Părintele Dumitru Staniloae se alatură lui J. Hausherr, care preferă stilul sobru al spiritualității meditative – stilului confesiv-autobiografic. În  această carte găsim, totuși, o autobiografie, dar  privită din altă perspectivă. Autorul descoperă un ținut situat între  nebunie și înțelepciune. El trăiește o luptă esențială, dramatică între  viață și conștiință, ajungând la o claritate ultimă, care este  în masură să ne mântuiască de toate iluziile. Autorul își prezintă viața, dar ca și cum totul ar fi povestit de o conștiință mai înaltă. Dacă în conștiință  vedem ecranul cinematografic al lumii interioare, atunci gândurile sunt bogăția noastră. Pe acest ecran apare proiectată imaginea frumuseții veșnice. Rar poate fi întâlnită în cultură o asemenea autobiografie spirituală a creatorului, în care dorul ontologic de nemurire este îngemănat cu descoperirea lui Dumnezeu.

Origen și Sfântul Maxim Mărturisitorul considerau drumul creștinului evlavios de la  lucrarea poruncilor la cunoaștere, ca un drum tainic al Domnului în noi, de la coborârea pe pământ în chipul smerit de rob, până la urcarea pe muntele Taborului, unde s-a descoperit lumina Sa dumnezeiască. Trăirea în Hristos este (în limbaj patristic) coborârea cerului pe pământ. Trăirea în Hristos, Mântuitorul lumii, ne luminează  calea  interioară a fiecăruia dintre noi, de la robie (ascultarea poruncilor) la cunoaștere (libertatea dumnezeiască, lumina, adevărul).

Părintele  Dumitru Stăniloae considera că ascetica și mistica sunt întemeiate pe o lectură  duhovnicească a Scripturii, iar autorul invocat este Sfântul Isaac Sirul[1]. Scriptura este înteleasă ca un drum spre desăvârșire al fiecărui om. Sfinția sa face loc în autobiografia vieții sfinte, vieții adevărate, având curajul autenticității. În acest fel, el  se situează în marea tradiție bizantină, cu lumina ei mântuitoare, nefiind numai un teolog, ci și  un artist însuflețit de har, căutând imaginea solară a artistului desăvârșit.

Pe urmele Sfântului Apostol Pavel și a Sfântului Grigorie de Nyssa, Părintele Stăniloae crede că scopul spiritualității creștine ortodoxe îl reprezintă unirea omului credincios cu Dumnezeu. Cum Dumnezeu este nesfârșit, unirea noastră cu El nu are un capăt. Desăvârșirea nu are hotar. Fie că viața este comparată cu o întrecere de la Jocurile Olimpice, sau fie că viața este asemenea unui urcuș pe un munte foarte înalt, și în care vedem mai apoi piscul unui munte și mai înalt.

Părinții Bisericii vorbesc despre „epectază” (năzuința nemărginită de cunoaștere a adevărului dumnezeiesc) sau despre comuniunea în Hristos. Unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o țintă, ci și un progres nesfârșit.

Drumul credinței cuprinde două mari etape:

1) etapa înaintării spre desăvârșire, prin eforturi de purificare a patimilor și de dobândire a virtuților (Aristotel a vorbit și el de „purificarea de patimi” (Poetica), dar în asceza creștină întâlnim o altă semnificație a purificării: nu doar eliberarea de patimi, ci procesul prin care mintea umană capătă proprietățile dumnezeirii);
2) viața mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, și în care mintea omului este deschisă pentru umplerea cu viața dumnezeiască.

Pentru Părintele Stăniloae starea culminantă a vieții spirituale este unirea sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată. Unirea cu Dumnezeu se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt (fiind obținută printr-un îndelungat efort de purificare). Unirea (asemănarea) cu Dumnezeu este în același timp cunoaștere și iubire. Efectul acestei uniri constă într-o intensificare considerabilă a energiilor spirituale din om, și de dobândirea harismelor. Această unire cu Dumnezeu este numită și „îndumnezeire” (participare  la  dumnezeire), theosis. În această stare, mintea se depășește pe sine însăși și toate lucrările ei primesc o lucrare a lui Dumnezeu (Sfântul Grigorie Palama).

Părintele Stăniloae arată că la starea de desăvârșire și de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungate eforturi sau nevoințe. Sfântul Clement Alexandrinul și Origen apreciau că mănăstirile sunt locuri de exercițiu (asceză). Ascetul este monahul, cel care se străduiește să obțină desăvârșirea prin observarea tuturor regulilor de înfrânare și prin curățirea de patimi. Origen  arată  că  asceții  sunt   creștinii  râvnitori, cei  care   urmăresc  mortificarea  patimilor, dar și dobândirea unei vieți noi și  curate în Hristos.

Legătura dintre ascetică și mistică este evidențiată astfel de părintele Stăniloae: ascetica se referă la regulile și eforturile pe care le săvârșeste  omul aflat  pe prima treaptă a urcușului spre desăvârșire. Omul care a ajuns la contemplația și la unirea cu Dumnezeu (mistică) trebuie să mențină și asceza. Ascetica se referă la partea activă a vieții spirituale, la partea de cooperare pe  care Dumnezeu ne-o cere nouă, la silințele ce se cer din partea noastră. Mistica se referă la suportarea pasivă a lucrării harului în noi, la unirea tainică cu Dumnezeu, la inițiativele lui Dumnezeu pe care noi trebuie să le urmăm și care nu-i  aparțin decât Lui. Dumnezeu nu  poate fi cunoscut și nu intervine în anumite situații, tocmai pentru că omul trebuie să își asume o misiune creatoare. Cum spunea Lucian Blaga: omul nu poate să ajungă la o cunoaștere completă a Marelui Anonim. Cunoașterea de către om  a lui Dumnezeu nu poate fi decât parțială, iar omul își manifestă creativitatea în plan istoric.

Sfântul Irineu de Lyon spunea: Creația este o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar existența este proprie firii umane.

Părintele Stăniloae analizează concepția lui Marcu Ascetul despre Hristos – ființă a virtuților. Virtutea înseamnă bărbăție, tărie, iar ființa acestei tării este Hristos. Asceza noastră primește forța lui Hristos. Asceza nu urmărește numai curățirea de patimi, ci și dobândirea  virtuților. În asceză se suprimă, prin stăruință îndelungată, deprinderile vicioase și se sădesc în fire deprinderile virtuoase. Trebuie multă tenacitate pentru a împiedica vechile obișnuințe să răsară din nou și pentru a consolida noile deprinderi bune (L. de  Grandmaison).

[1] Cf. Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol. II, Mistica,  Editura Deisis, 1993, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, Alba Iulia, p.79.

13 vizualizări
Articolul anterior
Pluralismul religios fundamentat în orto-praxia lui John Hick

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut