Personaje:

Vincentziu Pușcașu, lect. dr. titular al disciplinei istoria artei la Univ. „Dunărea de Jos”, autorul cărții Instanțe curatoriale – imagine, text și spațiu arhitectural în arta contemporană românească, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj 2023, care, la 31 de ani, este tot ce vrea și poate să fie – de pildă îngrijitor, în sens curatorial, și student în drept.

Codrin Vasiloancă-Smirnoff, publicist, profesor de umanioare și etern student, actualmente în arta anacronică a picturii.

Într-o bodegă cu aspect de băcănie zisă „biroul”, vis a vis de clădirea Universității – Facultatea de arte, din Bariera Traian, în provincialul oraș Galați, cei doi ocupă o masă, la terasă, cu câte o cafea înainte.

Codrin Vasiloancă-Smirnoff (în continuare C.V-S): Totul este frumusețe. Deci artă. Filosofia a putut crede că arta ar fi viciată de utilitarism și egoism, că ceea ce apreciem și ne dorim pentru că ne este util într-un fel sau altul, sau pur și simplu într-un mod interesat, deci egoist, nu ar fi artă.

Vincentziu Pușcașu (în continuare V.P.): Încep prin a detașa frumosul de artă. Aș nuanța puțin – firește, într-un anumit sens putem considera că totul este frumusețe. Universul, în măsura în care îi putem consfinți calitatea de „creat”, nu poate fi altcumva decât frumos. Într-o paradigmă pur obiectuală, cu siguranță că tot ce este conținut de acesta trebuie să fie (și) frumos. Într-o paradigmă a fenomenelor, totuși, cred că frumusețea este o particulă mai degrabă limitativă. Ce cred cu tărie că aparține, catalizează și oferă sens acestei categorii estetice este dimensiunea posibilității – totul, la un moment dat (și în contextul potrivit) poate deveni artă. Nu neapărat frumoasă, dar cu siguranță artă! Aș limita utilitarismul (în toate accepțiile sale) la calitatea de versant al structurii megalitice pe care o denumim creație, nicicum o condiție esențială a artei (sau, mai nișat, a frumuseții din artă).

C.V-S: Dar utilitarismul și nevoia egoistă de a poseda ceva nu sunt doar efectele secundare ale unei situații existențiale de comunicare în care totul, dincolo de moralitate, se comunică într-o formă caligrafică?

V.P.: Asupra statutului comunicațional al artei, discuția e foarte amplă. Bineînțeles, arta aspiră la (și într-o mare măsură se fundamentează pe) acest aspect. De aici și tendința apriorică de a căuta obsedant „mesajul” ei. Legând cu precedenta în manieră retorică – mă gândesc… poate pentru a o cântări într-un sens utilitarist? Aș adăuga – cred că egoismul în discuție are mai degrabă a face cu nevoia de contribuție a receptorului. Privim, ascultăm sau „gustăm” (în sens artistic) ceva doar în măsura în care „imaginea” lui permite o contribuție semnificantă a decriptării, peste cea intenționată de creatorul ei. Particularizând pe arta vizuală, aș aprecia atributul de caligrafic drept o constrângere „procedurală”, facultativă creației, însă „cu titlu executoriu” pentru statutul ei dialogic. Înțelegând sau căutând semnificația corpusurilor artistice, de fapt ni le însușim. Le confiscăm din registrul kantian al „privirii dezinteresate” și ne raportăm la ele ad validitatem. Generalizând, nu știu dacă măsura „caligrafică” este oportună cauzei noastre; ar însemna să credem că arta (similar caligrafiei) se fundamentează predominant pe dexteritate, iar corpusurile sunt eminamente rezultate ale prestidigitației creatorilor lor.

C.V-S: Îmi pare că totul este semn, comunicare. Iar a fi semn presupune caligrafia; altfel, ilizibilitatea și în consecință ininteligibilitatea semnalează non-sensul, non-semnul, alteritatea absolută, absurdă, ganz andere. Frumusețea este condiția însăși a comunicării, cauză și scop, în afara căreia nu există decât ceea ce nu se poate comunica, decât ceea ce este dincolo de înțelegere. Orice gest, oricât de livrat instinctului de supraviețuire, oricât de elementar, este vehiculator de frumusețe, uneori la fel de banală ca lumina sau întunericul, uneori înspăimântătoare, oripilantă, sfâșietoare, insuportabilă până într-acolo încât provoacă saltul în moarte, ca într-o ascunzătoare anti-apocaliptică, ca ultim reflex paradoxal de supraviețuire a conștiinței propriului eu, ascunzătoare înafara căreia nu există decât anularea identității de sine și uitarea. Artiștii intuiesc acest adevăr, relevând prin rezonanță caligrafică, celorlalți, natura frumoasă a existenței. Dacă oamenii ar conștientiza pur și simplu frumusețea, atunci arta, ca act de cultură, nu ar mai fi cu putință decât în mod cu totul excepțional, așa cum de altfel o și cunoaștem prin cele câteva repere care întemeiază realitatea muzeelor ca spații de conservare a celor mai înalte momente ale umanității.

