Cinema is an old whore, like circus and variety, who knows how to give many kinds of pleasure.
Besides, you can’t teach old fleas new dogs. Federico Fellini

Prolog

Acum zece ani, într-un colț al jurnalului meu de filme, un loc unde îmi reprimam ambițiile de critic amateur, adică îndrăgostit, scriam despre cele mai memorabile experiențe cinematografice ale anului 2014. Selecția era pur subiectivă, fără a ține cont de box office, tendințe sau „consensul” criticilor. Doar ceea ce a rămas cu mine, ceea ce m-a făcut să mă gândesc, să simt, să mă minunez de câtă creativitate s-a „risipit” in acel an și câte au trecut testul implacabil al timpului.

Filme memorabile din 2014

 Boyhood a fost o demonstrație a răbdării și a încrederii artistice. Producătorul Richard Linklater urmează drumul unui copil spre maturitate timp de doisprezece ani, iar rezultatul a fost un bildungsroman filmat ce pare să respire viața însăși. Patricia Arquette, în rolul unei mame care își vede fiul crescând și plecând, livrează un monolog final care rămâne în memorie mult timp după încheierea genericului.

Snowpiercer, situat într-o lume post-apocaliptică, unde civilizația supraviețuiește distopic într-un tren perpetuu în mișcare. Bong Joon-ho jonglează cu ideile despre clasă și putere (părăsite?), iar scenele de luptă (over the top!), de o coregrafie meticuloasă, par să pulseze cu o energie primitivă. Chris Evans, John Hurt, Ed Harris, Song Kang-ho, Vlad Ivanov și Tilda Swinton creează un casting de 5 stele!

The Grand Budapest Hotel este o fantezie desăvârșită. Wes Anderson construiește un univers miniatural, unde fiecare cadru este un tablou și fiecare personaj pare decupat dintr-un roman picaresc. Ralph Fiennes, pedant, rafinat și nevrotic în egală măsură, conduce un ansamblu de „caractere” unde fiecare apariție este o surpriză.

The Raid 2: Berandal ridică artele marțiale la rang de balet letal. Iko Uwais parcurge un traseu infernal, iar scenele de luptă devin puncte culminante de o brutalitate coregrafică rar întâlnită. Gareth Evans reușește să combine genurile clasice „revenge”, „noir”, „policier”, transformând o poveste simplă de infiltrare într-un tur de forță cinematic.

The Grandmaster oferă o privire poetică asupra vieții lui Ip Man, sub mâna delicată a lui Wong Kar-wai. Mai mult decât un film de arte marțiale, este o meditație asupra onoarei și pierderii, în care Tony Leung și Zhang Ziyi adaugă profunzime și melancolie fiecărei scene.

Under the Skin plutește într-o dimensiune proprie. Jonathan Glazer creează un film aproape hipnotic, în care Scarlett Johansson devine un prădător enigmatic, capturând esența stranie a unui extraterestru care absoarbe fragmente de umanitate. Există imagini care rămân imprimate în memorie, de neînțeles, dar imposibil de uitat.

Why Don’t You Play in Hell?! este un manifest al nebuniei cinematografice, semnat Sion Sono. Un film despre film, despre crimă și obsesie, despre lupte care sfidează logica și o bătălie finală demnă de un haos coregrafiat care ar putea să-i facă geloși pe Tarantino și Alex Cox.

Borgman este un basm întunecat, o poveste despre intruziune și pierderea controlului, unde Alex van Warmerdam împrumută din rigoarea lui Haneke și adaugă picături de Lanthimos, Lynch, Trier sau Cronenberg, adăugând un strat de mister pur medieval. Este un film care lasă întrebări deschise și senzația că ceva profund neliniștitor a fost atins.

Locked este o demonstrație de virtuozitate actoricească. Tom Hardy, singur într-o mașină, discutând la telefon, reușește să creeze o poveste tensionată despre decizii și consecințe, demonstrând că cinematografia poate fi la fel de captivantă și fără explozii sau urmăriri.

Blue Ruin reușește, cu mijloace minime, să spună o poveste de răzbunare ce capătă accente aproape mitologice. Nu e flamboyant ca John Wick, dar e un thriller superb in care violența inerenta apare mai mult din eroare, iar spre deosebire de tipicul „avenger”, el nu este intimidant sau încrezător – este îngrozit, disperat și dureros de uman. Să-l urmărești navigând prin acest conflict sângeros, abia reușind să se mențină pe linia de plutire, este atât captivant, cât și tragic. Îl susții nu pentru că este un erou, ci pentru că este atât de complet depășit de situație, încât îți dorești pur și simplu să supraviețuiască.

The Double este copilul crescut de Kafka, dus la școală de Dostoievski, cu un Jesse Eisenberg care jonglează cu dualitatea unui personaj prins între identități și anxietăți. Richard Ayoade demonstrează o stăpânire remarcabilă a atmosferei și a construcției narrative, la limita dintre Eraserhead și Brazil.

The Lego Movie este o explozie de creativitate și un rollercoaster spre bună dispoziție. Un film animat care nu se mulțumește doar să distreze, ci reușește să spună ceva despre imaginație, conformism și libertatea de a crea un colaj din frânturi de referințe pseudoculturale.

Guardians of the Galaxy a fost dovada că umorul și aventura pot transforma un grup de personaje obscure în favoriți ai publicului. Cu un soundtrack din anii ’80 și un ton ludic, filmul reușește să-și construiască propria identitate în peisajul supraîncărcat al supereroilor, o space-opera care a surclasat Star Wars.

Edge of Tomorrow combină bucla temporală cu spectacolul SF, oferindu-i lui Tom Cruise unul dintre cele mai interesante roluri din carieră. Împreună cu Emily Blunt, filmul navighează între acțiune, tragic, umor negru și dileme existențiale.

Calvary este o explorare a vinovăției și iertării, cu Brendan Gleeson oferind o performanță intensă, într-o poveste ce mustește de subtext moral și ambiguitate.

A Most Wanted Man este un adio demn pentru Philip Seymour Hoffman, un thriller de spionaj decent ce nu cade în capcanele convențiilor, menținând un ton tensionat, întunecat și realist.

Filth este o coborâre în abisul dependenței, cu James McAvoy stelar în rolul unui polițist „corupt” (sic!), bipolar, violent și manipulator, într-un film care refuză să îndulcească adevărurile incomode ale personajului său.

Enemy este un labirint psihologic, unde Denis Villeneuve orchestrează o adaptare liberă după Saramago despre identitate și dubluri, cu Jake Gyllenhaal în unul dintre cele mai convingătoare roluri ale sale. „Eu nu sunt Stiller” (Max Frisch…) ar fi cea mai apropiată referință culturală, când vine vorba de confuzie identitară și negare a sinelui.

Ce să mai zic despre senzaționalele și unicele „in their own league” The Imitation Game, John Wick, Gone Girl, Whiplash, Nightcrawler, Birdman, Interstellar – filme atât de diferite, dar care au impact pe eternitatea retinei?

Uite așa am enumerat 25 de filme pe care le-am văzut acum 10 ani, fără să am impresia că-mi pierd timpul… 25 de filme într-un an?! Sincer, am văzut vreo 400, dar rația actual/vechi a fost de 1/12. Nimeni nu poate bate un clasic!

Nominalizări la Oscar, 2024-2025

Acum, la o distanță de 10 ani, 2015-2025, trebuie să scriu o cronică cinematografică a anului ce a trecut (2024) și îmi dau seama că nu pot parcurge nici măcar 10 filme. După această introducere lungă și „personală” (veți vedea și scopul!), veți înțelege de ce am ales această abordare. Cinematografia (acea artă cu limbaj universal, ca să nu ne limităm la Hollywood) a murit, s-a sinucis sub ochii nostri indiferenți, ne facem că nu înțelegem că stăm în fața unui cadavru viu, ținut în viață de propriile speranțe, emoții, așteptări, nostalgii, frici, obiceiuri de consum, automatisme, lene intelectuală… Știți cum e când începi să povestești ceva și, după vreo zece minute, îți dai seama că ai uitat de ce ai început? Exact asta e situația aici! Dar stați liniștiți, că are un scop. O să vedeți scopul. Sau poate n-o să-l vedeți. Nici eu nu mai sunt sigur – dar așa e la o vârstă!

Deci, cinematografia a ajuns in neantul irelevanței. Gone. Kaput. Adică, mai respiră așa (on life support), dar doar pentru că nu ne-am decis să scoatem ștecherul. Ne place să credem că e încă vie, că mai mișcă, dar, serios, ce vedem noi acum? O himeră digitală cu buget mare, ținut în picioare de nostalgie, frică de schimbare și (iarăși) lene intelectuală.

