Avanpremieră editorială: Quasi-kantian la Marea Tasmaniei, cântând (cu) stelele

Dorian Stoilescu la a doua carte de poezie
– pseudo exordiu –

Nu pot fi sigur că Dorian Stoilescu a avut ca punct de plecare zicerea celebră a lui Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.”
Dar parcă sub jocul de lumini și de umbre al acestei fraze stă/devine/strălucește (unul dintre cele mai semnificative poeme, spre final de carte-manuscris, se numește „devenire prin nedevenire”) noua sa carte de poezie, sclipind, invocând oameni-stele, o nouă specie, „demnă” de post-umanitatea nucleară, înregistrată, cifrată, vaccinată, cipată, și totuși, sau, mai ales, liberă, eliberată, capabilă încă să admire stelele în nopți senine!
Dar, atenție, „toate pândesc// judecata finală după dreptatea fiecăruia/ sub privirile mișelești ale constelațiilor// căzute în exodul destinelor/ în călătoria spre centrul pământului.”!!!
Există și un filon moral, care ține de o filosofie și o privire asupra istoriei, poate îngreunând zborul și grația Poeziei, o mistică quasi-sui generis mântuind cuvintele, viața lor independentă după ce au evadat în carte, invocând un maestru de lumini care poate fi și regizor de stele, „ce nu se plictisește vreodată și așteaptă/ dorințele noastre, absorbindu-le,// punându-le cu atenție pe scenă, recuperându-le/ pe toate, ca pe propria-i viață.” Dintre „meditațiile” care dau deseori tonul de sarabandă al discursului, cele asupra migrației ocupă un loc aparte (să ne amintim că autorul are cetățenie română, dar și canadiană și australiană, locuind în Sydney, la Marea Tasmaniei, de ceva timp): „migrațiune// când călătoresc, steaua devine pradă ei însăși,/ întrebându-se dacă în loc să ajung undeva anume// m-am rătăcit, uitând pentru ce-am plecat,/ dacă în loc să ajut m-am apucat să judec// sau să ignor, dacă m-am pripit sau m-am mâniat/ în loc să înțeleg și să iert, dacă mi-am dorit// să renunț la lupta predestinată și am decis/ să mă târăsc în loc să lupt, sau dacă mi-am ales// alte stele, fără căi de atins. ea mă cercetează în ascuns/ dacă nu cumva am ales să trăiesc prin așteptare,// dacă m-am grăbit s-ajung înainte de-a pleca/ și-mi cere să fac totul pentru cei de-acasă,// dând tot ce pot pentru cei de-aici, acum. ea se vrea/ încredințată, neschimbată, ca o eternitate, poate,// dar cerul devine tot mai toxic, liniștea cade/ tot mai grea, iar hotărârea de-a mă întoarce// rămâne întotdeauna mai dificil de urmat/ decât cel mai îndepărtat astru.”
Precum se observă în alt poem, poetul refuză să judece, el este, în ultimă instanță, un umanist, sentimental, părinților săi le sunt dedicate poeme remarcabile, memorabile.
Apropo de devenirea de mai sus, există definiții… dialectice de menționat într-o istorie a sufletelor, istorie a stelelor: „astrele sunt o forță/ nu o scuză// căci noi ne supraviețuim nouă înșine/ prin asumare, doar.// noi nu avem și nu suntem suflete:/ noi devenim suflete.” Sau, despre dragoste, care, știm de la Dante, este cea care mișcă și stelele: „despre dragoste// steaua mi-a șoptit despre dragoste/ că nu se cercetează – petală umilă// atingând fruntea unui mort/ aducându-l la viață.// despre dragoste a mai spus/ cum nu dă socoteală, nu cere// apare când ai pierdut orice liniște/ când te simți fără de stele// deasupra, când ești obosit/ și-a rămas doar speranța…” De altfel, se spune undeva că poveștile de dragoste se transformă și ele în stele…, acestea spunând „însă că ura rămâne o formă incipientă a iubirii/ și-o pasiune va crește întotdeauna din urmă/ asemeni eucalipților ce renasc mai puternici// după incendiile în pădurile Australiei./ ele mai spun: cei dragi sunt ca stelele/ nu-i vezi mereu, dar întotdeauna/ îi simți strălucind în inima ta.”
Revenind la definiții, atenție și la acestea, apropo de umanismul stelar propovăduit: „dacă te dor durerile tale/ ești viu./ daca te dor durerile celorlalți/ ești om./ dacă te dor durerile fiecărei viețuitoare, plantă, colț de pământ/ ești stea./ dacă te dor durerile fiecărei stele ești demiurg/ sau poate un poet.” („scurtă clasificare”) Un poem bun de încrustat pe navetele spațiale ale lui Elon Musk! Sic!

