Syd în Abbey Road. Experiențe muzicale cu Bogdan Silion

Muzica m-a însoțit în toate momentele vieții de până acum. Nu este vorba despre toată muzica și nici despre existență, în ansamblul ei. Evident că nu este vorba nici de tot ce s-a compus până acum. Pentru mine muzica înseamnă doar Marea Muzică, cea pentru care pot depune mărturie că uneori m-a salvat, alteori m-a convins de adevărul unei idei, iar câteodată mi-a dat cele mai bune fete la vreo petrecere în garaje, în apartamente minuscule, unde mica noastră gașcă de rockeri se întâlnea în urmă cu mai bine de 20 de ani.

Despre efectul terapeutic al muzicii aș vrea să scriu acum, dar mai ales despre piesele care au constituit pentru mine adevărate instrumente de cunoaștere. Pentru că muzica poate să îți ofere, atunci când nu este folosită exclusiv ca mijloc de entertainment, o modalitate privilegiată de înțelegere asupra celor mai subtile aspecte ale vieții. Uneori, asemenea „adevăruri” se impun fără intenția compozitorului, ba chiar în pofida a ceea ce acesta creează; aceasta pentru că o melodie este mai mult decât un mesaj – dacă ar fi doar aceasta, am putea ușor substitui cărțile muzicii: este o experiență totală, petrecută în interiorul minții, dar la care participă direct corpul tău. Despre astfel de experiențe scriu acum, chiar dacă ele sunt atât de greu de tradus în limbajul obișnuit. Considerați aceste mici interpretări ca experiențe personale raportate la melodiile, trupele, versurile care mi-au trasat coordonatele în viață, care mi-au marcat o parte din existență sau care, pur și simplu, mi-au dat teme de meditație. Luați aceste mici texte ca o pledoarie pentru muzica de calitate, pentru deschiderea pe care ți-o poate oferi în raport cu propria existență, dar și în relație cu aproapele. Căci prin muzică, toate barierele cad, iar în imperiul sunetelor și al luminii, nimic nu este imposibil. Ascultați deci și vă minunați!

Dragostea ca fapt – KatieMelua

Există 9 milioane de biciclete în Beijing – aceasta este o realitate factuală, observabilă și evidentă. Din momentul în care facem afirmația aceasta, adevărul este unul obiectiv, un bun comun, verificabil, ușor de testat și, prin urmare falsificabil. Acest adevăr poate fi doar infirmat și confirmat. Față de această certitudine nu ne putem situa afectiv, deși putem, pornind de la el, să emitem judecăți de valoare, să construim ipoteze, să avem o atitudine afectivă oarecare. Ca propoziție simplă, ea ne pune însă în față un fapt statistic: câți oameni au biciclete în capitala Chinei.

De o altă factură este adevărul iubirii. Eu te iubesc și te voi iubi până când voi muri este o afirmație personală, ce provine dintr-o experiență nefalsificabilă. Sigur, niciodată nu voi ști dacă va fi așa: s-ar putea ca dragostea față de ființa iubită să scadă în intensitate, chiar să dispară în urma unor evenimente evident neprevăzute. Cine poate garanta că iubirea va fi eternă? Acesta pare a fi un enunț riscant, o aventură a gândirii, purtată orbește de valurile sentimentului. Și totuși, cine nu a simțit adevărul a ceea ce ne spune KatieMelua? Atunci când iubești, adevărul iubirii se impune cu necesitate, e tiranic; nimic altceva nu este mai „adevărat”. Altfel spus, dintr-o experiență personală, ce nu poate fi falsificată, adevărul iubirii devine la fel de impozant ca orice afirmație privind cunoașterea comună. Și parcă nicăieri nu se potrivește mai bine ca în muzică afirmația minunată: „There are nine million bicycles in Beijing / That’s a fact / It’s a thing we can’t deny / Like the fact that I will love you ’till I die”. Pentru îndrăgostit, adevărul iubirii este atemporal, nu evoluează și nici nu scade în intensitate. „Te iubesc!” este o lume în sine, un plan de realitate, ce infuzează toate celelalte niveluri. În cele din urmă, iubirea este totul, iar lumea celui îndrăgostit este infrastructural înscrisă în toate lumile și planurile posibile. Iubirea este totul, rămânând în același timp identică cu ea însăși.

Cum se poate ca un adevăr incomunicabil, dar real să poată fi transpus într-o realitate perceptibilă, tradusă simțului comun? Doar un limbaj analog, metaforic ne poate ajuta să pendulăm între cele două niveluri antagonice, unul al iubirii nemuritoare, mărturisitoare, altul al celor 9 milioane de biciclete din Beijing, un adevăr contextual. Acum și aici, îndrăgostitul iubește, la fel cum milioane de biciclete există în Beijing! Nu este nimic nefiresc în unitatea aceasta a contrariilor! Cele două lumi, una a experienței subiective, incomensurabilă și incomunicabilă altfel decât prin coincidențe contrarii, prin muzică și poezie, și cea a evidenței raționale, științifice, două adevăruri complet diferite, deși nu își depășesc registrele lor, deși exprimă două realități ontologice diferite, se unesc pe tărâmul certitudinii. Și cine poate să spună că frumoasa cântăreață KatieMelua nu are dreptate? Nivelurile diferite de realitate se contopesc prin simpla afirmație a iubirii!

Acest lucru ne amintește că erosul este agentul activ al acestei lumi, cel care face ca toate planurile să se unească. O întreagă metafizică se poate construi din evidența simplă a iubirii, pornind de la Platon și trecând prin Sf. Augustin și Dante. Orice s-ar putea spune însă, nimic nu este mai adevărat, mai complex și mai „real” decât faptul simplu, firesc și infinit de bogat al iubirii… (KatieMelua, Nine Million Bicycles in Beijing, 2005, de pe albumul cu același nume, compozitor: Mike Batt).

Ascultă AICI: https://www.youtube.com/watch?v=eHQG6-DojVw

Totul trece…

„Deșertăciunea deșertăciunilor, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!”. Melodia celor de la Noir desir, de fapt un cover după piesa formației corale belgiene Scala & Kolacny Brothers, poate fi foarte bine asociată meditației regelui Solomon. Tonul piesei, vocea solistului francez Bertrand Cantat (al cărui timbru inconfundabil se datorează operației de corzi vocale pe care a suferit-o în 1994), saxofonul lui Manu Chao, colaborator la această piesă, totul se potrivește refrenul obsedant Tout disparaît a / Le vent ne portera. De aceea prefer această piesă numeroaselor variante interpretative ale piesei originale apărute inițial pe albumul Respire (2004) al corului belgian de fete. O adevărată meditație la adresa zădărniciei tuturor lucrurilor și implicit asupra condiției umane, piesa abundă în metafore memorabile: „Génétique en bandoulière / Des chromosomes dans l’atmosphère / Des taxies pour les galaxies”, ce fac din meditația asupra destinului o poezie în sine. Poate însă că melodia celor de la Noir Desir nu ar fi stârnit atât de mult emoție artistică, în ciuda minunatelor versuri ce sună incredibil de bine în limba franceză, dacă nu ar fi fost cunoscută prin intermediul videoclipului lansat de trupă în 2001. Videoul de aproximativ 4 minute este o poveste în sine, un simplu ton al strofei „La caresse et la mitraille / Cette plaie qui nous tiraille / Le palais des autres jours / D’hier et de demain”. Vedem astfel cum o tânără mamă – interpretată de actrița Rebecca Hampton – merge cu fiul ei pe plaja. Copilul este lăsat singur să sape în nisip, în încercarea, reușită, să construiască un frumos castel. Norii negri se adună deasupra plajei și o furtună puternică o împiedică pe tânăra mamă să ajungă la copilul ei. Apocalipsa se declanșează pe ritmul poetic al saxofonului lui Manu Chao; în timp ce nisipul o acoperă pe femeie, băiatul, adăpostit în groapa săpată, reușește să scape, însă va constata, după furtună, că vântul „a dus” cu el totul.

Piesa a făcut parte și din coloana sonoră a filmului „Q”, iar cei de la Noir Desir, împreună cu  autorul videoului au primit premiul pentru cel mai bun videoclip al anului 2001. Piesa nu surprinde neapărat prin complexitatea ritmului (are un singr acord și este o nuanță a unui singur ton) și nici măcar prin noutatea mesajului.

„Dust in the Wind” al celor de la Kansas rămâne o capodoperă de măiestrie compozițională pe aceeași temă a zădărniciei tuturor lucrurilor. Totuși, frumusețea piesei trupei franceze rezultă din armonia perfectă creată între compoziție, voce și mesaj, la care se adaugă, evident, excelentul videoclip, în consonanță atât de mare cu piesa. Pe noi ne face să ne gândim că, într-adevăr, existența noastră nu este decât un fir de praf, iar noi suntem doar niște „cromozomi împrăștiați în atmosferă”.

Se spune despre Solomon că ar fi fost cel mai înțelept om de pe Pământ. Dacă pesimismul acestuia este forma supremă de înțelepciune, asemănătoare cu cea a stoicilor, atunci piesa celor de la Noir Desir este un exemplu de cum poate fi atinsă înțelepciunea prin muzică. Și poate că nu este întâmplător că, în Antichitate, muzica însoțea poezia, pentru ca, în anumite momente, vibrația unică a corzii să atingă vibrația Universului. În acel moment, neofitul își părăsea corpul pentru a deveni un adevărat „fiu al Luminii”. Auditorul muzicii sferelor atingea astfel eliberarea. (Noir Desir, Le vent nous portera, de pe albumul Des visages, Des figures, 2001).

Ascultă AICI: https://www.youtube.com/watch?v=NrgcRvBJYBE

Când literatura se unește cu muzica…

Camel – o trupă de rock progresiv înființată în 1971. Și-a schimbat de numeroase ori componența și doar un singur membru a rămas de la începuturi și până în prezent. Este vorba despre Andrew Latimer, un muzician polivalent, versificator și compozitor cu adevărat impozant. Și un cititor atent, am putea completa. Multe dintre compozițiile trupei Camel sunt de fapt puneri în acorduri muzicale ale unor lecturi, cel mai probabil ale impresiilor create de lectura unor cărți asupra membrilor trupei. Despre cât de bine au înțeles cărțile citite, mărturie stau înseși compozițiile muzicale, un amestec de simfonic, jazz, progresiv, hard rock. Aflată în umbra unor trupe ca Pink Floyd, Yes, King Crimson, Genesis sau JethroTull, Camel atinge de multe ori performanțele muzicale ale mai cunoscuților lor contemporani și „rude” din punct de vedere stilistic. Totuși, cel puțin din punctul meu de vedere, Camel are un plus de lirism, de profunzime și de complexitate față de toate celelalte trupe amintite. Doar inconstanța și diferența calitativă ale albumelor, explicabile prin numeroasele schimbări de componență, au făcut ca trupa Camel să nu aibă notorietatea confraților de generație. Cu toate acestea, am auzit multe voci cunoscute din lumea muzicii care apreciau formația Camel ca una dintre cele mai autentice trupe de rock progresiv din istoria muzicii.

Unele albume sunt adevărate bijuterii muzicale, ca Mirage (1974) sau Rajaz (1999). Dar cu adevărat prețios și rar este albumul The Snow Goose (1975), în care abilitățile de flautist și de chitarist ale lui Andrew Latimer se îmbină armonios cu acordurile de pian sau de orgă ale lui Peter Bardens. Albumul este un exemplu despre ceea ce se poate naște din colaborarea unui iubitor de muzică clasică (Latimer), un clăpar genial și un toboșar înclinat către jazz (Andy Ward, care mai târziu va și părăsi trupa, orientându-se către jazz). Ca și alte trupe de rock progresiv (Pink Floyd, Yes), Camel colaborează cu Orchestra Filarmonică din Londra pentru unele melodii de pe acest album, cântate în concert. Rezultatul este un adevărat „masterpiece”, un album rar, atât de complex și de rafinat, încât poate cu ușurință să satisfacă gusturile unui iubitor de muzică clasică, de rock, de jazz sau chiar de muzică electronică. În opinia mea, dar și a specialiștilor, The Snow Goose este printre cele mai bune albume instrumentale din istorie (se află și în topul preferințelor mele, alături de The Kind of Blue, al lui Miles Davis, My Favorite Things al lui John Coltrane sau Elegant Gipsy, al lui Al Di Meola). Ceea ce este interesant este că, cel puțin în cazul primelor albume scoase, cei de la Camel, care erau, așa cum am amintit și cititori de cărți „adevărate” în timpul liber, au creat albume conceptuale, pornind de la cărțile citite. De exemplu, albumul instrumental The Snow Goose este o „interpretare” muzicală a nuvelei omonime a lui Paul Gallico. Aceasta, după ce, pe albumul anterior creaseră o piesă muzicală inspirată din „Stăpânul inelelor”, celebra carte a lui J.R.R Tolkien. Piesa se intitulează The White Rider și, în aproximativ 9 minute, trece prin mai multe stiluri, grație excelentelor abilități de chitarist, flautist și vocalist ale lui Latimer. Mai târziu Hesse, Salinger sau John Steinbeck sunt scriitorii ce îi inspiră pe membrii trupei să creeze alte piese sau albume conceptuale (de exemplu, albumul Dustand Dreams, din 1991 este inspirat din romanul Fructele mâniei, scris de John Steinbeck).

