au însoțit în lupte. A adunat date și documente despre istoria universală, le-a îmbogățit cu pana talentului ei și le-a redat lumii, spre aducere aminte.
Astfel, în 15 cărți și un prolog (astăzi, două volume din colecția „Biblioteca pentru toți”, Editura Minerva, 1972) aflăm informații despre Prima Cruciadă (1096-1099), ca și despre Marea Schismă (1054) când creștinismul apusean și catolic s-a desprins de cel răsăritean, ortodox. Deosebit de prețioase pentru noi sunt informațiile despre popoarele balcanice, sârbi, bulgari, dar și despre populațiile de daci din sudul Dunării, despre vlahii care locuiau în Tesalia și din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) și care, împreună cu Alexe I, i-au învins pe pecenegi în 1091 și l-au avertizat pe împărat de o invazie a cumanilor. Având în vedere puținătatea surselor referitoare la strămoșii noștri, însemnările de aici sunt de mare valoare pentru istoricii care studiază acea perioadă.
După moartea lui Alexe I, Ana Comnena a sesizat că încă din vremea ei societatea își pierdea reperele, începând să se îndrepte spre haos și decadență. Probabil procesul a continuat, încet-încet până astăci, căci reflecțiile ei de atunci sunt valabile și în zilele noastre: „Astăzi, scrie ea, sunt disprețuiți ca ceva inutil istoricii și poeții și lecțiile care se pot învăța de la ei. Zarurile și alte distracții de acest fel, iată grija cea mare”.
Alexiada este încă o operă vie, o carte remarcabilă, cu un stil fluent și captivant, care s-a citit și se citește mereu cu interes și cu plăcere. Eșecul Anei Comnena de a urca în vârful ierarhiei lumii în care a trăit a fost înlocuit de o victorie mai mare. Nu a obținut nemurirea prin tron, dar a obținut-o prin paginile de istorie pe care le-a lăsat omenirii și care, iată, nu au moarte.
În felul acesta, prințesa Ana Comnena poate fi încoronată, în panteonul universal, ca o Împărăteasă a literelor.