Acum, 10 ani, mă așezam în fotoliul plușat din cinema, îmi luam o baniță de popcorn, un six-pack de beri pe care știam că n-o să le termin și mă pierdeam complet în poveste. Două ore mai târziu, ieșeam de acolo într-o stare de extaz multisenzorial. „Wow!”, „Bestial!”, „Mișto!”, „WTF?!”. Sau, uneori, tăcere absolută, pentru că filmul era atât de bun încât mi se deconectase gura de la creier. Acum? Acum mă uit la lista de filme și mă întreb: „Serios? Asta e tot ce avem?”.

Bine, hai să vedem ce ne-a livrat 2024 (vorbesc de filme văzute de mine).

Supraevaluat: Dune II. Răzbunarea Mujahadinilor. Avem CGI la greu, avem mult nisip, avem și un pic de cinema, dar foarte puțin, să nu ne obișnuim cu el. Știu că Herbert a stabilit tonul musulmano-arab în cărți, dar filmul putea să evite această conexiune enervantă cu Mohamed și paralela străvezie spice = petrol. Timothée Chalamet, care îl joacă pe Paul și trebuie să ducă întregul film în spate, primește ocazia să se remarce cu un discurs mobilizator și unificator împotriva „asupritorilor” – dar el nu e George C. Scott (Patton), Mel Gibson (Braveheart) sau Laurence Olivier (Henric V) și pare mai mult un activist woke combatând paiele de plastic la un TED Talk. În rest, multă ideologie, tezism, luptă de clasă, iar Villeneuve încearcă să fie un Eisenstein al vremurilor noastre (Alexander Nevsky…), dar reușește ceva mai anemic decât Avatarul lui Cameron. Notă: 2.5 / 5*.

(Sfatul meu de cinefil îmbătrânit în rele: fugiți de filmele care au pe poster acolade! Da, acele acolade cu steluțe aurite, care arată o pleiada de „premii” și nominalizări care mai de care. Șansele ca filmul să fie prost, sunt direct proporționale cu numărul lor).

Inutil: Anora. Povestea Cenușăresei, doar că nu e Cenușăreasa. Nu e nici măcar o poveste. E doar… ceva care se întâmplă pe ecran. Tipa principală are fix atâta inteligență cât să te facă să te întrebi dacă ai uitat să stingi aragazul acasă, doar ca să ai un motiv să pleci din sală. Stereotipal, inutil, gol de conținut (nu imoral, pentru că am văzut multe filme scandaloase bine făcute), plictisitor. Dacă NU e povestea Cenușăresei, atunci nu, serios, care a fost scopul acestui film? Anora nu strălucește de inteligență (gândiți-vă la o victimă cu IQ de ~70 care pozează în cinic), iar beizadeaua rusă e atât de „Generation Z” încât te gândești cu îngrijorare la viitorul speciei umane. Pentru cea mai mare parte a filmului, regizorul (bun de Taraf TV) părea că era mai interesat să o arate pe Anora dezbrăcată decât să spună o poveste. Și tocmai când părea că ar începe vreo dramă, conflict sau dilemă morală, tranzacție sau crescendo, am pierdut orice interes. Fiind o rescriere post-moderna a Le notti di Cabiria, Anora este mult mai cinic și lipsit de ambiguități estetice, Baker marșează pe un naturalism brut, aproape documentaristic, ca un stindard palid si lipsit de vlagă al unei generații consumiste. 1 / 5*.

(Cronica a fost scrisă înainte ca acestei pelicule să i se decerneze cinci premii Oscar, între care pentru „cel mai bun film”. Obiectivitatea și echidistanța evaluării nu au avut decât de câștigat – n. red.).