Foarte rar se întâmplă ca literatura să își dea mâna cu muzica rock. Însă, în cazul trupei Camel această legătură este o regulă, și nu o întâmplare. Atunci când nu făceau muzică, băieții citeau și apoi creau din nou muzică pornind de la lecturile avute. Nu este acesta cel mai bun exemplu al unei cunoașteri „integrale”, al unei veritabile gnoze culturale, semn că muzica poate constituie, și nu doar în ultimă instanță, unul dintre cele mai prețioase instrumente de cunoaștere pe care omul le are la îndemână? Muzica devine astfel „metoda” hermeneutică, cheia de pătrundere în universul lecturilor noastre. Să încercăm deci să citim cărțile care au inspirat albumele trupei Camel și să ascultăm, în același timp când lecturăm, muzica britanicilor. Și poate vom reuși să „vedem” cuvintele lichefiate în sunete de flaut și de chitară cum plutesc în jurul nostru, oferindu-ne astfel șansa să avem poate cea mai „totală” experiență pe care am putea-o avea.

Ascultă AICI: https://www.youtube.com/watch?v=fB5u4asbDW0

Începutul și sfârșitul într-o singură melodie

Pe 5 iunie 1975, în timp ce lucrau la albumul Wish You Were Here, mai exact la piesa Shine On Your Crazy Diamond, cei patru membri Pink Floyd se trezesc cu un vizitator neașteptat. Scena este surprinsă de Nick Mason, toboșarul grupului, în cartea Inside Out: „(…) Am intrat în camera de control și am observsat un tip mare și gras, ras în cap, purtând un trenci ponosit. Căra cu el o sacoșă de plastic și avea pe față o expresie destul de blândă, dar absentă. Felul în care arăta nu i-ar fi permis, în general, să treacă de poarta studioului, așa că am presupus că trebuia să fi fost un prieten al vreunuia dintre ingineri. În cele din urmă, David m-a întrebat cine e. Nici măcar atunci n-am putut să-l identific și a trebuit să mi se spună. Era Syd (…) Syd locuia încă la Londra (…) și auzise, evident, că am lucra la Abbey Road. Sosirea sa a readus brusc și neașteptat o întreagă etapă din viața formației. Exista un sentiment de vinovăție. Fiecare își avea partea lui de vină pentru starea în care se afla Syd acum, fie prin negare, lipsă de responsabilitate, insensibilitate, fie prin egoism pur și simplu” (Nick Mason, Inside Out,  Editura Victoria Books, pp. 199-200). Syd Barett, mentorul Pink Floyd, părăsise formația în 1968, iar din acel moment nu a mai fost văzut de către membrii. După această bizară întâlnire, Syd va dispărea total și niciodată nu va mai fi întâlnit de vreun membru Pink Floyd. Piesa Shine On Your Crazy Diamond îi este dedicată, ca și melodia despre care voi vorbi mai departe.

Stranie și fascinantă este piesa finală a albumului The Division Bell, intitulată High Hopes. De fiecare dată când o ascult, nu pot să nu îmi dau seama că, dincolo de semnificația dată de David Gilmour însăși, melodia trimite către un sens ascuns, ceva abia perceptibil. Senzația este amplificată de starea de vis creată de chitara lui Gilmour, de vocea acestuia, dar și de misterioasele versuri ce mai mult încifrează piesa decât o deschid. Am încercat mult timp să sparg cifrul, vizionând de sute de ori superbul videoclip, studiind cu atenție versurile sau vizitând site-uri și bloguri destinate celebrei trupe. Tot ce am găsit e legat de un interviu dat de Gilmour la un post de radio, de puținele referințe din cartea lui Nick Mason, toboșarul trupei, intitulată Inside Out și din comentariile răzlețe ale membrilor trupei.

Versurile, scrise de soția lui Gilmour, scriitoarea Polly Samson, trimit către istoria celebrei formații, din momentul în care cântau în cluburile din Cambridge, orașul de origine al celor 5 membri (dacă îl considerăm și pe regretatul Syd Barett, adevăratul lider, sub umbra căruia a trăit și s-a dezvoltat Pink Floyd, chiar și după ce aceasta a părăsit-o, în 1968) activi de-a lungul timpului ai trupei. Se știe faptul că The Division Bell este primul album scos de Pink Floyd fără al doilea fondator al trupei, basistul și compozitorul majorității pieselor Pink Floyd de după „era” Barett, Roger Waters. Scris într-un interval foarte scurt, albumul este creația 100% a lui David Gilmour, iar acest lucru este mai mult decât evident. Chitara și vocea lui Gilmour domină albumul și aduc acea nuanță de lirism specifică cântecelor realizate de celebrul chitarist.

Revenind la piesa care încheie albumul – și care, conform afirmațiilor lui Gilmour și ale lui Mason, a fost prima piesă realizată a albumului – aceasta e dominată de imagini simbolice: steaguri imense mânuite de trei oameni, clopote trase, mingi uriașe, roți care se învârt în uriașele câmpuri ale Angliei, chitări plutind pe râuri, uriași plimbându-se pe aceleași câmpii, mere rostogolindu-se pe drum. Piesa face trimitere către copilăria trupei, către Cambridge-ul drag tuturor membrilor. Este o privire aruncată dinspre Londra, locul de reședință al ultimilor membrii în viață ai trupei, către câmpiile Cambridge-ului, locul unde formația a debutat, mai întâi ca o trupă de underground, apoi deși mereu opusă mainstreamului, ajungând să dea tonul în muzică de 50 de ani încoace. Melodia face trimitere către câteva simboluri ale orașului Cambridge: Fen Causeway, drumul pietruit vechi al orașului sau Universitatea celebră, unde au studiat arhitectura Waters, Mason, Barett și Gilmour.

Într-un prim strat de semnificație, melodia este un imn adus vârstei de aur a tinereții, a copilăriei și a locurilor de formare a membrilor formației. Și totuși, un alt topos este prezent în stratul de semnificație al piesei – mingile, roțile care se învârt, cercurile domină fondul imagistic al piesei. În vise și în stările modificate ale conștiinței, mandalele, semnificante de orice forme rotunde, sunt simboluri ale Sinelui. Către Sine deci se întoarce Gilmour în această piesă, împăcat cu destinul său, cu sfârșitul, aproape firesc, al trupei, cu dispariția lui Syd, cu apropierea marii treceri. Să nu uităm că piesa a fost ca un fel de recviem al celei mai frumoase formații din istorie, un „rămas-bun” adresat fanilor. După The Division Bell a urmat Endless River, un album ambiental, fără Rick, fără Roger, fără Syd. Piesa se încheie și ea rotund, ca o punte între ceea ce a fost – versul „For ever and Ever” din piesa See Emily Play, al doilea single al trupei, din 1967, de pe primul album Floyd – și ceea ce va fi – „Endless River”, ca titlu pentru noul album, ce a apărut la 20 de ani după The Division Bell, în 2014. Și totuși gongul final bate, poate pentru un Syd Barett, a cărei prezență spectrală în trupă nu a încetat vreodată, chiar și după plecarea lui oficială. Chipul lui Syd sculptat în piatră, imens, tras de sfori pe câmpiile Angliei, rămâne imaginea de referință a piesei. Acesta este și stratul profund de semnificație a piesei. Nimic nu ar fi fost posibil fără geniul și intuiția lui extraordinare.

Melodia este despre început și sfârșit, despre împliniri și deziluzii, despre viață și moarte; este un punct Aleph în care, aidoma desenului din covor, este reprezentată întreaga istorie Pink Floyd, o istorie cât o lume, ce încape în cele 7 minute ale melodiei. „Our thoughts strayed constantly and whithout bordary / The ringing bell had begun” – cu aceste versuri intrăm în desenul piesei, iar odată făcut acest pas avem o experiență totală comprimată în câteva minute. Visul lumii întregi se desfășoară în mintea noastră, toate speranțele, toate iluziile, toate amintirile trecutului. Se spune că, cu câteva minute înaintea morții, ți se derulează dintr-o dată în minte întreaga viață, cu toate scenele semnificative, cu toate utopiile, speranțele și visele împlinite sau nu; despre aceasta este vorba în High Hopes. După acest album, și poate chiar înainte de aceasta, odată cu plecarea lui Roger Waters, Pink Floyd nu mai există. Syd va muri în 2006, urmat la doi ani de Rick Wright. Clopotele din fundal prevestesc parcă sfârșitul. („Our weary eyes still stray to the horizon / Though downt his road We’ve been so many times”). Drumul către casă este de fapt drumul către sine, dar și legătura dintre început și sfârșit, viață și moartea. Pe acest drum s-au îndreptat, în 1965, Syd, Roger, Nick și Rick în aventura Pink Floyd, cel mai mare desen din covor făcut vreodată de o trupă muzicală. For ever and ever. (Pink Floyd, High Hopes, The Division Bell, 1994).

Ascută AICI: https://www.youtube.com/watch?v=7jMlFXouPk8

Audiție plăcută!

, , , , , ,
Articolul precedent
Povestea mâinii lui Vasile Pop-Negreșteanu, artistul vizual al Țării Oașului / Mihaela Grigorean
Articolul următor
În pandemie / fotoalbum de Cornel Gingărașu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu