În ultimii ani, soarta arhivei din țară a lui Eliade a fost comentată în presă și readusă în atenția publicului. După moartea lui Mircea Handoca, în custodia căruia se aflaseră timp de 26 de ani (1989-2015), punerea în vânzare de către moștenitori a unor loturi de manuscrise la casa de licitații „Historic” a stârnit o profundă îngrijorare tuturor celor conștienți că fondul de manuscrise eliadești reprezintă un tezaur al culturii române. El trebuie cu orice preț conservat in integrum, pentru ca pe baza lui să se alcătuiască viitoarele ediții critice ale operelor complete. Riscul ca acesta să fie risipit în colecții particulare a alarmat o serie de intelectuali, care au înaintat petiții pentru a sensibiliza autoritățile în drept. Unul dintre cei mai implicați în depistarea, recuperarea și valorificarea manuscriselor este și domnul Eugen Ciurtin. Indianist, director al Institutului de Istorie a Religiilor din România (IHR) d-sa urmărește de ani buni traseul acestor manuscrise, ocupându-se cu recuperarea și editarea lor. În prezent conduce un colectiv care pregătește o ediție critică a scrierilor de tinerețe și lucrează la un proiect de digitalizare a arhivei pentru a putea fi accesibilă publicului. Pentru că, între timp, după ce primele licitații fuseseră blocate de Ministerul Culturii (2019-2021), casa „Historic” a reușit să vândă un lotde mansucrise. Din fericire, cumpărători binevoitori și anonimi au achiziționat acest lot și l-au donat IHR, astfel încât o parte dintre ele au putut fi expuse la Muzeul Literaturii Române din București. Însă ar fi o dovadă de lipsă de realism dacă instituțiile și personalitățile publice ar aștepta cu mâinile în sân astfel de minuni de fiecare dată când vor fi puse în vânzare noi pachete de manuscrise. Față de situația lor critică, Sorin Alexandrescu, nepotul de soră al marelui savant, azi în vârstă de 86 de ani, a ieșit din rezerva obișnuită. Acum doi ani el a relatat în premieră aceste circumstanțe într-o postare pe facebook urmată de un interviu acordat revistei Observator cultural[1]. Totuși, modul în care manuscrisele lui Eliade au ajuns, acum 34 de ani, de la deținătorii legali, la Mircea Handoca nu este deplin clarificat.
D-l Sorin Alexandrescu este un respectabil om de cultură, membru al Academiei Române, ajuns la o vârstă venerabilă. La absolvirea facultății, în 1963, devine asistent universitar în literatură comparată, studiază structuralismul și se distinge ca traducător al lui Faulkner. Din 1971 devine lector de semiotică și literatură română la Amsterdam, apoi conferențiar și profesor, și se va specializa în naratologie. În 1985 a solicitat și obținut cetățenia olandeză, astfel încât din 1987 i s-a interzis să se mai întoarcă în România. În a doua parte a mandatului lui Emil Constantinescu a devenit consilier prezidențial pe probleme de educație și cultură. Este autorul unor lucrări de valoare în mai multe limbi. Dintre cele mai recente în limba română, menționăm Paradoxul român (1998), Privind înapoi, modernitatea (1999), Mircea Eliade dinspre Portugalia (2006), Lumea incertă a cotidianului (2021).
Din declarațiile domniei sale a reieșit că pe 9 martie 1989, mama lui, Cornelia (Corina) Alexandrescu, sora lui Mircea Eliade, a fost lovită de o mașină pe o trecere de pietoni, șoferul fugind de la locul faptei. Peste trei zile avea să moară în spital. Beneficiind de o viză pentru România de numai 48 de ore și cunoscut, probabil, ca organizator al unui recent protest anti-ceaușist la Haga[2], a fost luat „în primire” de Securitate încă de la aeroport[3]. În acele circumstanțe dramatice, gândindu-se că locuința rămânea nesupravegheată (tatăl lui murise în 1968), știind că de ani buni Mircea Handoca se ocupa de cercetarea și publicarea manuscriselor unchiului său și că lucrase, alături de Constantin Noica la o ediție de opere complete, a apelat la acesta. „I-am chemat atunci pe soții Handoca, declarați prieteni ai mamei și ai întregii familii, mai ales ai lui Mircea Eliade, și i-am rugat să le păstreze ei și, dacă va fi posibil, să le facă cunoscute ori să le publice, dar cu înștiințarea și acordul meu”[4]. Era vorba de scrierile olografe reflectând cvasitotalitatea producției sale de scriitor și savant între anii 1920-1940. Această comoară fusese păstrată cu sfințenie de familia Alexandrescu timp de aproape o jumătate de secol, între anii 1940 (plecarea lui Eliade la Londra ca atașat cultural) și momentul fatidic al accidentului. Între 1944 și 1967 regimul comunist i-a pus operele la index, Eliade fiind un scriitor interzis.
Dimensiunea acestei arhive poate fi evaluată cu aproximație din articolele sau interviurile depozitarului ei. Eugen Ciurtin a atras atenția asupra unor indicii: „După relatările lui Handoca, arhiva lui Eliade fusese păstrată în «câțiva saci cu cărți [și în] lăzile cu manuscrise și fișe» (1981), devenite «trei lăzi de campanie unde-și aveau sălașul manuscrisele» (1986) sau chiar «patru mari lăzi și peste zece saci tixiți [sic!] de manuscrise, însemnări, scrisori…, ale căror taine nu le aflase nimeni aproape jumătate de veac» (2005)”[5]. Că au fost patru lăzi, sau numai trei, cantitatea de manuscrise este oricum uriașă; numai lista înaintată împreună cu Constantin Noica în ianuarie 1984 editurii Minerva, pentru ediția în 30 de volume a operelor scrise în limba română până în 1944, însuma cca. 13 000 de pagini[6]. Și ele exclud alte două mii de pagini reprezentând articole și studii scrise între 1921-1928 (ibidem).
Pentru salvarea manuscriselor lui Eliade ar fi vitală cunoașterea în detaliu a conținutului lăzilor și sacilor. Până în prezent nu avem publicat un opis al arhivei, deși cel puțin două persoane au întocmit o listă cu manuscrise. Handoca a căpătat permisiunea de a cerceta arhiva spre sfârșitul anului 1981. „Am convins-o pe sora mea să-ți îngăduie cercetarea manuscriselor mele”, îi scrie Eliade în scrisoarea expediată de la Chicago pe 22 octombrie 1981[7]. De remarcat că, după doi ani, încrederea în editorul său crește, astfel încât în 26 iunie 1983 îi scrie lui C. Noica: „Voi convinge pe Corina (sosește la 17 iulie) să încredințeze manuscrisele lui Handoca”[8]. M. Handoca precizează într-o notă: „Încă din vara anului 1981 am avut acces la arhiva Mircea Eliade, păstrată de sora scriitorului, Corina Alexandrescu. Corespondența și manuscrisele fuseseră deja clasate și xerografiate” (ibidem).
Într-un interviu mai vechi, din 1994, S. Alexandrescu afirmă că, „prin 1966-1967” alcătuise o listă a manuscriselor lui Eliade, dintre care cele ale romanelor de tinerețe au fost dăruite ulterior B.A.R, unde ar exista și o fotocopie a lor[9]. Aproximarea temporală este folosită și de Eliade în scrisoarea către Handoca din 9 martie 1982, deci, foarte probabil e vorba de aceeași listă: „Alătur fotocopia listei de manuscrise pe care a făcut-o Sorin Alexandrescu prin 1966-67”. Și mai adaugă: „Câteva manuscrise de romane au fost dăruite mai târziu de Corina, prin Liliana, Bibliotecii Academiei Române”[10]. Prin urmare, fotocopia listei lui Alexandrescu trebuie să fi ajuns tot în „arhiva Handoca”. Pe de altă parte, acesta susținea că, atunci când a mers însoțit de Constantin Noica la locuința Corinei Alexandrescu, „am scos la lumină și am inventariat totul”[11], ceea ce pare logic, din moment ce socotește, cu Noica, în câte volume să apară operele complete.
D-l Alexandrescu nu oferă nici o informație cu privire la modul în care această cantitate impresionantă de documente olografe a fost preluată fizic de soții Handoca. El nu le-a cerut nici măcar să iscălească un act, nici nu a mers însoțit de vreun martor. Înțelegem că lipsa de timp, condițiile precare determinate de faptul că fusese urmărit încă de la aeroport, l-a împiedicat să procedeze fie și la un inventar sumar al conținutului. Deși ar fi putut apela la ambasadorul Coen Stork, căruia îi fusese „dat în grijă”, și care i-a cerut, odată debarcat în București, să-i telefoneze din oră în oră, pentru a ști dacă este în siguranță[12]. De altfel, acesta își crease un renume pentru numeroasele servicii clandestine făcute românilor în anii terminali ai comunismului: protecție acordată disidenților, mesaje și chiar manuscrise transmise-trecute în Occident.
Aceste măsuri de prevedere nu au fost luate. Sorin Alexandrescu a contat pe buna credință a lui Mircea Handoca. Foarte curând ea și-a arătat limitele, iar interesul s-a dovedit mai mare decât onestitatea. Odată intrat în posesia acestui impresionant patrimoniu, va începe, după un timp, să se comporte ca proprietarul lui de drept. Potrivit informațiilor aduse de Eugen Ciurtin, numai 6 luni trec, până la 12 decembrie 1989, dată la care vinde, pe sute de mii de lei, primele manuscrise din arhivă. Cumpărători: Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Academiei Române[13].
Se pare că aceasta nu era, însă, prima tranzacție cu manuscrise eliadești: „După moartea lui Eliade în 1986, familia sa de la București apucase, din fericire, să vândă o suită de manuscrise către BCU, unele dispărând însă acolo în incendiul din 22 decembrie 1989”[14]. E vorba de romanele lui de tinerețe, teza de doctorat în manuscris, scrisori, fotografii[15]. Nu știm dacă printre scrierile arse se numără și manuscrisele achiziționate de la Handoca cu numai zece zile în urmă.
Prin urmare, din depozitul inițial de manuscrise, familia a dăruit sau vândut un set între 1966/67 și 1982 (data scrisorii expediate de Eliade lui Handoca, în care îl pune la curent cu această donație) și apoi după moartea lui, la 22 aprilie 1986. Ceea ce vinde Handoca în 12 decembrie 1989 reprezintă un al treilea stoc de manuscrise înstrăinat, din aceeași generoasă arhivă. Tot Eugen Ciurtin urmărește în presa timpului felul în care se referă Handoca la ea, surprinzând apariția sintagmei „arhiva mea” undeva pe la jumătatea anilor ’90.
Bine, dar cum reacționează Sorin Alexandrescu? Dacă în 9 martie 1989 nu a avut vreme să ceară soților Handoca să semneze o hârtie pe care să stea scris numărul de lăzi cu manuscrise, de ce nu o face cu prima ocazie?
Acesta se ivește la sfârșitul lui decembrie 1989 când ajunge în țară însoțind un reporter al ziarului NRC Handelsblad[16] și în ianuarie 1990, când revine cu ajutoare. Înțelegem că situația lui era delicată, deoarece, din 1987, nu mai era cetățean român. În schimb, putea să sensibilizeze un grup de iubitori ai lui Eliade. Andrei Pleșu fusese numit ministrul culturii. Îi putea cere sfatul, la fel ca unui Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, ori unui coleg de la GDS, în care tocmai fusese cooptat împreună cu Mihai Botez[17]. Se putea face o delegație care să-i ceară deținătorului verificarea arhivei. Dacă Marta Petreu a putut, mai târziu, să intre în casa Handoca, unde ar fi văzut jurnalul inedit al lui Eliade[18], de ce n-ar fi putut intra și S. Alexandrescu, sau un apropiat? Ioan Petru Culianu, care activase tot în Olanda, putea fi, și el, asociat în această acțiune. De asemenea, la Paris trăiau Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și ambii puteau fi cooptați pentru o campanie de presă internațională. De altfel, în anii următori, Monica Lovinescu a și intermediat între Liiceanu și Christinel Eliade pentru ca Editura Humanitas să obțină exclusivitatea operei științifice și memorialistice[19]. Tot ea a încercat să stopeze copyright-ul lui Handoca pentru Romanul adolescentului miop[20].
O prezentare de documente în facsimil, fotografii, scrisori ale unchiului, declarații, mărturii, ar fi avut o importanță dublă: pe de o parte, ar fi etalat drepturile de posesiune asupra arhivei, în calitate de moștenitor, iar pe de altă parte ar fi reprezentat un act de rezistență la valorificarea manuscriselor de către Mircea Handoca. Din câte știm, un astfel de act are o semnificație juridică în instanță. Putea, în sfârșit, face diligențe pentru implicarea statului olandez. Înțelegem că, din moment ce i le încredințase chiar el, Handoca nu deținea ilegal manuscrisele. Însă d-l Alexandrescu a reacționat cu mare întârziere la încălcarea (repetată!) a drepturilor de autor deținute, pe atunci, de Christinel Eliade. În definitiv, ea trăia și în 1995 când se decide să-l atenționeze.
Să nu fi avut cunoștință de succesul ieșit din comun al seriei Eliade, fruct al colaborării Handoca – Humanitas? Cert este că nu a reacționat. N-a făcut-o în 1990, sau în 1991, când apăreau, la Humanitas, Memoriile, iar la Minerva, Noaptea de Sânziene (ambele îngrijite de Handoca). Din 30 august 1991 Christinel Eliade îl trecuse drept moștenitor prin testament. Nu avea să o facă nici în 1992 (când Humanitas scoate Împotriva deznădejdii, volum de publicistică a exilului), nici în 1993 (când apare Jurnalul, sub aceeași îngrijire). Abia după șase ani de la Revoluție îl interpelează, însă fără succes: „În 1995, am aflat însă că scosese, la editura Garamond, Huliganii, și că primise, conform contractului, a cărui copie o am, 200 000 de lei drepturi de autor, ceea ce era ilegal. Am avut o discuție dură, după care am rupt orice fel de relații…”[21].
În 1998, an în care devine consilier al președintelui Emil Constantinescu, moare Christinel Eliade și prevederile testamentului au intrat în vigoare. De acum editurile vor trebui să țină cont de calitatea de proprietar (împreună cu David Brent de la Universitatea Chicago) al drepturilor de publicare pentru operele lui Eliade. Însă nici acum nu îl acționează în judecată pe abuzivul Handoca, și nu o va face nici după 20 de ani; de fapt, niciodată. Ceea ce ridică mari semne de întrebare.
Putem înțelege repulsia unui om educat și reținut față de sala de judecată. Însă, din păcate, nu era vorba de o chestiune personală. Va interveni abia când moștenitorii lui Handoca încep să scoată la vânzare prin case de licitații manuscrise din fondul Eliade. Dar încercarea de a stopa înstrăinarea acestora va eșua. Inacțiunea vreme de un sfert de secol își va spune cuvântul. Există, în justiție, conceptul de achiziție prescriptivă, potrivit căruia poți intra în posesia unui bun imobil dacă l-ai avut în păstrare și sub îngrijire vreme îndelungată: între 10 și 20 de ani, sau chiar 30. Nu știm dacă o arhivă de asemenea dimensiuni poate fi considerată bun imobil, însă moștenitorii lui Mircea Handoca au toate dovezile că tatăl lor a avut în păstrare și îngrijire arhiva Eliade, deci „substanța lucrului”, cum spun juriștii.
Nu avem cunoștință, pentru această lungă perioadă, de vreo intervenție în presă a lui Sorin Alexandrescu țintită pe acest subiect, însă alții au făcut-o[22].
Eugen Ciurtin are dreptate: „Mircea Eliade stă prost cu aparținătorii”[23]. În intervenția citată, adresează o serie de reproșuri, învăluite:
„Arhiva nu a fost revendicată de moștenitorii de drept”; „dacă responsabilii ar fi stabilit, în 1990, că M. Handoca ar fi trebuit să restituie ceea ce și-a însușit fraudulos” ; „Nu există nici un document care să probeze că Mircea Handoca ar fi fost vreodată acționat în judecată și nici că ar fi intenționat vreodată să-i restituie manuscrisele lui S. Alexandrescu” – observație care face inoperantă o eventuală invocare a unei promisiuni făcute de Handoca în sensul restituirii. Și nici că ar fi intenționat, eventual, să le doneze unei instituții publice; „Dar ar fi putut fi legitim să aștepte cineva să o facă?” se întreabă, pe bună dreptate. „Ce argumente ar fi putut produce în apărarea sa [Mircea Handoca] dacă ar fi trebuit să se apere în justiție?”[24].
Acuzele îndreptate spre Handoca constituie, de fapt, tot atâtea reproșuri voalate a căror adresă e lesne de ghicit: „Datorită practicilor oneroase în materie de proprietate intelectuală și dublu oneroase în materie intelectuală, a fost amenințat în mai multe rânduri cu intentarea unor procese (…) Cum situația de drept nu a fost tranșată în ultimii treizeci și unu de ani, situația de fapt s-a consolidat cu fiecare absență sau întârziere” (subl. mea, C.F.). Iată o nouă și justificată tragere de mânecă a d-lui Alexandrescu, ale cărui maniere și bunătate, putem presupune că frizează naivitatea. Iar puțin mai jos deplânge faptul că primele expertize tehnice ale manuscriselor s-au făcut abia când au fost scoase la licitație, deci acum 2-3 ani, deși „s-ar fi putut face cunoscut chiar îndată după moartea lui Eliade, când Handoca specifică câteodată progresul transcrierilor…” (ibid.).
În final, aprecierea directorului IHR față de lipsa de reacție a lui S. Alexandrescu (pe care nu-l numește) e destul de tranșantă: „În materie de arhive, avea să fie mai blând incendiul din 1985 decât avea să ajungă azi (in)acțiunea unor oameni care desigur l-au iubit, l-au frecventat, l-au editat…” (ibid.).
De un interes deosebit este și acest pasaj: „Dacă în anii ’90 M. Handoca avea încă unele rezerve în a echivala arhiva Eliade cu o proprietate a sa, în 2004 ajunsese să afirme: «Mulțumesc d-lui Sorin Alexandrescu care mi-a dăruit, în martie 1989, arhiva lui Mircea Eliade aflată în România». Dimpotrivă, după cum a precizat Sorin Alexandrescu în martie 2021, «deținerea fizică a obiectului fusese ea însăși conferită temporar de către mine lui Handoca […] și nu cedată definitiv»”[25]. Dacă nu este o expresie a impertinenței și cinismului, recunoștința aceasta exprimată public are șansele să fie interpretată în sensul unei gratitudini la un consimțământ – mai degrabă implicit decât explicit. În lipsa acestuia, de ce d-l Alexandrescu nu l-a contrazis de îndată ce a știut de ea?
D-l Ciurtin nu indică sursa acestei declarații, și nici nu comentează întârzierea de 17 ani (din 2004 în 2021), dintre care șase din posteritatea lui Handoca, a unei replici din partea celui căruia i se mulțumea. Absența reacției într-un interval rezonabil lasă loc speculațiilor legate de îndreptățirea, sau neîndreptățirea acestuia de a dispune de arhiva Eliade. Pentru că, oricât de comod ar fi să ne exersăm virtuțile cetățenești asupra cuiva care nu se mai poate apăra, trebuie să luăm sub beneficiu de inventar această ipoteză: ca Mircea Handoca să fi primit arhiva Eliade sub o formă ce era mai mult decât o simplă încredințare spre păstrare. Și, dacă ne amintim cuvintele cu care d-l Alexandrescu a însoțit predarea manuscriselor: „să le păstreze și să le facă cunoscute”, ipoteza prinde substanță.
Încă un fapt vine să întărească această presupunere. În martie 1989, Sorin Alexandrescu, cetățean olandez, nu putea să prevadă că regimul comunist avea să se prăbușească în mai puțin de un an. Odată încredințate – fie numai spre păstrare – altcuiva, străin de familie, se subînțelegea faptul că accesul la ele avea să-i fie multă vreme interzis sau foarte greu de realizat. Toate circumstanțele concură la ideea unui transfer pe o perioadă nedeterminată. Iar depozitarul demonstrase, de cel puțin cincisprezece ani, că se ocupa serios de editarea și publicarea manuscriselor. Nu discutăm acuma dacă M.H. se pricepea sau nu la sanscrită (sigur că nu se pricepea!), sau dacă avea competențe pentru realizarea unor ediții care să satisfacă cele mai înalte exigențe filologice. Totuși, era profesor de limba română și franceză; și, mai mult sau mai puțin amatoristică, munca lui avea să-l restituie pe Eliade cu o clipă mai devreme.