V.P.: Cu siguranță, întreg domeniul artelor funcționează sub imperiul semiologic. Doar că semnele și simbolurile sunt convenții; ele sunt adesea stabilite arbitrar, conjunctural sau condițional în raport cu background-ul cultural-istoric. Din acest motiv, mă îndoiesc că putem oferi o definiție exhaustivă artei bazându-ne exclusiv pe această accepție.

Asupra subiectului, bibliografia de specialitate consacră termenul de „sintaxă”, mult mai potrivit și cu prerogative de aplicare extinse. Ca o extensie a aspectelor punctate aici, cu siguranță că omul face artă pentru a se sustrage propriei sale perisabilități, în primul rând de conștiință, în raport cu sinele intim, iar mai apoi în raport cu ceilalți. Aș defini arta drept un act de ascundere sau de refugiu, un act de conservare în fața inevitabilei disoluții și entropii. O simptomatologie consonantă ne-a îndrituit să considerăm formatele de expresie artistică universale (ulterior însumate în genuri, specii, tipologii, și mai apoi agregate în taxonomii, periodizări, curente și intervale ale istoriei de artă), însă, la nivel fundamental (al nașterii lor), consider că ele se prezintă intim și pur (mergând tot pe o logică kantiană).

Asupra aspectului formal (echivalat aici caligrafiei), vreau să prezint două momente extrase din vremuri de demult. Când eram elev în școala generală, caligrafia se bucura de mare interes docimologic. Fiindu-mi solicitată o compunere, am prestat într-una dintre pauze, în mare viteză și cu un interes mai mult inovator decât formal, o creație de al cărei conținut eram chiar mândru. Însă, rezultatul evaluării nu a fost cel scontat. Nu scrisesem caligrafic! Mai târziu, pe vremea când încercam posibilitățile devenirii pe axa microbistă, am scris cu spray pe un perete mesaje subversive adresate unei echipei adverse. Literele erau mari, rotunde, frumoase, caligrafice, mesajul clar, concis, direct și penetrant (în cel mai concret sens!). Deși beneficiam de masa critică a publicului ce ar fi agreat atât forma, cât și conținutul „capodoperei”, proprietarul peretelui nu a apreciat actul artistic, m-a prins și m-a pus să zugrăvesc. Ce deducem de aici? Că nu totul se rezumă la formă și conținut, ci trebuie să existe un meta-medium al creației, o instanță (sau o autoritate) care să vireze arta pe făgașul interpretativ potrivit contextului.

C.V-S: Totul este frumusețe; dar nu și artă. Pentru că omul este singura viețuitoare capabilă de non-artă și anume taman atunci când arta este scopul său declarat. Cum e posibil? Și de ce ar fi la urma urmei atât de vital ca obișnuita doză de morfină (Ce frumos!, Felicitări!) să fie înlocuită cu glonțul muiat în cianură? Evident, oamenilor nu le place să sufere și, mai ales, nu le place să moară. Dar cel mai mult ei urăsc să li se aducă aminte că vor muri. Or… singurul subiect al artei tocmai acesta este, faptul inevitabil. Iar curatorul (nu al trupului, pentru acela existând medicii cu medicina lor cu tot), știind că totul este despre moarte, că frumusețea numai asta comunică, nu face decât să le amintească tuturor și în special celor care pretind că au ceva de spus în domeniu artei care e subiectul discuției – atâta tot. 

V.P.: Deși am scris o carte despre curatoriat, n-aș risca să mă erijez într-o autoritate a domeniului. Și asta nu pentru că rezultatul cercetării mele ar suferi sub aspectul științificității, acurateții sau relevanței, ci pentru că fenomenul curatorial comportă o dinamică în derulare. Intenția mea a fost să „parametrizez” curatoriatul, așa cum se prezintă el și cum l-am perceput pe durata studiior doctorale. Cum am spus deja, actul curatorial se bazează foarte mult pe context – pe generare, adaptare sau actualizare a acestuia în raport cu piesele valorificate. Făceam un paralelism la un moment dat: ceea ce este lucrarea pentru artist, este și expoziția pentru curator. I-aș spune mai degrabă facilitator al întâlnirii dintre public și operă, mediator sau interpret al acesteia, mediu de tranziție, filtru sau cenzor al tiparelor comunicaționale, nu neapărat o autoritate per se. Dacă e să ne referim la artă și la moarte în maniera expusă aici, într-adevăr, tot ce ne rămâne de făcut este să ne dorim o înmormântare bine orchestrată. Una cu maestru de ceremonie, sau eventual… curator!

C.V-S: Arta a devenit în epoca post-umanistă un discurs nu întotdeauna clar, un discurs curatorial – să fie cultura însăși cea curatoriată? Cultura a cărei anulare se înfăptuiește pe măsură ce cărțile sunt date la topit pe ușa din dos a bibliotecilor publice doar pentru că nu mai sunt cerute la împrumut? Nici artistul nu mai e ce-a fost. Mai nou, e un fel de copac ale cărui fructe sunt culese și transformate în compot și suc de către curator (al sănătății publice?) – am înțeles bine? Dar fructul e fruct câtă vreme nu-i plastic, iar curatorul – îmi imaginez – ar putea o alchimie la capătul căreia oamenii să-și aducă aminte, la capătul căreia …

V.P.: Categoric! Și nu doar în post-umanism. Discursul curatorial coexistă celui artistic, el se naște încă din momentul articulării operei. Ține de intuiția „terțului interesat” să decodeze, să adapteze, să repoziționeze, să descopere, să suprime sau să adauge conținut acestei perspective. Ceea ce cred că se contrapune actului artistic în paradigma curatorială este potențialul, diversitatea și originalitatea. Putem defini curatorul drept alchimist, el jonglează cu elemente date, pe care le combină în vederea obținerii unei meta-narațiuni expoziționale – o altfel de poveste a celor prezentate de artist. În ce măsură curatorialul deține și operaționalizează „piatra filozofală”, cred că ține mai degrabă de strategia expozițională și metodele pe care le angajează în actul producției. Aș menționa că publicul este instanța ultimă, beneficiarul și cel care discerne dacă prestația curatorială a fost un panaceu, sau o otravă pentru dezideratele asumate de lucrările artiștilor.

C.V-S: Ultimul răcnet în materie, neuro-estetica, cu o aparatură sofisticată, reușește izolarea unor paternuri comportamentale în raport cu anumiți stimuli vizuali a căror complexitate evoluează de la simple forme și culori la opere de artă semnate Dali, sau Pollock. Cu alte cuvinte, un bun curator ar ști ce trebuie pentru cancer… Dar nu înseamnă asta că e frumos pentru că place? Să fie adevărat? Nici Kant, nici cei de dinaintea lui, nici cei de după el nu au crezut-o – sau…? Pentru că atunci, arta și cultura nu ar mai fi decât simptomele unei fiziologii capricioase, curatorul însuși, chiar atunci când s-ar visa regizorul unui happening revelatoriu, nu ar mai fi decât un savant, un fel de doctor, un psiholog poate, al unei fericiri neuro-chimice.

V.P.: Îmi permit o glumă: n-aș spune chiar ultimul răcnet, poate primul; și sigur nu răcnet, mai degrabă o șoaptă lucidă, cadențată, matematică, ancorată în rigoare și științificitate. Neuroestetica este o metodă, o ramură a neuroștiinței, un fel de a privi lucrurile. Rezultatul pe care judecata estetică și raționamentul filosofic îl propune este verificat, testat și uneori răstălmăcit de investigația unor mecanisme fiziologice, implicate în procesul percepției. Abordarea este relativ nouă, are o istorie coerentă de aproximativ 20 de ani, dar scopul ei primordial nu este de a înțelege arta, ci procesele creierului și minții umane. Fără să intru în detaliile tehnice, neuroestetica atacă percepția artistică pe două fronturi: descriptiv și experimental; pornind de la analize specifice (fMRI, ERP, TMS sau TDCS), se analizează granularitatea răspunsului fiziologic, se izolează variabilele, se parametrizează, etc. Prin fuziunea neuroesteticii și curatoriatului îndrăznesc să spun că ne aflăm în ajunul unei veritabile „renașteri”. Este corect însă, prototipul de curator al viitorului este savantul, omul de știință, exegetul – dar nu unul ermetic și ultra-specializat, ci trans și interdisciplinar. Anticipez întrebarea – și cu artistul cum rămâne? Pe scurt – cam tot așa! Spre deosebire de științe, unde discursul este temperat de rigoarea și acuratețea demonstrației, în artă e permis orice.

C.V-S: Dacă memoria este cea curatoriată, așa încât publicul să poată recupera anamnetic, prin experiențe de tip black-box, o stare paradiziacă, atunci se pune întrebarea… în numele a ce? Pentru că, în absența sufletului, black-box nu este decât preludiul actului suicidal. Ce înseamnă cancel culture? Artă totală? Dar atunci, nu este arta totală, de fapt, o lume fără artă? Sau poate doar fără prejudecata artei? Anticipând black-boxul, cubul alb (spațiu expozițional ideal) este un fel de vitrină menită să convingă conștiința publică de necesitatea inițierii în marele misteriu – doar că, fără credința în acea frumusețe de care să ne placă, încă o dată, ce este black boxul?

V.P.: White cube și black box sunt mijloace de prezentare, metode sau procese prin care se înfăptuiește curatoriatul. Primul este un fel de laborator al percepției neintermediate, (încă) un standard al practicii muzeologice. Presupune golirea unui spațiu de orice stimul care ar putea interfera cu opera expusă, facilitând în cel mai transparent mod cu putință întâlnirea publicului cu corpusul artistic. Al doilea este opusul – presupune o transformare ascunsă privitorului, un proces pe care nu îl controlează, ci doar îl experimentează. Dacă white-cube te invită să conții opera, să o abordezi în ritmul propriu; black-box te conține, te implică și te copleșește. Din punct de vedere mental, din white cube te poți sustrage, controlezi finalitatea și percepția e deschisă; în black-box e fix invers. Pentru claritate, aș forța definițiile: white cube e despre artă și obiect, în vreme ce black-box e despre public și reacții; primul implică o abordare scenografică, iar al doilea una cinematografică. Despre cancel culture nu voi aborda frontal, ci o să întorc întrebarea – erau oare avangardiștii precursori ai fenomenului? Și dacă da, mai putem considera cancel culture un recul al postmodernității? Personal, consider că este doar un termen prețios pentru aceleași tensiuni societale vechi de când lumea, manifestate astăzi pe platforma amplă a unei populații din ce în ce mai (sau poate mult prea) interconectate. Îmi surâde ideea unei lumi fără prejudecata artei (în logica deconstrucției ideale, a la Derrida), dar am certitudinea că oricum s-ar numi această formă de expresie, la nivel fundamental, ea va căuta să se revendice din aceleași resorturi interioare profund umane, intime și pure. Poate într-o altă formă sau un alt nume, totală sau parțială, concretă sau imaterială, cred că arta va continua să existe cam tot atâta timp cât va exista specia umană.

C.V-S: În acest context, în ce constă actul curatorial? Și de ce trebuie acesta exercitat fără anestezie? Ceea ce se întâmplă aici, sau aici, nu este artă, citim câteodată, ca un diagnostic. La urma urmei, ce este, domnule, în sufletul unui curator?

V.P.: În cartea mea am avansat o teză intrigantă, care cred că nu apare nicăieri formulată explicit; o voi itera aici: curatorul poate deveni noul prototip de artist. Există deja paradigme consacrate – curatorul-artist sau artistul-curator (nu înseamă același lucru și ține de valabilitatea ponderii); însă mai presus de acestea, în virtutea principiului polivocalității (Paula Saukko), cred că orice creator învederează posibile formate de prezentare a artei sale, deci prezumă o poziție curatorială vag determinată. Cred că arta bună reușește să manipuleze, să convertească sau să modifice la nivel fundamental ceva în privitor. În contextul acesta, curatoriatul reprezintă o catalizare a capacităților manipulatorii, deci un demers persuasiv. Da, poate fi dureros; și da, trebuie administrat fără anestezie, pentru că durerea echivalează unei lucidități ce astăzi se dovedește din ce în ce mai necesară. Cât despre ce este în sufletul unui curator, ei bine… cam tot aceleași lucruri ce sunt în sufletul unui artist. Diferența fundamentală este că un curator nu dispune de luxul descătușării absolute, garantată de libertatea expresiei creatoare. Din această cauză, consider curatoriatul mai dificil și mai responsabil (deci, superior) actului generator de corpusuri artistice. Nu îmi (mai) asum această titulatură, preferând-o pe cea de teoretician al fenomenului. Cât despre ce este în sufletul unui (fost) curator și viitor jurist, ei bine, pentru asta ar trebui să renunțăm la cafele și să cerem câte un rând! Dublu și cu gheață!