Ușa e deschisă!
Cu Petronela Buda în rolul femeii, în regia lui Vlad Ajder și scenografia lui Daniel Divrician,
după un text semnat Andrei Velea
cronică de Codrin Vasiloancă-Smirnov
De la bun început trebuie spus că Petronela Buda merita mai multe și mai călduroase aplauze. La fel Andrei Velea. Dar publicul nu poate fi niciodată judecat. Poate doar înțeles: de data aceasta (seara zile de 19 ianuarie 2024, între orele 7 și 8 p.m., pe scena Teatrului Dramatic din Galați) cei peste 50 de spectatori (piesa fiind regizată astfel încât relația cu publicul să fie cât mai directă, fără amplificare tehnică) au aplaudat aproape cu milă, Petronela Buda (tânără, simpatică și foarte expresivă) identificându-se efectiv cu situația tristă pe care textul „Ușii deschise” o evocă: o studentă la medicină, în loc să-și vadă de carte, decide că are timp și pentru aventură, cedând unui oarecare venit cu flori și gusturi chinezești la recomandarea prietenei de cameră. Întreaga poveste este relatată chiar de către victimă, din postura de deținută ilustrată printr-un combinezon portocaliu și o colivie penitenciară dotată cu pat și chiuvetă. Publicul face parte din piesă, ca un martor tăcut al unei tragedii universale pentru care, în mod obișnuit, nu se plătește bilet.
Pe scurt, ceea ce începe ca o aventură romantică pe plaja de la Vadu, continuă pragmatic cu antreprenoriatul unei pensiuni din stuf, culminează cu inevitabila sarcină nedorită de mascul, dar asumată de fată în numele unei iubiri iluzorii (idealism de multe ori fatal între 16 și 20 de ani), epuizându-se în promiscuitate, prostituție și crimă. O întâmplare precum a focilor ucise pe banchize este scoasă din anonimat de Andrei Velea, parcă într-un inutil gest de protest. La fel de bine s-ar fi putut face o piesă despre trauma de a ți se smulge o măsea de minte, sau despre neajunsul de a te fi născut, Petronela Buda dând măsura talentului său actoricesc prin capacitatea de a înțelege și de a juca banalitatea, de a înțelege că, în fond, viața însăși este o dramă.
Deloc surprinzător, tânăra victimă a implacabilității masculine este silită în viziunea velesciană să nască între gratii, ceea ce, fără să ne mai poată întrista cu nici o câtime în plus, conferă întregii piese o aură întunecată. La urma urmei, nu este aceasta soarta fiecăruia dintre cei născuți din femeie, de a intra în viață ca într-o închisoare din care nu se mai poate ieși nici chiar cu prețul celei mai teribile rugăciuni înălțate de către vreun dac creatorului suprem? Întrebarea nu este dacă e just, sau nu, ca un copil nevinovat să se nască între gratii, ci dacă existența în sine e justificabilă. Credem că acesta e sensul către care ne orientează Andrei Velea, dovadă aplauzele moi, de inși secătuiți psihic de confruntarea cu absurdul existențial teatralizat.
Este o piesă cu final negru, suferința mamei (care își vede pruncul în viață doar pentru puțin timp după ce i se adusese la cunoștință că fusese picat cu 4 la testul APGAR) rămânând oarbă. Se vede însă că ideea unui creator absolut, responsabil pentru suferința umană, i s-ar fi părut lui Andrei Velea încă mai absurdă. Mottoul piesei, din Epictet („Este prea mult fum în casă? Dacă nu sufocă, stau; dacă e prea mult, ies. Amintește-ți întotdeauna – ușa e deschisă!”), îndeamnă la sinucidere, ușa fiind ieșirea din viață. Deschis rămâne însă și finalul acestei monodrame, odată ce fiecare trebuie să decidă pentru sine dacă „focul” a izbucnit spontan, sau dacă nu cumva a fost pus.
În încheiere, nu ne imaginăm alt montaj mai potrivit decât cel pus în operă de către Vlad Ajder și Daniel Divrician – poate doar la o scară mai mare, cu o sală a Dramaticului plină până la balcoane. Dar atunci și piesa ar trebui să bată mai departe, ca într-un proces sartrian, cu titlul: Ușa e deschisă?
