Ramona Băluțescu, Plante otrăvite, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2024

Moto(tol): „… und alles, was man weiß, nicht bloß rauschen und brausen gehört hat, läßt sich in drei Worten sagen.“ Ferdinand Kürnberger

1. „…și tot ce se știe, nu numai ce s-a auzit foșnind sau vuind, se poate spune în trei cuvinte”…
2. Poezia e tot ce se petrece.
2.1 Și ce nu se petrece cu poeta Ramona Băluțescu? Gândirea Poeziei e mai poezie decât poezia.
3.1 Este o parte din dialogul mistic dintre creator și creație.
3.2 De ce scriem, se întreba și Joan Didion.
3.3 Existența este tot ceea ce se petrece, devine, care va să zică.
4. Poezia este și… „Așezare”, titlu de poem, al doilea din cartea care vi se va deschide cât de curând în față. (Pe)trecere
4.1 Imaginile sunt instrumente ale unei anumite logici a Poeziei, care caută și sensul non-sensului Frumuseții (Un gol-voce)
4.2 A priori: Sîntem din altceva –
Pînă la capătul zilei
Ne dovedim din altceva.
Tu îmi întinzi de atîtea ori apă vie…
4.3 Tratatul Apei vii – iată leacul pentru otrăvuri…
5. Poezia sunt propozițiile cu sens care te pot duce dincolo de sens. Și înapoi.
5.1 Iulian Grigoriu: „Puterea seducătoare a textului prevalează uneori asupra conținutului filosofic. Deci, nevoia unei dezvrăjiri este imperioasă. Tractatusul wittgensteinian emană un aer de inițiere și artă secretă, cu impresia că el conține formule de deschidere, precum în O mie și una de nopți, de acces la structuri interne, și folosește formule de magie simplă, de invocare, la magie înaltă, logică și lingvistică. Cartea crează impresia că înțelegerea, ca și magia, funcționează la anumite ore și îrejurări care nu mai depind de cititor. De aceea, cunoașterea se obține cu efort, cu mesajul că viața și inspirația (din ceea ce se petrece), logica, limbajul etc., sunt inefabile, inexplicabile…” (În Tractatus Logico-Philosophicus la 100 de ani. Biografia cărții și hermeneutica receptării, Ed. Eikon, 2023, pp.43-44)
5.2 Poezia este logică (are logica ei)… Liricul.
5.3. Wittgenstein: „Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele”; Sau: „Subiectul nu aparține lumii, ci este o limită a lumii.” (Poeta ar replica: „Într-un imperiu cu care ne mărginim/ Cu pielea,/ Cu buzele,/ Cu felul nostru precaut de a fi,/ Afundați în neputință,/ Organizînd/ Vieți/ Din cale-afară de ne-ale-noastre –…) De fapt, limitele puterii și capacității de a iubi semnifică ș.a.m.d.
5.4 Tot Wittgenstein: „Nu cum este lumea reprezintă ceea ce este mistic, ci faptul că ea există.”
6. Nu scara este importantă, ci scara-beul (de la A la un „Be oarecare”!): Doar rostogolesc cuvinte – Nu mă băga în seamă – Ca un scarabeu. (Ramona B.)
7. Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.” Noi nu vorbim, scriem. Gândirea non-scrierii după ce deja s-a scris. Setea de a scrie, ca setea de comunicare. Joan Didion: „În multe privințe, scrisul este actul proclamării sinelui, al impunerii cuiva asupra altora, înseamnă să spui ascultă-mă, vezi lucrurile ca mine, schimbă-ți părerea.” Rupt din context, desigur.
Vianu Mureșan: „De aici pariul, de aici riscul.” (p. 80 din Rescieri. Sobru și frivol în lumea literară, Ed. Eikon, București, 2023).

*

Lângă o pseudo-carte de botanică a popoarelor vegetale (post blandiană, oarecum), având subiect nu plantele otrăvitoare, Ramona Băluțeanu parcă este mai shakespeariană ca nicicând (ca oricând?), Mirandă aprigă fugind de acasa lui Prospero, blândă Richardă a III-a, fără a doua și-a-ntâia („N-am să rămîn niciodată năclăită/ În nava griului…”), numai cu nebunia suavă a Îndrăgostirii fără Leac (Medee-Anti-Medee: „…cum m-aș îndepărta cu tine în dinți,/ Ca o tigroaică, cu puiul de tigru,/ Ascunzîndu-mi dragostea…”; deși mai degrabă ne-am duce cu gândul la Electra, deși aici este o pseudo-pentalogie, nu trilogie: „Și totuși, dinapoia noastră/ Colcăie o sumă de-atîtea vieți noi,/ Lingîndu-ne picioarele,/ Să se ivească./ Tot ce era mișcare, sau trecere, are nume nou,/ Contrafăcut./ Tu te-ntrupezi din teamă, nu din jale,/ Eu mă-ntrupez din gîndul că cineva/ Împlinitor/ Poate s-a trezit de dimineață,/ Și te-a ajuns.”), „Netemeinica” tot căutând Iarba fiarelor pentru o eliberare-n doi! Se reintroduce în joc tema damnării, fragilității, nesiguranței… „patima cuvintelor” la care bate apropo poeta se împletește cu altă patimă tainică, „patima roșie”, ambele fiind menționate în poeme.
Cititorul prins în tsunami liric nu va regreta experiența. A se citi și cu Alice Cooper, ascultând… Poison! Cert este că Anaïs Nin sau Simone de Beauvoir ar fi, probabil, invidioase pe un asemenea… ansamblu:

Ansamblul dorințelor mele
Țiuie ca o linie de înaltă tensiune
Pe chiciură.
Pur și simplu, îmi văd inadecvarea,
Privind în direcția oaselor tale,
Cînd nu te pot strînge în taler, ca pe-o fructă
Din lumea norocului sărbătoresc.

Ca să nu mai vorbim de „Maxima voinței mele și cartea ta”, o replică pe măsura unui „Raport către Withman” sau „Welwitschia” (iarăși o întoarcere către vechimi incomensurabile… în poezie), o replică pentru un poem al lui Varujan Vosganian. Bref, teribilă mântuire despre o vreme kakaniană, unde „Zuruie altfel de timp/ În substanța tîrzie,/ Și ne petrecem vreme/ Mințind despre acela pe care-l chemăm/ Să ne învie.”
Nu pot să închei fără a parafraza, citând necitarea: omul, iedera gânditoare, câteodată anti-gând(irae)!