Liniile prelungi, de o eleganţă stranie, arată năzuinţa spre frumos, un eter simplu, străveziu. Pe de altă parte există o permanentă tristeţe, care rezidă din inefabilul figurilor feminine, vulnerabile, în contrast cu partenerii masculini, dominanţi şi indiferenţi. Compoziţiile ilustrează deseori celebrări, focuri de artificii, baruri şi restaurante, arene ludice sau ale păcatului, zone interzise sau opuse domesticului, confortului unui cămin sigur. Femeile anilor ’20, apar pregnant ca nişte victime ale alienării dintr-o lume machistă.
Dodo (Dörte Clara Wolff, 1907-1998), artistă germană, a lucrat inițial ca ilustrator de modă și a atins apogeul carierei artistice între 1927 și 1930 cu picturi reprezentând scene de gen din înalta societate a Republicii de la Weimar. În Berlinul anilor 1920, motorul modernităţii devenise foarte feminin iar reprezentantele sexului frumos profitau de o emancipare energică: câștigau bani, mergeau la cafenele neînsoţite de bărbaţi sau mergeau să danseze cu prietenele lor în localuri de noapte. Republica democratică de la Weimar a adus libertăți care înainte erau de neconceput. În Berlinul anilor 1920 a fost creată o emancipare rapidă, dinamică, chiar disprețuitoare. „Noile femei” sunt printre cele care folosesc cel mai hotărât această libertate. Atmosfera nu era deloc veselă, după ce Germania a pierdut Primul Război Mondial. Politica și economia sunt periculos de instabile. Extremiștii de dreapta și de stânga încearcă să elimine democrația prin forță, iar hiperinflația din 1923 distruge economiile unor mari părți ale populației. Și totuși arta, cultura și noile moduri de viață înfloresc.
Dörte Wolff a fost crescută într-un mediu confortabil, evreiesc, din clasa de mijloc din Berlin. Din 1923 până în 1926, a studiat arta și ilustrația de modă la prestigioasa Schule Reimann pentru artiști și designeri. Ea a lucrat inițial în principal ca ilustratoare de modă și, de asemenea, a proiectat costume pentru Marlene Dietrich și Diseuse Margo Lion. De la începutul carierei, ea obișnuia să-și semneze lucrările DODO sau DoDo.
În 1929, Dodo s-a căsătorit cu avocatul Hans Bürgner şi cuplul a avut doi copii, Anja și Thomas Ulrich. În 1933 l-a cunoscut pe Carl Gustav Jung şi pe Gerhard Adler, devenind o apropiată a psihanalizei. A locuit apoi la Zürich, unde a fost analizată de Toni Wolff, apropiat al lui Jung, la Psychiatrische Universitätsklinik Zürich, numită și Burghölzli Klinik. Dodo și-a descris visele în arta sa, o serie de acuarele pe care ea le-a caracterizat drept „picturi inconștiente”. Din 1934, Dodo a putut lucra doar pentru reviste evreiești, precum Jüdische Rundschau, unde a publicat frecvent ilustrații biblice, scene de teatru sau desene pentru copii. În 1936, Dodo a emigrat la Londra, unde s-a căsătorit cu Gerhard Adler după ce a divorțat de Bürgner. A urmat divorțul ei de Adler, iar Dodo și Hans Bürgner s-au recăsătorit în 1945. După război, ea şi-a axat tematica pe naturi statice, peisaje și studii de nud şi tapiserie.
Munca lui Dodo aproape că se pierduse în uitare, fiind redescoperită în 2009 de Renate Krümmer, colecționar de artă. Prima retrospectivă Dodo a avut loc la Kunstbibliothek (Biblioteca de Artă) din Berlin, fiind expuse 120 de lucrări ale artistei care au cuprins perioada ei timpurie legată de modă, exuberantele ei ilustrații, munca pe care a făcut-o când a urmat terapie prin psihanaliza pe atunci incipientă, grafica pentru revistele evreiești (singurele care i-au permis să publice după venirea naziștilor la putere), arta realizată în exilul britanic.
Cariera artistei germane este legată de Noua Obiectivitate Germană (Neue Sachlichkeit), mişcare din care au făcut parte artişti renumiţi precum Otto Dix și Georg Grosz. Această mişcare a fost contrară expresionismului mai excesiv și a căutat să surprindă realitatea cu o puternică abordare personala şi compoziţii subtile.
O mare parte a creaţiei lui Dodo (publicată în revista satiric ULK) s-a concentrat pe viaţa burgheză şi relaţiile de cuplu, modelele feminine fiind descrise în medii metropolitane, cafenele, baruri și săli de dans, feerii urbane trist strălucitoare deşi alătură şampanie, focuri de artificii şi câini de rasă. În acești ani de tulburări, Dodo a explorat posibilitățile libertății sale politice și sociale nou găsite. Oamenii junglei urbane a Berlinului, în special subculturile iubitoare de distracție, au exercitat o mare fascinație asupra ei. Cu mișcări expresive și apariții extravagante, ei au spulberat clișeele sociale învechite și au fost considerați pionierii unei imagini radical noi. Pentru Dodo, acest mediu s-a dovedit a fi o sursă nesfârșită de inspirație. Făcând acest lucru, ea și-a propus să pună la îndoială splendoarea socială și decadența afișată în mod deschis, să schițeze dependențe insidioase sau să dezvăluie fericirea aparentă.
Fundalul social, istoric şi cultural al vieţii şi operei lui Dodo îl putem găsi descris excelent în cartea Goodbye to Berlin a scriitorului Christopher Isherwood, care a fost fascinat de spiritul liber al „cel mai decadent oraș din Europa” la începutul lui Jazz Age, anii ‘30, stare dinamitată de nazişti. Treptat, strălucirea nebună a Berlinului era stinsă, pe măsură ce scenele zilnice ale capitalei germane prezentau „sărăcia, șomaj, demonstrații politice și lupte de stradă între forțele extremei stângi și extremei drepte. Pe străzile din Berlin a fost simțită o senzație de moarte”. Critica a lăudat măiestria lui Isherwood în a transmite disperarea locuitorilor Berlinului și „agățarea lor fără speranță de plăcerile momentului”. Ea credea că Isherwood a evocat cu pricepere „focul psihologic și emoțional care a forțat creșterea acelui copac incredibil, nazismul”. Arta picturală şi ilustraţiile lui Dodo se asociază cu ceea ce George Orwell a scris despre romanul lui Isherwood, ca fiind „schițele strălucitoare ale unei societăți în declin”.