D-l Ciurtin și-a expus, cu oarecare vehemență, punctele de vedere, într-o serie de intervenții publice. În opinia lui, Handoca se face vinovat de „practici oneroase în materie de proprietate intelectuală și dublu oneroase intelectual”. Probabil că așa este, însă înverșunarea și disprețul său merge până la anularea unor merite evidente ale celui care, vreme de un sfert de secol a dat dovadă de cea mai mare productivitate în depistarea, clasarea, inventarierea și editarea scrierilor lui Eliade: bucăți literare inedite, memorii, corespondență, jurnal inedit, piese de teatru, conferințe radiofonice etc. Oricât de vinovat ar fi Handoca pentru „abuzul de poziție dominantă”, nu el se face vinovat de faptul că s-a trezit cu arhiva Eliade în brațe. Într-un fel, a meritat-o, pentru că nici un alt intelectual al timpului nu și-a manifestat dorința, ardoarea de a-l cunoaște, descoperi și publica pe Eliade (și) în România socialistă.
Și cu aceasta ne mutăm atenția asupra principalului erou negativ. Pe 12 decembrie 1989, adică la numai 6 luni de la această încredințare, „detentorul precar” Handoca făcea deja prima vânzare de manuscrise către BCU și BAR, pentru care a primit 135 000 lei. (E curios, dar această instituție a statului nu îl întreabă de unde le are, nu solicită un document din care să rezulte exercitarea dreptului de proprietate. Sau nu suntem în cunoștință. Consultarea actului de vânzare ar putea oferi informații interesante). Prin urmare, nu i-a luat lui Handoca mai mult de o jumătate de an ca să tranșeze în folos propriu eventualele procese de conștiință: de acum se comportă cu lăzile de manuscrise ca și cum ar fi proprietatea sa. În anii care vor urma, le va utiliza tot mai mult în beneficiu propriu. Începe să publice scrieri de tinerețe eliadiene la edituri obscure, dar face un contract și cu Humanitas.
Bun, toate acestea au ieșit la suprafață, și E. Ciurtin, ca și alții, le-au adus la cunoștința publicului larg. Dar întrebarea care se pune și care privește în primul rând pe pe deținătorul drepturilor de autor este: de ce așa târziu? De ce d-l Alexandrescu „a așteptat” să moară Handoca pentru a ieși în presă? Declarațiile date în acești ani se află în întârziere cu un sfert de secol. Acum, M. Handoca nu se mai poate apăra, de aceea o minimă imparțialitate se impune pentru a enumera și meritele acestui important editor.
Și ele sunt departe de a fi puține. Profesorul de liceu Mircea Handoca și-a dedicat aproape o jumătate de secol din viață, din 1968, când și-a luat inima în dinți să îi scrie prima misivă lui Eliade, până la moarte, în 2015, studierii și editării operei unui singur om – a marelui român aflat în exil. De atunci și până în prezent, a îngrijit cel puțin 25 de ediții, dintre care patru în premieră absolută, bazate pe texte inedite timp de decenii. Neobosit căutător în arhive, acolo unde alții nu ar fi îndrăznit, ori nu s-ar fi gândit, el a căutat: în cea a Teatrului Național (unde a găsit Iphigenia și celelalte piese de teatru), în arhiva Radiodifuziunii Române (unde a dat peste conferințele susținute de Eliade la radio în anii ’30), iar la Biblioteca Academiei găsește manuscrisul Adolescentului miop (care fusese donat de familie) și îl propune spre publicare editurii Minerva, unde vede lumina tiparului în 1989, după șase decenii de ocultare. Expediată la Chicago, cartea avea să fie citită și apreciată pentru prima oară de la scriere, de soții Eliade.
O altă reușită, Mircea Eliade. Contribuții biobibliografice, publicat la Institutul de Istorie și Teorie Literară în 1980, este, alături de Hermeneutica… lui Adrian Marino, primul text despre Eliade apărut în România după 1945. Ne întrebăm: oare unde erau marii critici ai țării cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga în frunte? Nu mai punem la socoteală prefețele, postfețele, cronologiile, notele, indexurile, bibliografiile – cele mai complete la nivel mondial. Cel mai autorizat biograf al lui Eliade avea să scrie: „Această lucrare împreună cu alta similară, publicată în Statele Unite, au fost manuale și ghiduri pentru mine”[26].
Dar activitatea lui Handoca nu se oprește aici. A colectat, sortat și colaționat corespondența pe baza căreia a alcătuit volumele Corespondenții lui Mircea. Eliade” și Europa, Asia, America… A depus o imensă și asiduă muncă în alcătuirea celor 12 volume ale Dosarului Eliade, despre receptarea critică și ideologică a operei lui, răspunzând neobosit atacurilor, editărilor și interpretărilor părtinitoare.
Așa cum spune indianistul Liviu Bordaș, „Mircea Handoca reprezintă o etapă în editarea lui Eliade. A dominat-o în mod absolut. N-a fost o etapă filologică și critică, dar asta nu o face mai puțin importantă pentru cunoașterea operei eliadești. În țara formelor fără fond (obstinate mai ales în jurul savantului de la Chicago), el personifica un fel de fond fără forme. Acum e rândul altora să facă – și să refacă – mai bine”[27].
În corespondența susținută cu maestrul lui dă dovadă de un devotament neobosit: îi expediază regulat tăieturi din ziare, fotocopii, presă culturală, cărți, lucrări pe care le transcrie cu mâna. Face comisioane, de exemplu oficiul de a transmite d-nei Alexandrescu medicamente expediate din America. În 1982 publică, în Viața Românească, unul dintre puținele interviuri luate din țară lui Eliade. El va fi inclus în Convorbiri cu și despre Eliade, volum unde sunt publicate și răspunsuri luate de Handoca prin corespondență de la C-tin Noica, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, Ernst Jünger, Vintilă Horia, Angelo Moretta, Ioan Petru Culianu, Mac Linscott Ricketts. Ca o dovadă a marii încrederi ce o avea în el, în 1981, Eliade îi scrie pentru a-l ruga să-l însoțească pe Ricketts în București pentru a-și completa documentarea cărții la care lucra – monumentala Mircea Eliade. Romanian roots.
Pe atunci, în 1981-1982, nu exista în România cineva mai bine plasat în intimitatea scrierilor lui Eliade. L-a condus la Biblioteca Academiei, l-a prezenta lui Noica, a fost ghidul lui prin București și nu numai. Mac Ricketts menționează vizita făcută în trei, împreună cu C. Noica și M. Handoca acasă la Corina Alexandrescu, unde „au fost scoase la lumină din pivniță lăzile cu manuscris și fișe și am inventariat totul”[28]. Dacă nu ar fi existat un Handoca, fostul student al lui Eliade și-ar fi încheiat documentarea cu o sensibilă întârziere. De care era pe deplin conștient:
„Handoca și cu mine suntem îndatorați unul altuia. Numitorul comun este viața și opera lui Eliade (…) Nici unul nu ar fi fost în stare să scrie nimic din ceea ce a scris fără celălalt (…) Cunosc mulți români care s-au consacrat studiului lui Eliade, dar nici unul nu a pus atâta strădanie și tenacitate ca el”[29].
Un elogiu important, dar punctual, vine din partea criticului literar și istoric al ideilor Zigu Ornea, faimos prin acribia lucrărilor sale, impecabil documentate. Referindu-se la volumul al doilea (și ultimul) din seria ce s-ar fi vrut de „Opere complete”, apărut la editura Minerva, scria: „După 1989 romanul [Maitreyi] a avut parte de câteva ediții. Acum este însă restituit într-o ediție critică impecabilă sub raport filologic și, cum spuneam, însoțit de un aparat critic bogat, pe alocuri chiar prea bogat. Să le mulțumim d-lor Mihai Dascăl și Mircea Handoca pentru această restituire… (Z. Ornea, România literară, nr. 29, 22-28 iulie 1998)”[30]. Nu este mai puțin adevărat că același critic, referindu-se la volumul Texte „legionare” și despe românism, constata că îngrijitorul acestuia nu are distanța necesară pentru a evalua imparțial activitatea lui Eliade în anii ’30.
Desigur că opera de recuperare a lui Eliade întreprinsă de Handoca este imperfectă – și folosim un eufemism. Însă Handoca a fost, din păcate, singurul care a deschis un șantier de asemenea proporții pentru recuperarea și resorbția cât mai rapidă a corpusului eliadesc în metabolismul literaturii române. „Nu avem ediții bune, dar fără el n-am fi avut azi nici ceea ce avem: corespondența, scrierile de tinerețe, romanele manuscrise, finalizate sau abandonate, diversele inedite. Pentru a nu mai pomeni dosarul receptării, cu tot cu cele trei volume, predate, dar netipărite, și cu ultimele opt rămase în arhiva lui. Și mă tem că n-am fi avut nici măcar un singur volum de bibliografie, nu cinci, câte publicase el, cu obișnuitele greșeli, desigur, enervante și umilitoare, dar deloc derutante pentru cercetătorii avansați”[31].
La rândul lui, Eugen Ciurtin semnalează numărul mult prea mare de erori ale unor ediții astfel „îngrijite”[32]. Însă nu avem dovadă mai bună că munca lui Handoca a răspuns unei cereri uriașe și de o maximă stringență, decât faptul că titlurile care au văzut lumina tiparului, după o îndelungată interdicție, au fost, nu cumpărate, ci aspirate din librării în răstimpuri record. Și, – mai presus de orice – aceste volume, sorbite cu sete de sute de mii de cititori au produs ceea ce am putea numi „efectul Eliade”. Eugen Ciurtin constată că timp de 20 de ani noi nu l-am citit pe Eliade, ci pe Eliade-Handoca. De acord, dar, așa (amatoristic) cum i-a fost editată opera, „efectul Eliade” s-a produs, dovadă câmpul de activitate al d-lui Ciurtin însuși.
Domnia sa mai deplânge faptul că cel care s-a ocupat de arhiva Eliade era (doar) profesor de liceu. Bine, dar de ce nu a luat această inițiativă un reprezenatant al Almei Mater? Dar un scriitor, dintre sutele de condeie ale țării, de ce nu s-a ivit?
Chiar așa, unde era floarea cea vestită a scriitorimii române? Cum de nu s-a găsit măcar un om de litere pe care să îl preocupe situația publicării lui Eliade în țară, astfel încât singurul care s-a sensibilizat a fost un profesor de liceu din provincie? Singularitatea lui Handoca pune, de fapt, oglinda pe abulia unei societăți lipsită de repere. Asta era conștiința de breaslă în România comunistă. Dacă nici unul dintre scriitorii (inclusiv criticii!) importanți ai deceniilor șapte-opt nu s-a gândit să-l redea pe Eliade literaturii române, și doar un umil profesor din județul Dâmbovița, fermecat de povestirile fantastice din volumul La țigănci și alte povestiri (1969, ediție îngrijită de Sorin Alexanderscu!), a îndrăznit să o gândească și apoi să o facă – asta spune multe despre starea intelectualității române sub regimul ceaușist.
Handoca e primul dispus să o recunoască: „Sunt un modest profesor de liceu cu unele succese documentare, cu modeste interpretări discutabile”[33]. Și atunci de ce această lapidare publică post-mortem a unui om culpabil de fapte urâte, dar care nu a fost lipsit de merite? Tipică în acest sens este poziția unui editor care, între 1990 și 2004 a publicat în colaborare cu Handoca unsprezece volume din „Seria Eliade” – activitate aflată la baza renumelui câștigat și a profitului realizat – pentru ca doi ani mai târziu să-și califice propriul îngrijitor de ediții drept „pubelar cultural” pentru că l-ar fi „surprins” scotocind în coșul de hârtii al lui Noica în căutare de inedite.
Păi Cristian Bădiliță a recuperat dintr-un coș de gunoi fascicule întregi din jurnalul original al lui Mircea Eliade pentru perioada 1959 -1962, scris în limba română (în ediția Humanitas ele sunt retraduse din franceză), pe care le-a și publicat[34]. Este și el un pubelar cultural? Și cum se împacă această „ieșire în decor” a distinsului editor cu mulțumirile exprimate aceluiași Handoca în paginile ediției a II-a a Jurnalului portughez (2010) pentru semnalarea numeroaselor erori ale primei ediții?
Meritul lui Mircea Handoca a fost și rămâne – ne place sau nu, în pofida corului de indignări virtuoase izbucnite ca la comandă, la ani bunișori după dispariția lui – epocal. Din simplul motiv că fără implicarea lui, repatrierea și receptarea celei mai mari părți a operei lui Eliade începută cu două decenii înainte de Revoluție, ar fi întârziat cu cel puțin zece ani. Publicarea lui Eliade a fost inițiată de el încă din 1980, cu prima ediție a Contribuțiilor biobibliografice (cu șase ani înainte publicase în revista Manuscriptum primul articol despre el, „Mitul jertfei creatoare”). Înaintea lui, Sorin Alexandrescu îngrijise La țigănci și alte povestiri, iar Dumitru Micu, Maitreyi (ambele în 1969). În 1981, Eugen Simion îngrijește masivul volum de nuvele fantastice În curte la Dionis. Din opera științifică, Aspecte ale mitului (1978) apare în traducerea soților Maria și Cezar Ivănescu, iar De la Zalmoxis la Genghis-Han (1980), de Paul G. Dinopol, cu o prefață de Vasile Nicolescu. Însă, în România socialistă nimeni nu a avut încăpățânarea lui Mircea Handoca de a continua un proiect de impunere a lui Eliade în pofida piedicilor. Însuși Noica, cu toată disponibilitatea și ardoarea lui, avea nevoie de cineva care să lucreze efectiv la editarea manuscriselor. În lipsa lui Handoca, ar fi trebuit să așteptăm cel mai puțin până în 1990, dacă luăm în calcul munca unor editori ca Dan Zamfirescu, Ion Bălu, Gheorghe Glodeanu, sau soții Ursachi, și cu încă un deceniu, aproape, pentru eventualul proiect editorial pus în operă de moștenitorul legal al drepturilor de publicare. Luăm anul 1998 ca prezumtiv terminus a quo pentru data de la care Sorin Alexandrescu ar fi fost îndrituit să se apuce de editarea sistematică a operei ilustrului său unchi. Căci 2015, anul morții lui Handoca, reprezintă un terminus ad quem – data până la care ar fi putut întreprinde o acțiune în justiție împotriva detentorului precar și abuziv.
Dar era abuziv? Noi dispunem, pentru ceea ce s-a întâmplat realmente în data de 9 martie 1989, ne pare rău că trebuie să subliniem, numai de ceea ce a declarat d-l Alexandrescu după trei decenii, așa cum, pentru edițiile de după 1990, avem nu versiunea Eliade, ci Eliade-Handoca (Eugen Ciurtin dixit!). 32 de ani de tăcere despre momentul martie 1989 este prea mult, împovărător de mult. Din câte știm, niciodată, în timpul vieții lui Handoca, d-l Alexandrescu nu l-a evocat. Iar dacă rațiunile pentru care a evitat sistematic intentarea unui proces nu sunt cele care, în mod rezonabil pot fi presupuse, domnia sa nu le-a dezvăluit. Dincolo de deferența datorată anvergurii culturale și probității profesionale ale d-lui Alexandrescu, nu putem ocoli întrebările.
[1] Sorin Alexandrescu, „Soarta manuscriselor lui Eliade”, în Observator cultural, nr. 1056/30.03 2021.
[2] Ibidem.
[3]Date prezentate și în emisiunea „Profesioniștii” din 29 martie 2014, realizator Eugenia Vodă, min. 8’20. Pe https://www.youtube.com/watch?v=SVFr4c32_GM ˃ explore youtube. Ultima accesare 30.03.2023. Dar în această emisiune nu o contrazice, dimpotrivă, o aprobă verbal pe Eugenia Vodă când spune că viza de ședere pe care o primise în martie 1989 era pentru 5 zile (minutul 8’06).
[4] S. Alexandrescu, „Soarta mansucriselor lui Eliade”, loc. cit.
[5]Eugen Ciurtin citat de Florian Saiu, „Au ieșit la lumină scrieri inestimabile marca Mircea Eliade”, în Jurnalul.ro din 27 ianuarie 2023. Pe https://jurnalul.ro/cultura/carte/manuscrisele-inedite-mircea-eliade-922187.html (accesat 30.03.2023).
[6]Mircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, Roza Vânturilor, București, 2006, pp. 187, 189-190.
[7]În Mircea Eliade, Europa, Asia, America, vol. I, Corespondență (scrisori trimise) A – H, Humanitas, 1999, p. 407.
[8]Europa, Asia…, ed. cit., p. 415.
[9]Inclus în Privind înapoi, modernitatea, Univers, București, 1999, p. 410.
[10]Europa, Asia…, ed. cit., pp. 409-410.
[11]M. Handoca, „Aniversări. Mac Linscott Ricketts – 80”, în Jurnalul literar nr. 13-18/iul.-sept. 2010, p. 7.
[12]Emisiunea „Profesioniștii”/29.03.2014, min. 8’-9’.
[13]Eugen Ciurtin, „Eliade dezmembrat”, Scena 9/5.04.2021, pe https://www.scena9.ro/article/licitatie-manuscrise-mircea-eliade (accesat 3.04.2023).
[14]Florian Saiu, „Au ieșit la lumină scrieri inestimabile marca Mircea Eliade”, loc. cit.
[15]https://sites.google.com/a/bcub.ro/biblioteca_centrala_universitara_carol_i_bucuresti/cataloage/unibib/valori-bibliofile-in-biblioteca-centrala-universitara-din-bucuresti.
[16]Emisiunea „Profesioniștii”, ed. cit., min. 7’13.
[17]Monica Lovinescu, Jurnal, 1990-1993, Humanitas, București, 2003, p. 16.
[18]Miza acestei mărturii nu poate să ne scape. Eugen Ciurtin preia afirmația de la autoare (făcută în 2021), fără să indice sursa. În „Eliade dezmembrat”, loc. cit.
[19]Monica Lovinescu, op. cit., p. 83, passim.
[20]Ibid., p. 207.
[21]Observator cultural, loc. cit.
[22]Vezi articolul din 1992 al lui Valeriu Gherghel, „Mircea Handoca, un dănțuitor printre morminte”, apud E. Ciurtin, „Eliade dezmembrat”, loc. cit.
[23]Ibidem.
[24]Ibid.
[25]Florian Saiu, „Au ieșit la lumină scrieri inestimabile marca Mircea Eliade”, loc. cit.
[26]Mac Linscott Ricketts, „Cea mai recentă carte a lui Mircea Handoca”, în Jurnal literar, ianuarie-martie 2013, pp. 1, 10.
[27]Liviu Bordaș, „Mircea Handoca la Chicago despre manuscrise, ediții și fantome”, în România literară nr. 6/2019. Accesibilă pe https://romanialiterara.com/2019/03/mihai-handoca-la-chicago-despre-manuscrise-editii-si-fantome/.
[28]Jurnalul literar, iunie-septembrie 2009/nr.13-18, pp. 7-8.
[29]Jurnalul literar, aprilie-iunie 2013/nr. 7-12, p. 7.
[30]Mircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, ed. cit., p. 193.
[31]Liviu Bordaș, loc. cit.
[32]„Despre soarta manuscriselor lui Mircea Eliade – Vasile Ernu în dialog cu Eugen Ciurtin”, pe https://bookhub.ro/despre-soarta-manuscriselor-lui-mircea-eliade-vasile-ernu-in-dialog-cu-eugen-ciurtin/ (accesat pe 04.04.2023); „Eliade dezmembrat”, loc. cit.
[33]„A trecut un sfert de veac”, Jurnal literar ianuarie-martie 2015 / nr. 1-6, p. 5 – cu ocazia împlinirii a 25 de ani a publicației.
[34]Mircea Eliade, Jurnal: pagini regăsite, Tracus Arte, București, 2017.
