Apogeul secular al religiei în teologia lui Friedrich Schleiermacher

Considerat părintele teologiei liberale, Friedrich Schleiermacher este primul gânditor care încearcă să elaboreze un sistem al doctrinei creştine ce porneşte „de jos”, ce este fundamentat în natural. Un astfel de demers, de elaborare a unei religiozităţi fundamentate în ordinea naturală, nu este întru-totul nou, Renaşterea şi, mai ales, Iluminismul cunoscând destul de multe asemenea încercări. Sistemele religioase astfel rezultate erau în general religii filosofice, destul de diferite de creştinism; Schleiermacher este primul autor care încearcă o reconstrucţie a creştinismului pe principii naturalist umaniste.

1.Tendinţa naturală a religiei către imanentizare

Ca principiu ultim al unităţii şi armoniei universale, tendinţa religioasă este intrinsecă oricărui fenomen, inclusiv oricărui produs al civilizaţiei umane. Perspectiva unitară relevată de religie este înfăţişată drept împlinirea, punctul terminus, al tuturor demersurilor umane, fie că acestea iau forma sistemelor morale, a sistematizărilor ştiinţifice sau a filosofiei. Toate acestea reprezintă încercări ale fiinţei umane de a-şi găsi locul potrivit în Univers, de a se ajusta pe sine în aşa fel încât viaţa sa să ajungă în deplină consonanţă cu locul astfel descoperit. Conform lui Schleiermacher, acestea îşi vor găsi împlinirea cea mai deplină în adoptarea unei perspective unitare de tip religios; civilizaţia umană, moralitatea, ştiinţa şi filosofia converg toate către reprezentarea omului ca parte a unui întreg organic cu care trebuie să se armonizeze în cel mai desăvârşit mod cu putinţă.[1]

Caracterul natural al religiei şi faptul că obiectul intuiţiei religioase este unitatea, armonia la extensiunea sa maximă, fac ca religia să vină în continuarea ştiinţelor naturale. Ştiinţele naturale investighează diferite aspecte delimitate ale naturii sesizând o armonie şi o regularitate limitată, circumscrisă domeniilor specifice ale fiecăreia. Pe măsură ce perspectiva ştiinţifică se lărgeşte, pe măsură ce domeniile particulare de investigaţie ajung să fie corelate între ele şi începe să se caute o armonie de ordin superior care să le înglobeze pe acestea, ştiinţa nu face altceva decât să înainteze către punctul maxim al armoniei şi unităţii, adică armonia universală ce face obiectul experienţei religioase. În felul acesta, ştiinţa converge în mod natural către religie; făcând apel la o cale analitică, disociativă şi mergând pas cu pas, ştiinţa naturală se îndreaptă către aceeaşi comprehensiune pe care o realizează şi religia, însă într-o manieră directă, intuitivă, sintetică. Schleiermacher introduce astfel un element de sacralitate în ştiinţele naturale, care nu fac altceva decât să sesizeze aspecte particulare, limitate, ale unei armonii şi unităţi care, în esenţă, este de tip divin. Abia religia ajunge la comprehensiunea acestei armonii, în întreaga sa amploare. Diferenţa dintre religie şi ştiinţă nu este însă una categorială, tipologică, ci ţine doar de nivelul de investigaţie specific fiecăreia; ştiinţa analizează armonia universală în diferitele domenii limitate, particulare, asupra cărora ea este focalizată, pe când religia vede această armonie la un nivel global.[2]

Progresul ştiinţific reprezintă un avans către sesizarea, la un nivel din ce în ce mai profund, a interacţiunii universale; expansiunea ştiinţifică nu reprezintă doar o lărgire cumulativă a orizontului, ci, totodată, o înţelegere tot mai deplină a unităţii organice a Cosmosului. Ştiinţa naturală converge astfel către o perspectivă în care omul se va descoperi pe sine ca parte organică a Universului, în care omul nu va mai privi doar în jurul său pentru a descoperi lumea, ci îi va contempla reflexiile în propria sa natură. Spre aceeaşi concluzie tinde şi filosofia, făcând apel la o cale mai speculativă. În ultimă instanţă, filosofia va aboli separaţia dintre subiectul care caută şi obiectul căutării sale, adică lumea, realizând că „lumea exterioară este doar o altă lume interioară”.[3] Filosoful va deveni conştient că „totul reprezintă o reflexie a propriului său spirit, aşa cum spiritul său reprezintă o imagine a tuturor lucrurilor. El se poate căuta pe sine însuşi în această imagine fără a se pierde pe sine şi fără a fi nevoit să iasă în afara sa. El nu se poate contempla pe sine în mod exhaustiv, întrucât în sine se găsesc toate.”[4]

Facultatea religioasă a omului, predispoziţia sa către experimentarea pietăţii, pot conduce fiinţa umană şi la o experimentare directă, intuitivă, a armoniei universale, fără să fie nevoie să se parcurgă toate extrem de complicatele etape intermediare prin care ştiinţa se îndreaptă către aceeaşi comprehensiune. În felul acesta, omul nu este dependent de ştiinţă pentru a-şi regăsi condiţia sa autentică, el având la dispoziţia pentru aceasta facultatea intuiţiei religioase. Ştiinţa vine ca o confirmare, pe cale analitică, a ceea ce este dat în intuiţia religioasă.

Întrucât unitatea şi armonia intuite în experienţa religioasă reprezintă principiul ultim al oricărei forme de existenţă, religia este prezentă pretutindeni unde este vorba de exprimarea unui sens, a unei finalităţi. Arta, de exemplu, nu face decât să evoce o armonie care, în ultimă instanţă, este de ordin religios. Tot astfel, cultura umană urmăreşte realizarea, la nivel social, a unei ordini, a unei armonii divine. Morala, reglementarea relaţiilor inter-umane au în vedere instaurarea unei armonii comunitare ce nu este altceva decât un aspect al unei armonii de ordin superior.

2.Apogeul secular al religiei

Ostil faţă de escatologia tradiţională, Schleiermacher se arată totuşi optimist în ceea ce priveşte viitorul umanităţii, considerând că, prin propriile sale forţe, prin propria sa evoluţie, prin cultivarea predispoziţiei naturale către religie, societatea umană va ajunge la un stadiu în care ştiinţele şi cultura vor fi marcate de perspectiva unitară religioasă, în care această abordare holistă va deveni într-atât de naturală încât nicio altă instituţie decât familia nu va mai fi necesară pentru cultivarea sa.[5] Integrată cu totul în imanent, în atitudinea naturală în faţa Universului, religia va înceta să mai existe ca atare; pe deplin dizolvată în natura umană, religia nu va mai necesita vreo instituţie aparte pentru a fi cultivată. Religia tinde în mod natural spre integrarea totală în imanent, către secularizarea sa; apogeul religiei se va produce atunci când aceasta îşi va pierde identitatea specifică la nivelul vieţii umane, atunci când va fi pe deplin secularizată. În spirit modernist-iluminist, Schleiermacher pune atingerea acestui stadiu de dezvoltare socială pe seama evoluţiei tehnologice, care ar urma să elibereze oamenii de povara muncii brute şi le va lăsa timp pentru evoluţia personală, pentru dezvoltarea spirituală.[6]

Această abordare optimistă, de factură umanist-progresistă, înlocuieşte escatologia tradiţională care vedea desăvârşirea omului ca realizându-se printr-o intervenţie extra-ordinară, supra-naturală, a divinităţii supra lumii. Şi la Schleiermacher desăvârşirea umană presupune dobândirea unei condiţii divine iar forţa prin care se ajunge la această condiţie este tot una divină, însă este vorba de elementul divin prezent în mod natural în om şi nu despre o divinitate exterioară care ar opera o intervenţie specială asupra lumii.

Încrederea lui Schleiermacher în progresul natural al religiei către secularizare, în evoluţia sa firească către o înglobare deplină în imanent, anticipează o poziţie similară – însă mult mai clar elaborată – din secolul XX şi anume cea a lui Bonhoeffer. Acesta vorbeşte despre o etapă din evoluţia spirituală a umanităţii, etapă pe care de altfel o şi întrezărea în vremurile de început de secol XX, în care omenirea „ajunsă la maturitate” (mündigkeit) îşi va apropria pe deplin perspectiva religioasă, o va integra în mod desăvârşit în viziunea sa asupra lumii, şi astfel se va elibera de nevoia unei instituţii şi practici religioase aparte. Religia va fi pe deplin integrată în natura umană şi astfel va dispărea ca „religie”; Bonhoeffer se simte astfel îndreptăţit să vorbească despre un iminent „creştinism non-religios”, despre un „creştinism secular”, în care omul îşi va asuma integral responsabilitatea pentru orice doctrină şi trăire religioasă, fără a mai face apel la vreo autoritate externă, cum ar fi revelaţia sau Dumnezeu.[7]

În domeniul teologiei, raţiunea, care îşi va fi apropriat pe deplin perspectiva religioasă, va deveni factorul regulativ suficient, care va elimina revelaţia ca fiind superfluă şi arhaică. Etica va fi fundamentată în „regulile vieţii”, pe „regulile naturale” care vor substitui arhaicele „porunci ale lui Dumnezeu”. În filosofie, deismul, care vede lumea ca un mecanism funcţionând prin sine, va înlocui teismul ce face apel la intervenţiile unui mitologic „Dumnezeu”.[8]

Vechea antinomie dintre religios şi secular va dispărea prin fuzionarea celor două categorii, printr-o absorbţie, disoluţie completă a religiosului în secular.[9] Toate realităţile religioase vor fi complet integrate în secular, vor exista doar sub instanţieri concrete la nivelul imanenţei. Religiosul va fi coborât din registrul transcendent, din registrul simbolic, în cel al vieţii concrete, al lumescului. Politicul va lua locul escatologicului, lupta contra nedreptăţii şi a suferinţei umane va reprezenta forma „matură” a mitologicei lupte „împotriva păcatului”. Întreaga viaţă religioasă se va desfăşura în registrul concretului; în opinia lui Bonhoeffer, revoluţia socială, politică, va deveni principala expresie religioasă a omenirii „ajunsă la maturitate”, el văzând chiar în crucificarea lui Isus de către puterea politică a Romei inaugurarea noului creştinism social-politic. În noul creştinism secular, imaginea revoluţionarului substituie imaginea arhaică a mântuitorului.[10] Adeseori Bonhoeffer sugerează nevoia de a re-privi către Vechiul Testament şi către idealul său religios care era reprezentat de restaurarea acestei lumi şi nu de speranţa spiritualizată a unei condiţii escatologice.[11]

În ultimă instanţă, omenirea „ajunsă la maturitate” se va dispensa chiar şi de conceptul de „Dumnezeu”. Odată cu progresul ştiinţei, „Dumnezeu” a cedat tot mai mult teren în favoarea explicaţiilor naturaliste ale realităţii; chiar şi aşa, în faţa problemelor insurmontabile ale vieţii, în faţa sentimentului de culpabilitate sau a morţii, omenirea continuă să îşi pună speranţa în intervenţia extrinsecă, cu efect mântuitor, a misterioasei entităţi „Dumnezeu”. Progresul iminent al religiei va conduce fiinţa umană la o perspectivă în care suferinţa, greşeala şi moartea vor fi percepute ca elemente fireşti ale ordinii naturale şi astfel apelul la intervenţia „salvatoare” a unui „Dumnezeu” va deveni superfluă. Odată cu expulzarea lui „Dumnezeu” chiar şi din registrul vieţii umane, ce continuă expulzarea sa din domeniul naturii, omenirea se va dispensa cu totul de acest concept şi va trăi „etsi deus non daretur” („ca şi cum nu ar exista niciun Dumnezeu”). Omul îşi va încorpora în propria natură întreaga sa religiozitate şi va deveni cu desăvârşire autonom, chiar şi în domeniul religiei. Dumnezeu va fi abandonat în calitatea sa de „ipoteză de lucru”, de actant în Univers (deus ex machina) şi va fi pe deplin imanentizat.  Triumful secularismului nu se va realiza atât printr-o anihilare materialistă a lui Dumnezeu, cât printr-o deplină dizolvare a sa în secular. „Dumnezeul care este cu noi este Dumnezeul care ne părăseşte (Marcu 15:34). Dumnezeul care ne lasă să trăim în lume fără de Dumnezeu este Dumnezeul în faţa căruia stăm în permanenţă. În faţa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu, trăim fără Dumnezeu”.[12]

Religia ar suferi acelaşi proces de desacralizare, de „dezvrăjire”, prin care au trecut, de-a lungul istoriei, şi alte domenii ale civilizaţiei umane. Metalurgia, medicina, în etapele lor incipiente, au fost învăluite într-un aer de sacralitate, fiind justificate pe baza unui presupus statut divin al lor. Progresul ştiinţei a condus nu doar la o deplină naturalizare a lor ci şi la totala imanentizare, banalizare a acestora. De îndată ce misterul care le învăluia a dispărut, ele au devenit componente fireşti ale culturii umane, dizolvându-se în aceasta, asemenea oricărui alt element al civilizaţiei. Datorită extensiunii maxime a obiectului său de investigaţie, care este totalitatea, religia s-a putut ţine multă vreme departe de naturalizare, s-a putut menţine în zona „sacrului”, a extra-ordinarului, a specialului. Progresul cunoaşterii omeneşti a adus totuşi, în cele din urmă, şi naturalizarea acestui domeniu care astfel şi-a pierdut sacralitatea, a fost „dezvrăjit”, a fost dizolvat în cultura umană.

În opinia lui Bonhoeffer, filosofia existenţialistă, care caută sensul vieţii printr-o analiză raţională a omului, în concreteţea sa, şi psihoterapia, care îl asistă pe om în vederea unei integrări efective a sensului său în viaţa sa concretă, vor lua locul teologiei revelaţionale tradiţionale.[13]

 

Bibliografie:

Schleiermacher, Friedrich, On Religion. Speeches to its Cultured Despisers, trad. John Oman, Paul, Trench, Trubner & Co, Londra, 1893.
Bonhoeffer, Dietrich, Prisoner for God. Letters and Papers from Prison, ed. Eberhard Bethge, trad. Reginald H. Fuller, MacMillan, New York, 1959.
Bube, Richard H., „Man Come Of Age: Bonhoeffer’s Response To The God-Of-The-Gaps”, Journal of the Evangelical Theological Society, nr.14 (1971), vol.4, pp. 203-220.
Crossley Jr., John P., „The Religious Ethics Implicit in Schleiermacher’s Doctrine of Creation”, Journal of Religious Ethics, vol. 34, Nr. 4 (2006), pp. 585-608.
Douglass, James W., „From Bonhoeffer to Gandhi: God as Truth”, New Blackfriars, vol. 48, nr.568 (1967), pp.625-640.
Holder, Rodney D., „Science and Religion in the Theology of Dietrich Bonhoeffer”, Zygon, nr.44 (2009), vol.1, pp.115-132.
Hollands, Edmund H., „Schleiermacher’s Development of Subjective Consciousness”, The Philosophical Review, Vol. 15, Nr. 3 (Mai 1906), pp. 293-306.
Plant, Stephen, Bonhoeffer, Continuum, Londra – New-York, 2004.
Potter, Peter M., „Lost in Translation: What Did Bonhoeffer Mean by ‘Coming of Age’?”, Theology of Scotland, nr.XV (2008), vol.1, pp.41-49.
Selby, Peter, „Christianity in a world come of age”, în John W. de Gruchy (ed.), The Cambridge Companion to Dietrich Bonhoeffer, Cambridge University Press, 1999, pp.226-245.
Smith, John H., „Living Religion as Vanishing Mediator: Schleiermacher, Early Romanticism, and Idealism”, The German Quarterly, vol. 84, nr.2 (2011), pp. 137-158.
Ziegler, Philip G., „Dietrich Bonhoeffer – an Ethics of God’s Apocalypse?”, Modern Theology, nr.23 (2007), vol.4, pp.579-594.

Note

[1] Intuiţia religioasă a unităţii spre care tind, pe o cale mai elaborată, ştiinţele şi natura umană, în Crossley 2006:600, Smith 2011:146.
[2] On Religion, p.39.
[3] On Religion, p.141.
[4] On Religion, p.141.
[5] Convergenţa culturii către religie, în Hollands 1906:300.
[6] On Religion, pp.178-179.
[7] Potter 2008:44-45.
[8] Holder 2009:121.
[9] Ziegler 2007:589.
[10] Abordarea social-politică, revoluţionară, a noului creştinism secular, în Douglass 1967:629.
[11] Plant 2004:133.
[12] Bonhoeffer, Scrisoarea din 16 iulie 1944, în Bonhoeffer 1959:164.
[13] Selby 1999:233-238; Plant 2004:132-133; Bube 1971:208, 211.

Articolul anterior
Game over

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut