Generațiile mai tinere pot doar să-și imagineze încărcătura emoțională alcătuită dintr-un amestec de temeri și speranță a unei seri în familie petrecute mai mult în bucătărie, singura încăpere mai încălzită, unde sfârâiturile tigăii se amestecau cu ale radioului pus pe unde scurte, din difuzorul căruia, printre paraziții ionosferei și – credeam noi – ai bruiajului, puteam asculta crainicii postului de radio Europa Liberă, adică vocile libertății. Sau jubilația după-amiezelor de sâmbătă când „Metronomul” lui Cornel Chiriac difuza topurile occidentale în materie de pop-rock.
Chiar dacă este în primul rând o carte-document, Ne-au ținut în viață, pe care o recomandăm călduros tuturor, emană, din fiecare pagină întoarsă, adierea unică a acelor ani în care una dintre puținele posibilități de contracarare a minciunii oficiale era postul de radio „Europa Liberă”. Liviu Tofan a fost redactor al acestui post care emitea de la München în limbile națiunilor captive ale Estului european și ne oferă o carte documentată, scrisă pe un ton imparțial, cu detașare, presărat cu tușe de umor fin. Accentul cade, bineînțeles, pe Departamentul românesc al postului de radio. În primul rând, autorul descrie camera teleimprimatoarelor (A-wire și B-wire) unde soseau știrile, programele secției românești (pp. 29-39), relatează cum decurgea o zi obișnuită în redacție (pp. 39-44), apoi despre colaboratori, scrisorile primite la redacție și vizitatorii din România (pp. 47-53).
Postul a avut management american, fiind finanțat de Congresul S.U.A. Nici un buletin de știri nu intra în emisie fără OK-ul supervizorului. Făcea parte din codul profesional al posturilor Radio Europa Liberă și Radio Liberty verificarea unei știri din două surse independente și credibile (de regulă agenții de presă). Între cele 10 puncte ale Codului REL/RL (pp 65-67), figurau:
„Buletinele de știri trebuie să fie corecte, obiective și cuprinzătoare… Opiniile editoriale, indiferent de sursă, trebuie să se distingă clar de știri și de analize, iar sursa opiniilor trebuie numită”. Cei care răspundeau de corectitudinea știrilor făceau verificarea lor încrucișată (cross-reporting).
„Niciun program nu va fi difuzat bazându-se pe zvonuri sau informații neveridice”.
„Se va evita tonul polemic strident”… (vezi și p. 80).
„Nu se va difuza niciun material… inflamator, incitator la acțiuni violente sau iredentist”
„Emisiunile REL/RL nu vor împărtăși niciun fel de opinii sectare în plan politic, economic sau religios…”.

Maniera cu care speakerii postului transmiteau știrile era una de înaltă ținută. Buletinele de știri se difuzau din oră în oră, începând de la fix și durau 10-12 minute. Crainicii citeau mai întâi titlurile ediției, după care rosteau știrile rar, cu o dicție ireproșabilă și o tonalitate adecvată conținutului. Pauze semnificative separau citirea știrilor diferite. Nici pomeneală de „moda” actuală de a „mitralia” propoziții fără șir de crainici terorizați de intervenția la secundă a spoturilor publicitare, fără să lase auditoriului răgazul mental pentru a procesa informația. Nu putem decât deplânge calitatea joasă a majorității posturilor de radio și televiziune care funcționează astăzi în România. Dimpotrivă, redactorii Europei Libere evitau subiectivismul și senzaționalismul (pp.71-72), prezentau faptele de o manieră calmă, lipsită de inflamări retorice. Limbajul trivial era exclus.

Iată, în continuare, o selecție a altor puncte de interes tratate în volum.
Problema bruiajului (p. 61). Cititorul poate afla cu mare (și plăcută) surprindere de costurile uriașe ale bruierii unui post de radio, „…de zece ori mai scump decât emisia pe care o bruiază”. Numai pentru anul 1964, regimurile comuniste au alocat pentru în acest scop cca. 100 milioane de dolari! Astfel încât autoritățile comuniste au renunțat încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej să mai bruieze postul (p. 60). În Polonia, Cehoslovacia și Bulgaria, bruiajul a continuat până în 1988. Beneficiind, din 1975, de clauza națiunii celei mai favorizate de la americani, Ceaușescu nu a îndrăznit să mai dea dispoziții în acest sens (p. 62).
De mare interes pentru cititori sunt portretele câtorva colegi, creionate de autor atât din amintirile proprii, cât și apelând la mărturii. Sunt prezentați directorii secției române, un capitol special fiind dedicat lui Noel Bernard și lui Cornel Chiriac (pp. 85-102). În opinia lui James Brown, director al RFE (Radio Free Europe) între 1978 și 1983, Noel Bernard a fost „cel mai sclipitor jurnalist de radio care a existat vreodată la Europa Liberă” (p. 85). Aflăm astfel că atunci când a venit la conducere, în 1966, redacția românească avea o audiență de 25%. În câțiva ani, Noel Bernard a reușit să o ducă la 64% (p. 86), atrăgând în special tineretul. Totodată, i-a convins pe americani de necesitatea unei emisiuni culturale. Așa a apărut „Teze și antiteze la Paris”. Și tot el a înființat „Actualitatea românească”.
Emisiunea „Metronom” a lui Cornel Chiriac, care a debutat în 1969 a atras un număr uriaș de ascultători nu numai din România, ci și din celelalte țări comuniste, ba chiar și din Turcia. A fost cea mai bună emisiune de muzică de la nivelul întregului post de radio (p. 101). A fost și singurul membru al secției române criticat în mod expres în țară. Autorul: Ion Iliescu, care deplângea succesul „Metronomului” în rândul elevilor (pp. 90-95). Un amănunt savuros: o întreagă clasă de la Liceul „Șincai” din București a fost eliminată pentru o zi din școală pentru că elevii au ascultat emisiunile postului.
Prezentarea informațiilor cunoscute despre asasinarea lui Emil Georgescu, care l-a precedat la microfonul „Actualității românești” pe Neculai Constantin-Munteanu (pp.129-136), amenințările primite de redactori, agenții infiltrați de Securitate (pp. 147-154, 181-183, passim) și o descriere a atentatului cu explozibil asupra postului din 21 februarie 1981 (capitolul „Nume de cod «Tango”» (pp. 137-145). Dovezile planificării acestui act terorist de către Securitate au fost identificate în arhivele CNSAS (p. 127 și Anexa 8).
Tot în acest volum autorul disecă curioasa serie neagră a deceselor celor patru redactori ai Europei Libere, dintre care trei directori (Noel Bernard, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu și Emil Georgescu), care au murit de cancer între 1981 și 1988. Liviu Tofan respinge, argumentat, versiunea generalului defector Pacepa din Orizonturi roșii despre așa-zisa iradiere a acestora (pp. 155-161).
În fine, este de amintit rolul extraordinar jucat de postul de radio la cutremurul din 1977, când, toate comunicațiile fiind căzute, românii își transmiteau mesaje prin „Europa Liberă”. Atunci, timp de câteva zile, „regimul de la București a permis românilor apelarea fără restricții a numerelor de telefon ale Europei Libere…” (p. 171).
Postul de radio Europa Liberă a fost unul dintre cele mai bune mijloace de care a dispus lumea liberă pentru spargerea monopolului informațional deținut de regimurile comuniste și contracararea propagandei lor ideologice. Pentru cei care vor să documenteze acest episod important al Războiului rece, cartea lui Liviu Tofan reprezintă un izvor istoric de neocolit.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

Articolul anterior
Avanpremieră editorială: Quasi-kantian la Marea Tasmaniei, cântând (cu) stelele
Articolul următor
Despre stranietatea Frumuseții Zborului (o cheie de lectură care nu este a Sfântului Petru)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut