– O expoziție de Raluca Spătaru Iancu –
Publicul iubitor de frumos… Cuvântul ”public” ar putea fi exagerat. Reformulăm: Galeria „Gheorghe Naum” a Muzeului de Istorie al Brăilei „Carol I” (Piața Traian nr. 3,) găzduiește până la finele lunii septembrie expoziția „Oameni, grădini, iconostase”. Cui este adresată această simeză, dincolo de societatea de entuziaști și prieteni ai artistei (care au creat o frumoasă atmosferă la vernisaj) și dincolo de cei câțiva ”nebuni” ai Brăilei? Celor interesați de ce a mai rămas din oameni, din grădini și de prezența din spatele iconostaselor, adică de Dumnezeu.
Înainte de toate, câteva cuvinte despre autoare: Raluca Spătaru Iancu (n. 1977, la Brăila) este licențiată în Arte Decorative şi Design, specializarea Artă Monumentală, a Universității Naţionale de Arte din Bucureşti (https://probr.ro/expozitie-noua-la-muzeul-brailei-carol-i-raluca-spataru-iancu-oameni-gradini-iconostase/), ceea ce astăzi îi dă dreptul moral să îndrume ca profesor, în tainele desenului, elevii Liceului de Arte ”Hariclea Darclee”, dar mai ales dreptul moral de a se alătura acelor filosofi boemi pentru care o imagine face cât o mie de cuvinte. Spirit viu, Raluca Spătaru Iancu se preocupă, pe lângă pictură, de animație, ilustrație de carte, ceramică și (inevitabil) de poezie: Timpul sculptând eternitatea,/ Ca un deşert de lumină/ Ca un univers de stele/ Ca o stea căzătoare (Timp), sau Copil fiind, am recitat o poezie despre Hiroshima/am recitat-o la grădiniță/ am recitat-o și-n clasa a patra
când am venit ca pionieri să-i/ facem pe toddleri șoimi ai patriei/ acum privesc umbra unei femei/ surprinsă de bomba de la Hiroshima,/ o umbră care persistă pe niște trepte,/ neștearsă de vânt sau de ploi –/ nu e umbră,/e însuși corpul proiectat de suflul exploziei (Hiroshima) – am citat două poeme din cadrul evenimentului ”Imagini dintr-un jurnal inexistent” realizat împreună cu Alexandru Paraschiv în octombrie 2020, tot la Muzeul de Istorie al Brăilei. Dacă atunci, Raluca Spătaru Iancu ne întreba ce e timpul (acest deșert de lumină, acest univers de stele, această stea călătoare, o daltă sculptând eternitatea, sau reconectarea proustiană la dulceața organizată a copilăriei prin perspectiva șocantă a unei femei imprimate pe niște trepte de suflul exploziei de la Hiroshima?), predicațiile sale plastice fac acum apologia timpului sacru, liturgic, materializat ca lumină. Îndrăznind astfel, Raluca Spătaru Iancu face un exercițiu clasic, elementar ca gimnastica de dimineață, dar la fel de important pentru sănătatea sufletească și trupească a oricărui muritor, respectiv exercițiul trecerii dinafară înlăuntru, de la ceea ce curge la ceea ce rămâne, de la impresie la convingere și credință.
Pentru cei răpiți de paradoxala iluzie a unei existențe deja eterne, a picta un iconostas este la fel de redundant cu a picta un om, sau o grădină, când, de fapt, orice aspect al realității ni se oferă ca trepte inițiatice către eternitate. Dacă biserica este un simbol al macrocosmosului, adică al armoniei mari (despre care se învață astăzi că se datorează întâmplării), iar omul întrupează microcosmosul, adică armonia mică (despre care astăzi se învață că s-ar trage din maimuță), iconostasul reprezintă o limită de trecere între lumi (de la întâmplare la har și viceversa). Prin urmare, a picta oameni, grădini și iconostase înseamnă, pe de o parte, a rezuma teleologia adamică, iar pe de alta a reevalua importanța acestor realități pe cât de banale în cotidian, pe atât de tainice în ancorarea lor absolută. Maestrul Hugo Mărăcineanu remarca (în cuvântul său cu prilejul vernisajului) calitatea mistică a lucrărilor Ralucăi Spătaru Iancu, care ar avea de subiect începutul existenței noastre ca oameni: într-adevăr, dacă expoziția aceasta captează prin ceva, atunci, în opinia noastră, ar fi tocmai prin arhetipalitatea subiectelor abordate, pe care șefa Secției „Artă” din cadrul Muzeului de Istorie ”Carol I”, Alina-Ruxandra Mircea, le-a situat ”în siajul modelului cultural și spiritual inaugurat în pictura românească de Grupul Prolog”. Siajul modelului?!
În urmă cu 37 de ani, pictorii Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștină, Cristian Paraschiv și Mihai Sârbulescu ne prilejuiau o introducere la sinea unor aspecte aparent banale ale lumii în care trăim, relevându-ne-o, prin limbajul specific artei, ca predicație a Creatorului intenționată întru dialogul salvării noastre ontologice. Ei nu au prezentat un model reproductibil, ci o concepție filosofică despre existență, la care să medităm. Lucrurile sunt în același timp simple și vechi: Dumnezeu, Creatorul, se înțelege din natură și din făpturile pe care le-a creat, cel puțin pentru cei care, sustrăgându-se tumultului profan, se dedau contemplației; printre aceștia se numără uneori și artiștii, pictorii, filosofii imaginii, care-L mărturisesc pe Dumnezeu punând în valoare funcția epifanică a unor realități ca oameni, icoane, o floare, un copac, o cruce, un pătrat înscris în cerc, biserici, o mamă alăptând, o barcă, interminabilul instantaneu fotografic al unui claustrat, o casă, un zid, pridvoare… Nici nu iubim, nici nu urâm pentru că ne-o impune vreun model (sau, dacă o facem, suntem căldicei și ne situăm la nivelul unui comportament social de tip kitsch), iar când aprindem un chibrit în întuneric, o facem pentru că, instinctiv, căutăm lumina. Oamenii își străbat viața ca printr-un tunel al realităților pe care au fost educați să le vadă, dincolo de care ignoră tot restul, adică aproape totul. Revine artistului să ”aprindă” fragmente din realitatea ignorată, așa cum ai aprinde reclamele unor perspective de viață, să își asume un demers mărturisitor, pro Logos, să intre în acest cerc de lumină nu epigonic, nu mimetic, nu manieristic, ci liturgic, împărtășindu-se și împărtășindu-ne cu adevărul mărturisit ca viu. Artistul de geniu (și orice artist, dacă e artist, are partea sa de geniu) nu instituie modele, pentru că ceea ce face este unic, irepetabil. Dacă lucrările de astăzi amintesc de lucrările de ieri, acest fenomen are doza sa de firesc în procesul formării unui limbaj plastic aparte, justificând filiații pe drumul fără de sfârșit al Asemănării, iar nu siajul unor comparații ierarhizante. De pildă, în opinia noastră, Raluca Spătaru Iancu perpetuează uneori ceva din cromatica lui Paul Cezanne, dar fără tăria culorilor aceluia, alteori, ceva din compoziția lui Corneliu Baba și a lui Horia Bernea (care o precedă de altfel cu o expoziție având un titlu aproape identic: ”De la grădină, la iconostas”). Dar, în tablourile Ralucăi Spătaru, nu zărim doar ”ceafa” mai sus pomeniților, ci, la fel ca în lucrările acelora, ghicim alesul Chip al tuturor asemănărilor.
[/vc_column_text] [/vc_column][/vc_row]