Cronică de Codrin Vasiloancă-Smirnoff, la un performance marca B l a c k B O X, cu Elena Emandi și Andrei Ciobanu în rolurile principale (publicul a avut rolul secundar), în regia și scenografia Monicăi Turcu, după un text de Andrei Velea, cu participarea lui Patrick Alexandru Păun

Cu Fluturii aveau miros de iarbă crudă, Monica Turcu face un pas semnificativ către un gen de spectacol care lipsea de pe scena mai mult sau mai puțin convențională a Galațiului: un spectacol-eseu, de mici dimensiuni, în care accentul să cadă pe arta vizuală (coregrafia, muzica și textul dramatic fiind folosite ca mijloace de amplificare a mesajului plastic). Practic, scenografia ar fi elementul central, toate celelalte contribuind la problematizarea sa. Cel puțin asta am înțeles eu din afișul spectacolului, precum și din cele câteva imagini (semnate Simona Andrei) și secvențe animate care l-au prefațat în mediile de socializare. Din motive care nu ne interesează aici (poate că Monica Turcu pur și simplu nu a avut curajul de a-și urma intuiția) proiectul a fost deturnat, în opinia noastră, către un spectacol dramatic în sens clasic, având drept nucleu un text semnat de Andrei Velea. Când citim, în anunțul de pe facebook al spectacolului, că ”Fluturii aveau miros de iarbă crudă este un fusion între teatru și artele vizuale”, deși ne putem entuziasma într-o primă instanță, mai apoi ne mai și oprim și ne întrebăm: Cum vine asta? Teatrul este o sinteză (fusion) de literatură/poezie, muzică, arte vizuale/scenografie și coregrafie. De-asta spun și presupun că Monica Turcu se va fi gândit inițial la cu totul altceva, reușind totuși să sugereze cam ce avea de gând prin reclamele de pe facebook. Una peste alta, spectacolul acesta deschide noi orizonturi de așteptare, ceea ce nu e deloc puțin.

Câteva aspecte se cuvin remarcate și comentate.

Vom începe cu performanța actorilor, tinerii Elena Emandi și Andrei Ciobanu, pe care ne va face plăcere să-i mai vedem și de-acum încolo. De asemenea, regia a fost o reușită. Pe de altă parte și mai ales dacă spectacolul ar fi fost centrat, cum spuneam, pe arta vizuală, dat fiind spațiul de reprezentare, în care publicul coabitează cu actorii, poate ar fi fost mai bine să nu existe un protocol de acces, iar publicul (contând ca personaj colectiv) să se ”integreze” pur și simplu în spectacol, care, la ora fixată, să fi început fără nici un fel de avertisment. Într-un asemenea caz, al unui spectacol de artă vizuală, textul s-ar fi redus la simple intervenții poetice amplificate sonor, care ar fi punctat anumite momente, fuzionând cu muzica și amplificând anumite semnificații sau dramatismul general al mesajului plastic (așa cum se întâmplă în Blade Runner).

În fine, textul propriu-zis (Nu mai există niciun dubiu – inteligența artificială e aici și va fi din ce în ce mai prezentă în viețile noastre. Nu îi putem opri dezvoltarea. Vom conviețui în același cadru, oameni și mașini inteligente – profetizează Andrei Velea) este unul mai degrabă recapitulativ decât problematizant (așa cum fusese anunțat: Vă invităm la un spectacol care nu își propune să lămurească o temă actuală și complicată, ci, mai degrabă, să nască noi întrebări despre lumea spre care ne îndreptăm.), o variațiune la obsedanta și clasica temă a umanoidului artificial, mai exact a umanoidei (dacă femeile sunt încă preocupate să dea naștere, bărbații de geniu au fost întotdeauna preocupați să creeze femeia perfectă), în contextul trepidant al prezenței din ce în ce mai subtile a inteligenței artificiale în viața noastră. Dar este o contribuție recapitulativă necesară, rolul artiștilor fiind nu numai acela de a origina frumusețe, ci și acela de a sintetiza pe măsura ignoranței contemporane ceea ce s-a originat mai înainte. Și putem enumera în acest sens (cronologic, nicidecum exhaustiv) homunculus, al alchimiștilor, pe care-l regăsim în Faust, de Goethe, Pinochio, al lui Collodi (la fel ca Micul Prinț, această capodoperă pentru copii își datorează celebritatea forței poetice elementare cu care sintetizează condiția umană și marile întrebări existențiale), tema roboților androizi din suita de povestiri Eu, robotul (cu cele trei legi ale roboticii, a căror esență este protecția omului cu orice preț) și din romanele lui Isaac Asimov dedicate psiho-matematicii și psiho-istoriei (celebrul R. Daneel Olivaw, primul android cu creier pozitronic, perfect uman, având rolul unui înger păzitor al speciei umane), Metropolis, al lui Fritz Lang, Odiseea spațială 2001, în regia lui Stanley Kubrick (în care computerul Hall îngrădește prin raționalitatea sa excesivă inteligența și intuiția umană), Blade Runner, din 1980, al lui Ridley Scott,  Star Trek: The Next Generation (1987-1994, în regia lui Gene Roddenberry, în care un android dotat cu creier pozitronic ilustrează principiul după chipul și asemănarea creatorului fără să ajungă vreodată să epuizeze această asemănare),  A.I., al lui Spielberg (miza este crearea unui android capabil să exprime iubirea), Bicentenial man (care reia tema din Star Treck, a androidului care se umanizează într-o perspectivă a infinitei asemănări niciodată desăvârșite), Ex machina (regizat de Alex Garland, ilustrează testul Turing cu consecințe tragice pentru cel care, în cele din urmă, ajunge să își piardă discernământul, fermecat de aparența seducătoare a unei androide, ceea ce ne reamintește că nu limbajul conceptual este cel definitoriu, ci limbajul mimico-gestual).

Însă toate acestea ar fi rămas simple basme, dacă în 2016 nu ar fi avut loc cu adevărat un test Turing, foarte puțin cunoscut de altfel, care a consemnat nașterea de facto a inteligenței artificiale. Protagonistul testului a fost marele campion mondial al jocului de Go, Lee Sedol, care a testat la Seul, în fața unei audiențe mondiale de peste o sută de milioane de fani, un software creat de o echipă de savanți reuniți sub egida Google, în cinci partide consecutive, al căror rezultat a contrazis predicțiile teoretice care afirmau cu argumente solide: în domeniul acestei arte marțiale străvechi a minții orice rezultat în afara victoriei umane este exclus. Rezultatul, 4-1 în favoarea programului numit de creatorii săi Alpha Go, a determinat, la nivel mondial, numeroase sinucideri, iar la Seul, după a treia partidă, cea câștigată in extremis de Lee Sedol, oamenii au ieșit în stradă sărbătorind isteric. Da, nașterea inteligenței artificiale, capabilă de feedback uman, capabilă de self learning pornind de la zero date despre obiectul de cunoscut, aruncă o umbră de realism documentar inclusiv asupra unor performanțe poetice ca cea a Fluturilor cu miros de iarbă crudă. Și cu toate acestea …

Și cu toate acestea, dramatizarea textului lui Andrei Velea a reprezentat pentru mulți o adevărată inițiere, de unde și succesul de public. Pe scurt, un tânăr, victimă a unei căsătorii nefericite finalizate prin divorț (un leit motiv universal în ziua de azi și în opera lui Andrei Velea), este selectat pentru sarcina bine plătită de a testa un program de inteligență artificială. Așteptând să își facă treaba, tânărul flirtează cu o ITistă (ceea ce se înțelege din combinezonul ei alb) descoperind că aceasta este chiar marea sa iubire din copilărie, cea pe care încercase în zadar să o recupereze în toate relațiile sale de mai târziu, încât aproape uită pentru ce venise acolo, lăsându-se furat de valul evocărilor și al amintirilor (obiectivate, pentru publicul-martor al conștiinței și al memoriei afective a protagoniștilor, de câteva plasme plus un video-proiector). Își amintește însă în momentul în care, propunându-i iubirii sale regăsite o ieșire în oraș, își dă seama că are nevoie de bani, de banii pentru care venise acolo. Deci, de ce nu începe testul, se întreabă el. Însă toată lumea a înțeles deja (chiar și cei nefamiliarizați cu tema): testul începuse, iar fata nu e decât un android de ultimă generație, foarte greu, dacă nu imposibil de deosebit de persoana reală a celei după chipul și asemănarea căreia fusese construit(ă) (dacă Monica Turcu ar fi adoptat soluția din Blade Runner și ar fi creat o Rachael seducătoare prin ținută și personalitate, suspansul ar fi fost prelungit). Interesantă e, spre final, logica personajului masculin: acesta ajunge să ucidă sau poate doar să scoată din funcție entitatea care, cel puțin ipotetic, ar fi putut fi fosta sa iubire, doar spre a-și demonstra că nu e la rându-i decât un android (conform celor trei legi ale roboticii, un android nu poate ucide un om) – în fond și realist vorbind, tânărul nostru nu face decât un act de psihanaliză salubră, el ucigând amintirea acelei ratări sentimentale care îl împiedicase atâta vreme să aibă o viață normală; sau, în calitatea sa virtuală de programator, el anulează prin delete un simplu construct mental. Să fie lumea, așa cum o percepem, o realitate virtuală (ca în filosofia idealistă, sau ca în Matrix, de pildă)? Noi credem că nu; virtual este doar constructul mental, nu și lumea, tema narcisistă a androidului în literatura universală ilustrând preocuparea pentru elucidarea originilor. În esență, acesta e subiectul din Fluturii (din stomac) aveau miros de iarbă crudă (de acasă), titlul fiind o inspirată aluzie metaforică la anamneza proustiană.

Finalul (nu știm cui să îl atribuim, așa încât felicităm întreaga echipă Black Box) asigură spectacolului nota de originalitate poetică: pe fondul unui ritm semitic interpretat de percuționistul Patrick Alexandru Păun (un fel de Orfeu … poetul, programatorul?), grămada de fier și plastic (sau poate victima fanteziei shakespeariene de a se ascunde sub aparența unei mașinării) se trezește la viața unui dans de Salomee, sau poate doar se reactivează după shutdown, continuându-și destinul metamorfic, de umbră a iluziilor omenești, în vreme ce, la picioarele spectatorilor, două mere se rostogolesc ironic.

 

 

 

 

 

 

76 vizualizări
Articolul anterior
Progamul cultural al lunii Martie 2024 în Timișoara – Capitală culturală europeană
Articolul următor
Ediția a XVII a Salonului Internațional de carte Bookfest, 2024

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut