Cum se poate vorbi despre artă? Indirect, în ghicitură, cum spune Apostolul. Vorbirea directă nu este la fel de eficientă ca vorbirea oglindită, parabolică (Hristos, vorbind în parabole, pare a vorbi despre artă, iar când n-o face, când vorbește, o dată, direct, atunci nu este înțeles și este respins). Exemplele de artă, din orice domeniu, sunt oglinzi reflectând imaginea altor oglinzi. Privind lumea, nu-i vedem frumusețea decât în ghicitura câte unei oglinzi (la asta ar fi bune oglinzile, în opinia lui Paul Klee), căci frumusețea, ca un foc, deși din această lume, pare a fi transcendentă lumii. În oglindă, realitatea pare întotdeauna mai frumoasă. Deci vădește un atribut neperceptibil în realitate, atributul inefabil al frumuseții, care, odată formalizat de către artist, este fixat și, prin urmare, ucis, doar spre a renaște în oglinda minții altuia (ciclul naștere, moarte, renaștere), așa cum se vădește și în povestea Regele și cadavrul (sau despre cum poate găsi sufletul nostru drumul atât de anevoios spre adevărul universal al Fiinţei, de H. Zimmer): un rege se vede nevoit să tot care un cadavru până la un loc predestinat; ca orice cadavru, și acesta are o poveste al cărei tâlc regele se simte mereu ispitit să o dezlege doar pentru a asista la strania înviere și întoarcere a cadavrului în spațiul inefabil de unde trebuie iarăși recuperat odată cu altă, și altă poveste, până când, într-un târziu, enigma poveștii se vădește atât de dificilă încât regele, redus la tăcere, se cufundă în meditație și reușește astfel să își ducă sarcina la bun sfârșit.

Arta este un asasinat, câteodată lent, al unei intuiții. Lucrarea de artă, în sensul contemplativ al cuvântului, este enigmă, templu în care locuim și în care trăim experiența misterului inițiatic al morții. Formalizarea ca ucidere a ideii este urmată de reînvierea în mintea receptorului. „Îmi vei sluji până când îi muri și iar îi învie”, spune Spânul celui căruia îi va lua viața prin tăierea capului (act suprem de inițiere), celui care, fără de aspra-i învățătură, ar fi rămas în rând cu frații săi la tava cu plăcinte.
Similară enigmelor care-l pasionează pe Sherlock Holmes (cel care restaurează coerența lumii) o operă de artă actualizează diferența între a elucida (a identifica prilejul, motivația, mijloacele, elemente care relevă întotdeauna crima drept un mijloc pentru atingerea unui scop) și a hermeneutiza (a interpreta crima ca pe un scop în sine, ca operă de artă, ceea ce vrea să spună literalmente ca pe o muncă sau efort exprimând abilitatea dobândită sau înnăscută de a crea lucruri al căror sens să transcendă nivelul utilului și al speciei, nivelul adaptării și al supraviețuirii). Opera de artă ca formalizare a inefabilului pune în lumină diferența între contabilul genial Sherlock Holmes (prizonier al propriilor abilități și mai ales al obsesiei autiste pentru coerență) care, inventariind faptele când balanța lor nu mai reflectă un raport logic, restaurează aparenta și convenționala coerență a unui puzzle parțial distrus de violența unei raționalități ilicite, și un Moriarty (nume de origine irlandeză însemnând cel demn sau capabil de a naviga sau de a înfrunta marea – https://en.wikipedia.org/wiki/Moriarty_(name)): artistul prin excelență, umbră jungiană a antagonistului său și mai ales a lui A. C. Doyle, care, la fel ca în O lume dispărută, ne oferă spectacolul realizării de sine prin dialectica subconștient-conștient într-o manieră literară aproape didactică (totuși fermecătoare în același sens ca cel din Dialogurile lui Platon, unde Socrate, ca arhetip intelectual al lui Sherlock, are de restaurat coerența metafizică a lumii). Moriarty (unul arhetipal, nu neapărat cel din romanele lui Doyle) se exprimă prin crimă așa cum alții, ca artiști, se exprimă prin culoare, modelaj, sau prin sunet, formalizându-și adică, mai întâi în forul propriei imaginații, apoi în realitate, intuițiile. Artiștii, întrupând prilejuri de ahuri și ohuri, fac același lucru: îl reinventează pe Frankenstein (de altfel, o listă destul de lungă de artiști, recunoscuți ca atare și enumerați spre inepuizabila stupefacție a publicului în studii precum MA Art History & Curatorial Studies, al Anastasiiei Kirpalov – https://www.thecollector.com/famous-artists-turned-crime/, nu s-au mai chinuit cu alcătuirea unui Frankenstein sau a vreunui Golem cu titlul de operă de artă, ci, profeți ai arhetipalului Moriarty, au recurs direct la crimă).
Ceea ce fascinează la un cadavru, la fel în cazul unei opere de artă, este urâțenia intuită subconștient în contrast cu frumusețea inefabilă a vieții, a creației prin excelență, a tainei de nepătruns. Omul în starea sa post-adamică este oricum un mort-viu așa cum existența în întregul ei este un amestec de viață și moarte.
Arta este ispita gestului gratuit, absurd, la fel de gratuit și de absurd ca și creația însăși, despre care se spune că o datorăm iubirii eterne a Creatorului – de ce a fost creată lumea? În cele șase zile ale creației primordiale se petrece asasinatul lent al intuiției divine; deja în a șaptea, ziua odihnei, Adam, încununarea creației, este un cadavru viu.
Apoi, Abel: fără intervenția lui Cain, ar fi repetat la nesfârșit ciclul păstoritului și al jertfelor sale sacrificiale. Pe Cain îl deranjează fumul drept care se ridică de la jertfa lui Abel; îl deranjează ceea ce pare perfect (Nike cu cap, Afrodita cu brațe); și, fiind primul în situația de a-și exercita liberul arbitru moral, o face comițând un gest aparent absurd. Sensibilitatea sa ultragiată estetic taie nodul gordian care este lumea lui Abel închisă în ea însăși și totodată cordonul ombilical al omului încă dependent de creatorul său precum un nou născut. Ce este gestul lui Cain, în fond? O enigmă instituită, un mister, un salt irațional în necunoscut. Un contabil, un custode, un astfel de om nu înțelege enigma acestei crime ca operă de artă (dacă e gratuită, atunci este absurdă, iar arta este o formă de gratuitate și de nebunie), nu îi poate accepta caracterul abstract, încercând în consecință să elucideze ceea ce se pretează doar hermeneutizării, anume mobilul crimei (aici, ni se pare extrem de relevantă definiția mobilului infracțiunii așa cum se regăsește în următorul Dicționar juridic – https://www.euroavocatura.ro/dictionar/336222/: „Element component al laturii subiective a infracțiunii, factor psihic care determină o anumită conduită a făptuitorului și îi direcționează activitatea, având, deci, funcții de dinamizare și direcționare a acțiunii omului. Pot constitui mobil al infracțiunii stări afective ale infractorului, cum ar fi lăcomia, ura, răzbunarea, gelozia, dorința de îmbogățire etc. (…) deși nu este element constitutiv al infracțiunii de omor, stabilirea și cunoașterea lui sunt absolut necesare pentru o corectă caracterizare a faptei și pentru individualizarea judiciară a pedepsei.)”. Contabilul sau custodele nu reușește să ne vorbească decât despre cum a fost pusă în operă crima și, pe măsură ce crimele cu care se confruntă se vădesc din ce în ce mai abstracte, ne vorbește din ce în mai puțin despre mobil, asemenea unui critic de artă care nu înțelege conceptul de artă pentru că nu înțelege diferența între a explica și a hermeneutiza, între ceea ce este implicit acestei lumi și ceea ce o transcende.
Prima crimă din istoria umanității nu ne este relatată de textul biblic doar ca fapt divers, ci pentru că, de fapt, este actul întemeietor al istoriei. Și rămâne un fapt care continuă să fascineze nu atât prin natura sa de crimă, cu totul elementară, ci prin mobilul ei abisal, prin oribilitatea ei aparent gratuită, care fascinează ca o operă de artă. În fond, orice Orfeu și-o ucide pe Euridice – o formalizează, o întrupează ca Frankenstein sau Golem pentru a o împărtăși totuși tuturor (anticipând sau povestind cântecul lui Dumnezeu, care-și formalizează Fiul pentru a salva lumea), până ajunge să o cerșească memoriei, până o pierde în mit.
Arta nu reprezintă o desăvârșire, ci mai degrabă un proces (Aristotel a fost primul să o înțeleagă, după ce apucase și el să își exerseze veleitățile artistice) în raport cu care ceea ce rămâne reprezintă un vestigiu: ca resturile după o masă mai mult sau mai puțin îmbelșugată, ca un câmp de bătălie plin de corbi sau, în ciuda atâtor clienți nesatisfăcuți de un Leonardo, ca un cadavru. Dar Leonardo nu a făcut decât să se oprească la timp (uneori, totuși, parcă prea devreme) pentru a mai salva ceva viu din intuiția pe care tot încerca să o formalizeze, pentru a mai salva ceva viu din el însuși; Michelangelo la fel: dacă nu le-ar fi abandonat, în drum, operele i-ar fi dispărut în lume chiar de sub dalta sau pensula cu care le desăvârșea.
Toate acestea sunt povești, oglinzi, în care se vădește frumusețea despre care s-a spus că va salva lumea – căci frumusețea este focul în care lumea, arzând, se lămurește, iar lămurindu-se, se salvează.

Bibliografie (în ordinea citării)

Biblia (versiunea Anania), Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă 2024
N. Popescu, Paul Klee, Ed. Meridiane 1972.
H. Zimmer, Regele și cadavrul, Ed. Humanitas 2013.
I. Creangă, Harap Alb, Ed. Tineretului 1961.
A. C. Doyle, Aventurile lui Sherlock Holmes, Ed. Gramar 2011.
A. Kirpalov, MA Art History & Curatorial Studies -https://www.thecollector.com/famous-artists-turned-crime/.
Dicționar juridic – https://www.euroavocatura.ro/dictionar/336222/
M. Eliade, Istoria ideilor și credințelor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, 2000.
M. Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern, Ed. Art 2018.
G. Meyrink, Golem, Ed. Pandora 2022.
W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Ed. Meridiane 1978.