Pe 12 mai a avut loc o nouă ședință a Cenaclului „Întâmplări literare”, desfășurată în format online. Cenaclul, compus în special din scriitori și poeți gălățeni, dar beneficiind și de prezența diasporei literare – de aici și alegerea formatului online – are deja 7 luni de apariție. A recitat Stela Iorga. Publicăm, în premieră, cronica la cea mai recentă ședință a „Întâmplărilor…” și una din poeziile autoarei:
Atmosfera poeziei Stelei Iorga este apăsătoare, copleșitoare, ca sub o cupolă încinsă. Nu există cuvânt care să nu ne vorbească despre o teribilă greutate sufletească. Imaginile sunt terifiante, neîndurătoare, obsedante și ni se fixează în minte sub impresia șocului, ca atunci când, martori ai un accident rutier, privim halucinați trupul victimei împrăștiat pe asfalt. Șocul anulează emoția (poeziei). Jalea nesfârșită, la fel. Uneori își face loc un dialog între Dumnezeu și personajul liric, de o altă calitate a expresiei și emoției, frapant fie și numai prin contrast.
Loredana Tudor apreciază versatilitatea textelor și curajul poetei de a scrie poezie religioasă. Pentru Călin Dănilă, poemele Stelei Iorga sunt niște obiecte rătăcite în peisajul literar de azi, care însă te incită să le citești, să le recitești și să le pui în valoare. Mirela Anghelache a insistat asupra unor inadecvări logice și a dezavuat cuvintele mai dure. În replică, Luminița Giurgiu le consideră în acord cu gravitatea poetei și rafala sentimentelor pe care o dezlănțuie. Mai atent la limbajul artistic, Leonard Matei pune în evidenţă marca expresionistă a scriiturii, iar Emanuel Pope concluzionează: textele Stelei Iorga sunt bine scrise, cizelate, trăite până la os, aşa cum stă bine unui poet.
Dumitru Viorel Neagu: Stela Iorga scrie cu bisturiul şi pana de corb. Foarte rar cu pană de păun, dar de fiecare dată iese ceva făcut parcă pe planşeta de desen, cu ochii închişi şi cu sufletul la vedere. Desenează cu mare acurateţe. Este rece şi calculată. Fiecare emoţie se naşte uşor şi se întipăreşte clar.
C.D.N.
glonțul de lumină
cel mai greu este să intri în glonțul de lumină, fiindcă ți se sfârtecă ființa toată, dar absolut toată, până la ultima fărâmă de vis și de carne, cel mai greu este să intri în glonțul de lumină și să stai cu el în tine, bine ascuns în viscere, care devin și ele dintr-o dată incandescent de luminoase, făptura toată este o jerbă de lumină din el în exterior, iar lumea te privește ca pe un monstru luminos și el, care lasă dâre, dâre luminoase când merge pe străzi, singur, cel mai ades singur, fără pereche, glonțul de lumină este unul singur în toate și de aceea este unic, ca și cum nu ar fi fost niciodată văzut, el este doar ca limba de foc, care se pogoară prin străpungere în omul din tine, să te înveșnicească zilnic puțin câte puțin.
Stela Iorga