*

Din strigătul munchian ori de carnaval al Istoriei sunt decupate episoade diverse, unele părând bune doar de știrile de la orele cinci sau de tomuri de mii de pagini (cum sunt incendii la fabrici de textile din Manhattan, Karachi și Lahore, moartea fiicei regelui Carol al României, ale cărei ultime cuvinte ar fi fost „- Mami, aș vrea să călăresc odată pe-o stea!”, masacre precum cele de la Fântâna Albă, parada diversității din Toronto, celebrarea Noului An chinezesc, Hanami ori a Hanukăi, catastrofa Cernobâlului, distrugerea pdurilor din Carpați, masacrarea unor câini sau a unor cai de rasă, alungarea aborigenilor, Auschwitz – Gulag – Xianjing – Hueryong, deportările de tot felul, Fenomenul Pitești ș.a.), din acest punct de vedere Dorian Stoilescu rămânând același poet-cetățean universal, construind viziuni livrești-lirice, unele amintind de Stephen King, precum „Fabrica”, sau Cărtărescu (transformatorul electric// n-a văzut niciodată vreo stea -/ nici nu încercase. Întotdeauna/ părea monozigotul răsărit de niciunde/ ce schimba stresul în fericire stabilă.// dar la un moment dat ceva s-a schimbat/ și-a devenit el însuși profet de neliniști/ dulapul lepădat al unui arlechin umilit/ mârâind continuu la stele.)… Existând însă și un dialog cu… Cioran, mai exact cu titlul unei cărți ale filosofului de la Coasta Boacii-Paris („nu mai vedem/ lacrimi de sfinți/ pentru că/ s-au transformat/ în stele.”).

Cartea este (și) un „manual de purtare a stelelor” („te întreb, Tată, cum să ne purtăm/ noi, inimile?”, în condițiile în care „steaua ce s-a deschis/ este inima mea ce devine rană// neștiind unde, cum, când…/ E o povară dusă mult prea departe// de neunde, de necum, de necând…”, conform poemului „răsăritul”), cu instrucțiuni și avertismente: „acea privire, vânându-și propriul suflet,/ hacker explorând propriile slăbiciuni,/ nu pare decât distrugere a ei însăși/ toți știu de ea, de lumina ei, ferindu-se,// văduvă neagră ademenind creierul/ precum o doză de haos – intrigantă/ respirație, aparent muzicală, stea/ ucigând cu eter suflet și inimă.” (adicție)
Și, totuși: „fără stele, toate sărbătorile/ devin capcană pentru suflet.”

Unele texte, precum „margine de Galați, anii `50” sunt proze foarte scurte, cu inserții lirice: „grav vătămat în al doilea război mondial/ ofițerul a ales să devină fermier.// gemenii i s-au născut în aceeași zi a anului/ cu-acele răni ce l-au adus în brațele morții.// pământul odinioară plin de neexplodate bombe/ l-au transformat împreună într-o livadă.// plimbându-se la vărsarea Siretului în Dunăre/ se văd monitoare blindate și cazemate// cu soldați sovietici folosind muniție de război,/ mânuind piese de artilerie grea.// a citit multe cărți de atunci, și-a îngrijit livada,/ stelele l-au învățat să nădăjduiască, dar în curând// livada va fi confiscată, la fel și cărțile, toate./ nici păsările nu mai trec granița iar norii// par penele unui pescăruș în veșnică putrefacție./ el își va aminti să aștepte, totuși.// căci uitându-se la stele, știe să vadă/ în orice rană memoria unei bucurii.”
Cu „tăria” aforismului, se pot descoperi poeme precum acestea: „născocire- când stelele stau ascunse/ inventăm// despre ceea ce nu vom deveni/ vreodată.”
Poemul „gând” este, poate, exemplar pentru întreaga filosofie…literară a cărții: „a umbla după fericire este a încerca/ să aduni golurile dintre atomi/ sperând că vei meșteșugi// capcana ce-ți prinde stelele/ după contururile/ din apă.”
A scrie, a umbla-scrie „după fericire” este, într-un fel, treabă deloc ușoară, de vânător de stele, care poate să murmure în căutarea sa versurile de Nichita Stănescu „Din fiecare stea a mea coboară-un ştreang./ Te-aşteaptă fiecare, iubindu-ţi beregata,/ şi din sonorul trup al tău, doar un balang/ va smulge vântul, noaptea-nfiorata.” Versuri din „Sensul iubirii”, la urma urmelor orice text este căutare a sensului, a definițiilor valabile, precum în „lașitate”: „moartea? o călătorie, doar,/ către alte tărâmuri și stele./ lașitate însă e așteptare fără stele/ după o condamnare la moarte/ a sinelui/ de către el însuși. ” Sunt „teme metafizice, repetiții neterminate” (alt titlu): „viața ta ajunge o încercare pentru o stea,/ steaua ta e răscumpărată de metafizică printr-o iubire,/ iubirea ta devine exercițiu al mirării/ iar mirarea ta mărturisește colindul despre viață,/ și tot așa…”
Această înfrățire a omului cu steaua (sa) este o propunere interesantă a poetului, aproape obsesivă, când euforică („a desluși călătoria unei stele/ iată adevărata bucurie.”), când plătind tribut Tristeții: „a ars biblioteca din Alexandria/ cenușa a devenit stelele nopții de-acum,// sunt dezamăgit, bolnav, mi-e dor/ și nu mai am aripi.”
Cerul însetat poate da „de băut stelelor”, se conturează un triunghi ontologic, om-stea-cer, dacă nu chiar un careu magic, unde Singurătatea are literele sale (Poate chiar că Singurătatea este numele secret al Iubirii), ca și steaua sa, toate acestea putând fi oglinda unui Adevăr alcătuit din mici adevăruri („scrierea întâmplărilor rămâne suferința/ de-a strânge zilnice vederi-adevăruri”), care pot fi despre oamenii… vechi, care trebuie să facă ceva să se înnoiască, după cum spuneam: „stelele mărturisesc despre sufletele oamenilor/ cum înfăptuiesc tot ce promiteau că nu vor face,// viermi verticali, distrugându-se pe ei înșiși/ și lumea// slujind religiilor de trans-faturi și plastic./ iar gândurilor li s-au făcut tuburi cu smog/ introduse în coloană, creier și inimă// transformând tot în deșeuri cosmice -/ temple ale vidului universal/ atrăgând furtunile plictiselii.”
Într-o postare omagiu lui Matei Călinescu, pe Facebook (24 iunie 2021), Radu Vancu încheia așa: „Puțini scriitori au documentat atât de extensiv umanul cu mijloacele teoretice și critice ale literaturii. Cu o vorbă a lui Cioran, Matei Călinescu e un om care a înțeles – și care îți arată că literatura e unul dintre cele câteva instrumente ideale pe care omul le are pentru a înțelege.”
Dorian Stoilescu (deloc „gray”) demonstrează, poate la fel de extensiv, apropo de „stele” tot o astfel de „înțelegere” (titlu de poem): „stau singur cârpind durerea cu ziua,/ stăruința cu moartea, ochind în răstimpuri// steaua de pe tapet. dar ea evadează, se ascunde/ întruna, prestidigitator cu prea multe mâini // pentru privirile oamenilor. ea-și păzește/ proprii păzitori, și-și vânează proprii vânători// prin râuri de lasere ce se înalță din pleoape de îngeri./ acum la miezul nopții simt înțepătura literei,// litera tuturor literelor cum face să tremure/ pânza lacului, cum îmi cuprinde mâna,/ strângând în eoni, adevărul picurându-l/ într-un micropoem.”
Plimbările prin deșerturi australiene sau umane îl pot transforma într-un eremit quasikiplingian: „doar mergi înainte/ peste deșerturi și steiuri, gândindu-te/ cum e să călătorești spre stele// cu o putere mai mare decât cea a oceanului,/ să înveți cum ignoranța și viclenia nu sunt/ decât fabule pe care repede le poți învăța/ să le lupți, iar orașele nu-ți vor mai fi/ decât o voluptoasă interdicție./ mergi la capătul lumii, vei afla c-ai ajuns// atunci când vei da de un uitat arbore/ al recunoștinței. aș vrea să-ți ridici mâinile/ spre el și să-l înflorești în rugăciunile/ tale, făcându-l rug aprins pentru ceilalți./ apoi câte-o scânteie să fie dată,/ pentru fiecare.// să nu te înfurii pentru că ai nevoie/ de înțelegere/ și să nu plângi pentru că ai nevoie/ de cruzime/ în rugăciunea ta.”
În cele din urmă, poate fi autor de… inception literar:

„în mijlocul marilor metropole
devii personaj din video game sau Netflix
în care se dă ora exactă de oriunde, oricând,

iar stelele sunt copiate cu ușurință,
până și liniștea lor poate fi trasă la indigo.

aici visăm că devenim proprii noștri lideri,
detectivi, mentori, regi, manageri și profeți,

că ne naștem părinții, că ne proiectăm propria țară
după indicațiile scenariștilor,

suprimându-ne oftatul de-a ajunge cândva acasă,
într-un final uitându-ne.

aici tot se rescrie neîncetat pentru eternitate
devenind digital.”,

inception pentru o nouă bravă lume… Uneori luciditatea sa poate fi… fatală: „cifrul gândurilor a fost spart: totul își ia înapoi/ totul, iar tu concurezi împotriva ta însuți.” Iar evadarea poate fi prin… neevadare:
când sufletele noastre pot fi risipite

precum ceața, unde putem fi oricât
defăimați – schingiuiți – uitați,

luându-ni-se demnitatea – libertatea – viața…
stelele de deasupra capului ne fac să fim…

ne fac să ne simțim împliniți, îndepărtându-ne
orice frică, deși oricând putem pierde totul…

putând dispărea oricum, noi rămânem
liniștiți, știindu-le mereu deasupra.

Articolul anterior
S.U.A – un imperiu Terminator!
Articolul următor
Ascultând vocile libertății

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut