La sfârșitul acestei frumoase veri, am avut inspirația să ne lăsăm purtați de blues către Tulcea. Atunci când am auzit numele celor care vor concerta la cea de-a cincea ediție a Festivalului de Blues „Dichis’ n Blues„ (30-31 august), m-am decis, împreună cu mereu entuziasta mea soție și cu prietenul Cristi să ascultăm povestea bluesului de la Tulcea. Ne-a convins și noul nostru prieten, George, care ne-a sfătuit să mergem la concertele de seară, dar mai ales la splendidele momente de jam-session de după. Și nu ne-a părut deloc rău, dimpotrivă. Deși nu am reușit să ajungem și la Restaurantul Limanu (micul Ax abia se mai ținea pe picioare de somn, după 4 ore de ascultat cu stoicism acorduri de chitare și bătăi de tobe), locul unde se desfășura jam-session de după concerte, în cele două seri propriu-zise de muzică (festivalul are și secțiuni de ateliere pentru copii, jam-session-urile amintite, sau călătorii cu vaporașul în Deltă) am asistat la un adevărat festin muzical. În prima seară au cântat cei de la The Blues Overdrive, o trupă din Danemarca, multiplu premiată la concursurile și festivalurile de profil. Cum blues-rockul este slăbiciunea mea, danezii au vibrat corzile potrivite din mine și, timp de aproape două ore cât au concertat, am fost atent să „sorb” toate notele muzicale ce veneau de la chitările și de la contrabasul muzicienilor. A urmat Nicu Patoi, de fapt, noul lui proiect, intitulat Equilateral Guitar Union, care a adus pe scenă în jur de 10 de muzicieni (trei chitariști, doi toboșari, doi clăpari, un basist), alături de fata cu voce minunată Mira Botocan. Împreună au interpretat atât piese proprii cât și coveruri ale unor piese celebre. I-am admirat pe chitariștii Florin Giuglea și Cezar Popescu care, în stiluri ușor diferite (mai spre blues- Florin și cu influențe din rock Cezar), s-au completat minunat și l-au făcut pe Patoi să se dezlănțuie la chitară cum de mult nu l-am mai văzut.
A doua seară cu greu poate fi descrisă în cuvinte. Ce se poate spune despre O, Sister!, care ne-a adus parfumul perioadei interbelice, în acorduri de swing de cea mai bună calitate, decât că au fost ex-tra-or-di-naaaaaaaaari. Cele două fete drăgălașe și cei trei băieți spanioli au fost favoriții Cristinei și ai lui Cristi, care au bătut palmele și călcăiele pe tot durata prestației trupei din Spania. Apoi a venit cel mai așteptat moment al festivalului. Kenny Neal, celebru bluesman venit de pe unduitorul fluviu-blues Mississippi, chiar din New Orleans, ne-a făcut să înțelegem cu adevărat povestea bluesului: o muzică care celebrează viața, cu bucuriile ei mărunte, o muzică optimistă, care pare a te face să rostești de fiecare dată când o asculți: „What a glorious day!”. Căci într-adevăr glorioase au fost cele peste două ore de muzică adevărată, cântată și povestită de Neal și de trupa lui (dintre care doi erau frați cu liderul grupului). Nici nu se putea să nu-ți placă acordurile ce trimiteau la cele mai frumoase teme muzicale din blues sau vocea lui Neal, a cărui timbru amintește de BB. King, cu care, de altfel, muzicianul invitat la Tulcea a și cântat pe marile scene din lume. Atât de frumos a fost concertul lui Neal încât la final nimeni nu a mai stat pe scaune: s-a încins un dans liber și frumos în public, evident susținut de forma excelentă în care s-a aflat bluesmanul american.
Cu impresia că am asistat la cea mai frumoasă experiență de blues, care pune efectiv Tulcea pe harta culturală, am promis că vom fi prezenți de acum înainte la următoarele ediții ale festivalului cu dichis. Mai ales că atmosfera a fost extraordinară, locul, ales cu gust, publicul fain și gălățeni de-ai noștri de cea mai bună calitate. Nu pot să nu remarc excelenta organizare a celor de la Tulcea. În timp ce în alte orașe, mai mari și cu pretenții hegemonice, se taie copaci și se pune astfalt, în micuțul oraș de la gurile Dunării se trăiește cultural intens, se promovează muzica bună, orașul în sine este viu, iar oamenii chiar se bucură de felul cum arată și respiră portul Tulcea.