Toxic: Emilia Pérez. Musical? Serios?! Regizor bun (Audiard, uriaș cu Un Prophète), poveste mișto, cartel, proceduri legale, dar când începe să cânte toată lumea, ai impresia că ai intrat din greșeală într-un alt film. Am rezistat 15 minute. Cam cât îmi ia să-mi dau seama că am greșit autobuzul. Am câteva „musicals” favorite (*Singin’ in the Rain*, *The Sound of Music*, *My Fair Lady*, *West Side Story* sau Bollywood like *Slumdog Millionaire*), dar când mi se bagă pe gât supa toxică LGBTetc se rupe filmul. 13 nominalizări la Oscar??? Atât cât a avut și Oppenheimer? A se scuti. „Emilia Pérez” pare un mix seducător de idei flashy, din care iese o shawarma indigesta: un thriller despre carteluri plasat într-un musical telenovelistic, cu influențe de la Almodóvar, Villeneuve, Luhrmann sau Buñuel. Problema e că aceste influențe nu se contopesc coerent, rezultând într-o struțo-cămila, mai mult interesant ca premisă decât ca execuție.2/5*

 Mențiune onorabilă: Conclave. Agatha Christie în vizită la Vatican. Super atmosferă, mister, suspans, iar Ralph Fiennes merită toate laudele pentru acest film. Nu-mi vine să cred că e singurul actor britanic (A-list) ce nu a luat vreodată vreun premiu pentru interpretare. Cred că Paolo Sorrentino ar fi produs o versiune mai credibilă decât Edward Berger. Mă așteptam la inerentul bias anticlerical (anticatolic), dar dezamăgirea și furia mea nu puteau fi mai mari când am descoperit că transsexualul (trăiască diversitatea!) a fost introdus ca un viol intelectual la sfârșitul filmului, ruinând o experiență relativ plăcută! Dar, bineînțeles, nu putem avea un film fără inserția „diversității”, așa că, pe final, pac! Lovitură sub centură. 4 / 5*

 The Substance. Un film de groază satiric. Am crezut că e un documentar despre mâncarea de la McDonald’s dupa ce a fost preluat de Pfizer (Soylent Green 2.0). Aici Hollywood le spune femeilor că sunt valoroase doar cât durează tinerețea și frumusețea lor, dar cu un twist feminist? Scenariul e la fel de lipsit de substanță concentrându-se mai mult pe puterea șocului emoțional decât pe transmiterea unui mesaj coerent. S-au luat cele mai proaste și predictibile părți ale horror-ului corporal și s-au livrat într-o predică despre feminism. Da, pentru că în 2024, Hollywood chiar avea nevoie de încă un film despre cât de greu e să îmbătrânești frumos în Los Angeles. Serios, în lumea reală, știți cum se numește „substanța” asta magică? Se numește „chirurg estetician”, și toată lumea de la Hollywood o folosește deja in exces. Doar că în loc să fie un thriller de groază, de obicei e un mockumentar Netflix despre vedete care exagerează cu liftingurile faciale. Dar The Substance vrea să fie mai mult de atât. Vrea să fie o metaforă. Și știm asta pentru că fiecare scenă te împinge în față și îți șoptește: „Vezi? E o metaforă! E despre societate! E despre presiunea de a arăta perfect! Înțelegi? Înțelegi??”

Da, înțeleg. Tocmai am plătit 40 de lei pe un bilet de cinema să mi se spună ceva ce știu deja din clasicul Nip&Tuck (serialul-comedie de acum 20 de ani despre un cuplu de medici care practicau chirurgia estetică).

Și apoi vine partea horror. Adică, horror psihologic. Adică, horror psihologic franțuzesc (Les yeux sans visage), ceea ce înseamnă că ai cadre lungi cu oameni care se uită în oglindă și își ating fața ca și cum ar fi descoperit-o pentru prima dată. Și sânge, mult sânge. Nu e clar de ce e nevoie de atâta sânge, dar dacă nu bagi câteva scene de carnagiu, cum mai știi că filmul e serios? În concluzie, The Substance e ca un episod lung și exagerat de Black Mirror, doar că în loc să se termine în 45 de minute, se întinde atât de mult încât începi să te gândești că poate ar fi mai bine să îmbătrânești în mod natural. 2 / 5*

I’m Still Here – un film în limba portugheză. Nu l-am văzut, dar sunt sigur că e foarte emoționant daca are dictatură „militară” și marxiști într-o telenovela. Sau cel puțin asta o să spun ca să par cult la petreceri. Da, e regizat de același revizionist care l-a „umanizat” pe Che Guevara. 2 / 5*.

Nickel Boys – Bazat pe romanul lui Colson Whitehead. O poveste puternică (biografie, dar cine stă sa mai verifice povești prăfuite de pe vremea Jim Crow??). Hai să fim sinceri, majoritatea oamenilor au luat volumul, au citit descrierea de pe copertă și au zis: „Ooooh, avem încă o carte despre (in)justiție sociala, așa că am să aștept filmul”. 1.5 / 5*.

Wicked – „Celebrul” musical ajunge, în sfârșit, pe marele ecran. Ariana Grande și Cynthia Erivo zboară pe mături. E ca Harry Potter” combinat cu Neveste disperate. Elphaba, care e atât de verde încât ar putea să fie mascota unei echipe de fotbal sud-african, și Glinda, care e atât de roz că te face să te întrebi dacă nu cumva a mâncat cumva decorurile de la Barbie. Aceste două se împrietenesc, dar, bro, e ca și cum ai pune ulei și apă împreună – se amestecă, dar la final, totul explodează!

Și să nu uităm de cântece! Unele melodii sunt atât de catchy și corny încât te trezești cântându-le în duș. Te gândești: de ce cânt despre vrăjitoare când ar trebui să mă pregătesc pentru o întâlnire? But wtf…, cine mai are nevoie de dragoste când am de ales un sandwich cu o vrăjitoare verde și o blondă, de mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale să deviu voyeur de lesbiene? Deci, dacă vrei să te distrezi și să-ți pui la îndoială toate stereotipurile despre bine și rău, dă-i o șansă lui Wicked. E ca și cum ai merge la o băută cu prietenii, dar în loc de shoturi, ai parte de bragă și pumpkin spice latte. Și, la final, cine nu vrea să vadă o vrăjitoare care își acceptă culoarea pielii? E ca o „strugglesession” maoistă pe tocuri. 1 / 5*.

Alegerea autorului: Nosferatu. O capodoperă gotică renaște. Există filme. Există cinema. Și există acele rare creații care nu doar că ocupă spațiul întunecat al sălilor de proiecție, ci îl transformă, îl revendică, îi conferă un nou sens. Robert Eggers, un regizor care înțelege că filmul trebuie să fie un ritual, nu doar un produs, ne oferă acest „Nosferatu” ca pe o relicvă descoperită într-un lăcaș uitat de lume, acolo unde lumina abia îndrăznește să pătrundă. Ne spun că miturile sunt epuizate, că poveștile s-au spus și răs-spus, că misterul nu mai poate fi menținut în era digitală. Dar Eggers ne dovedește că nu există sfârșit pentru ceea ce este arhetipal. Avem nevoie de mit, de credință, de frică, de vise. Și, în acest caz, avem nevoie de un monstru, de o umbră lungă pe pereții minții noastre.

Ceea ce face ca acest „Nosferatu” să fie mai mult decât un simplu omagiu este autenticitatea sa viscerală. Nu e un exercițiu nostalgic, nu e un tribut steril. Este film gotic în forma sa cea mai pură. Decorurile nu sunt simple construcții, sunt labirinturi de piatră și lemn, sculptate de teamă și superstiție. Costume care nu sunt doar textile, ci relicve vii ale unei lumi unde „strigoi” și „Sholomance” nu sunt doar cuvinte exotice, ci avertismente sfințite de timp.

Și apoi, desigur, este atmosfera. O densitate a întunericului pe care nu o poți obține doar printr-un filtru de culoare, ci printr-un simț aproape maniacal al detaliului, al texturii, al sunetului care nu numai acompaniază, ci bântuie. Muzica nu este doar un acompaniament, ci un cor funerar. Lumina și umbrele nu sunt doar efecte vizuale, ci entități care respiră în fiecare cadru.

Jocul actoricesc? Dacă în Lighthouse Eggers a explorat nebunia, iar în Northman a flirtat cu brutalitatea și josnicia supraviețuirii, aici el orchestrează o simfonie implacabila a ororii și pasiunii. Monstrul nu este doar monstru, victima nu este doar victimă. Totul este brodat pe o poveste de dragoste improbabilă, ca un dans macabru în care iubirea și blestemul se confundă.

Nu este o idee originală, veți spune. Nu, desigur că nu. Este o adaptare a unei adaptări. Dar ce altceva este cinematograful, dacă nu o reinterpretare continuă a acelorași povești esențiale? Dacă astăzi cineva mai poate face cinema, Eggers tocmai a demonstrat cum. 4.5 / 5*

 Dezamăgirea anului, Gladiator II, sosește ca o continuare care, poate, ar fi trebuit să rămână nerealizată. Filmul încearcă să „capitalizeze” măreția predecesorului său, dar cade în capcana de a fi doar o umbră palidă a originalului. Paul Mescal pășește în sandalele lui Lucius, nepotul lui Commodus, dar interpretarea sa nu are greutatea care i-a adus lui Russell Crowe statueta. Denzel Washington adaugă o urmă de speranță, însă nici talentul său nu poate salva un scenariu care pare atât derivativ, cât și lipsit de inspirație. Narațiunea merge pe un teren familiar Romei: trădare, răzbunare și lupte în arenă. Scenele de acțiune, deși vizual impresionante, nu au greutatea emoțională necesară si autenticitate.

Morala? Gladiator II servește drept un memento că unele povești ar fi mai bine lăsate moarte. În loc să extindă moștenirea filmului original, Ridley Scott o diminuează, oferind o imitație palidă fără profunzime narativă care nu își justifică existența. Nu căutați emoția și forța primului film, această continuare e, cel mai probabil, o dezamăgire. 2.5 / 5*.

 O oportunitate ratată pentru academia de film? Este greu de înțeles cum It Ends with Us, un film cu o încărcătură emoțională reală și un public deja format, a fost ignorat la nominalizările Oscar, în timp ce Anora, un film despre care puțini au auzit și pe care și mai puțini l-au văzut, a fost ales în locul său. Hollywood adoră poveștile despre putere și reziliență, dar când un film reușește să transmită aceste teme într-un mod autentic și accesibil publicului larg, este dat la o parte. Blake Lively aduce profunzime rolului lui Lily, o femeie prinsă într-un ciclu de iubire, traumă și supraviețuire, iar Justin Baldoni regizează cu sensibilitate, evitând melodrama exagerată care deseori umbrește poveștile despre abuz domestic. În timp ce Anora încearcă să redefinească relațiile moderne într-un mod mai intelectual decât emoțional, It Ends with Us oferă ceva mult mai autentic: un portret sincer și brutal al unei femei care își găsește puterea interioară și spune: „Nu!”

A fost considerat prea comercial? Nu a avut acel aer pseudo-inteligent pe care Academia îl favorizează? Sau pur și simplu Hollywood continuă să ignore filmele care chiar creează o conexiune cu publicul, alegând în schimb proiecte de nișă care primesc puncte bonus pentru că „provoacă normele”? Indiferent de motiv, It Ends with Us merita un loc la masă, pentru că uneori, o poveste bine spusă este tot ce ai nevoie pentru a face artă. Dar se pare ca pentru Hollywood #me-too e înca un subiect sensibil! 3.5 / 5*.

Dacă Hollywoodul ar aprecia cu adevărat povestirile ambițioase, Megalopolis ar fi fost pe lista nominalizărilor la Oscar. În schimb, avem Dune partea a II-a, un spectacol vizual impresionant care, deși captivant, se sprijină prea mult pe universul deja construit al primului film, fără să își asume riscuri reale, cu un Villeneuve sedus si capturat de sistemul bugetar marilor studiouri. Megalopolis, proiectul de suflet al lui Coppola, este o operă cinematografică necompromisă, un film de totul sau nimic, care, chiar și cu imperfecțiunile sale, îndrăznește să depășească limitele convenționale. Este o meditație asupra puterii, arhitecturii și societății, îmbrăcată într-o narațiune amplă și suprarealistă. Poate că nu este un blockbuster sigur, dar provoacă publicul într-un mod pe care Dune nu îl face niciodată. Desigur, continuarea lui Villeneuve este o realizare tehnică impresionantă, dar, în esență, rămâne tot un film de franciză, meticulos creat, dar emoțional distant și cu acel iz rânced de „astroturf” (gazon artificial). Megalopolis, în schimb, este ceea ce rar mai vedem: un epic grandios, condus de un regizor cu viziune, care pune întrebări filozofice reale. Doar pentru asta ar fi meritat un loc în cursa pentru Oscaruri.  3 / 5*.

Alegerea TV (streaming), un haiku cinematografic pe marginea măreției: Shōgun (2024). Într-o lume unde serialele istorice tind să cadă în capcana reconstrucțiilor artificiale, explicațiilor ideologice sau a dramatismului forțat, Shōgun (2024) vine ca o briză de aer curat într-un peisaj aglomerat și îmbâcsit. Este elegant, meticulos și aproape hipnotic. Adaptarea reușește ceea ce puține epopei televizate îndrăznesc: să transforme fiecare cadru într-o pictură vie, fiecare replică într-o „mema”, fiecare personaj într-un erou sculptat din tăcere și onoare. Platoul de filmare este un loc unde viața devine mai intensă, iar Shōgun se abandonează în această idee de haos istoric cu fervoarea unor kamikaze. Scenografia nu este doar decor, ci un personaj în sine: temple, grădini zen, zeci de siluete plutind printre umbre, toate creând un spectacol vizual care nu strivește povestea, ci o potențează.

„Auteurul” post-modern rar reușește să păstreze tăcerea ca formă de expresie, dar aici, spațiile dintre cuvinte vibrează. Hiroyuki Sanada, în rolul lordului Toranaga, nu interpretează, ci există: fiecare privire, fiecare mișcare reținută trădează un univers de gânduri și strategii. Un actor care joacă nu doar cu trupul, ci și cu sufletul, fură fiecare scenă. Shōgun este dovada că misticismul fatalist nipon și realismul magic (fără de care viața ar fi insuportabilă) nu se exclud, că epicul și intimitatea pot coexista și că atunci când pasiunea pentru cinema întâlnește respectul pentru istorie, rezultatul poate fi o capodoperă.

Contele de Monte Cristo, roman clasic, tăvălit și reciclat de fiecare generație de cineaști. Adaptare fidelă, buget mare, costume si decoruri excelente, lumină si nuanțe ce te transpun in sec. XIX, câteva licențe artistice (invenții și puneri in contextul politic, libertăți luate de regizor pentru efectul artistic), suspans, mister, aventură, răzbunare, tragism… Este tot ceea ce îți dorești de la un film. 3.5 / 5*.

Juror nr. 2. Anatomia unui omor prin imprudență. Clint Eastwood poate la ultimul film, liniștit ca un film Hallmark, fără violență, doar dileme morale. Acest film obscur nu e Twelve Angry Men, dar naviga ușor prin meandrele sistemului juridic și raționamentele particulare cu care se confruntă cei implicați, oferind narațiuni pline de sensdar evitând abil verdictul. 4 / 5*.

Ar mai fi câteva filme văzute din inerție (plăceri vinovate) care eșuează lamentabil: RoadHouse (Jake Gyllenhaal & Conor McGregor într-un palid remake al filmului cult cu Patrick Swayze – 1989), Furiosa (am crescut in universul Mad Max, dar fără Mel Gibson/Tom Hardy viața e pustiu!), Deadpool & Wolverine (primul DP a fost atât de bun încât nu suportă comparații), The Fall Guy (Ryan Gosling & Emily Blunt ar trebui sa uite urgent acest eșec… reciclat după un film decent pe care-l vazusem la cinema in 1980, The Stunt Man cu Peter O’Toole).

Și, uite așa, cinematografia din 2024 (anul e terminat, dar multe filme nominalizate nu au apărut sau în streaming) e ca un frigider plin cu mâncare expirată. Îl deschizi, vezi ceva ce pare încă bun, dar, după prima mușcătură, îți dai seama că ai făcut o greșeală. Cinematograful, în esență, a fost cândva o fereastră către imaginație, un loc unde poveștile îndrăznețe și visurile neîngrădite se întâlneau pe marele ecran. Dar, dacă privim dincolo de magia inițială, ce vedem? O sală întunecată unde spectatorii urmăresc umbre proiectate pe un perete, prizonieri ai unei realități filtrate, unde marile mituri: Ahasverus, Prometeu, Orfeu, Oedip, Faust, sunt reambalate, recontextualizate și reciclate la nesfârșit în alegorii ce par să alimenteze angoasele cotidiene, dar atât de îndepărtat de alegoria peșterii lui Platon…

A fost o vreme când cinema-ul însemna mai mult decât divertisment; era educație informală, un act de rebeliune, escapism, o formă de refugiu dintr-o lume rigidă. Astăzi, însă, ce era subversiv a devenit convențional, ce era provocator s-a transformat în conformism. Filmele sunt produse de consum ultrarapid, menite să transmită nu emoții, ci mesaje prestabilite, simboluri, îndoctrinare, spălare pe creier… Corectitudinea politică a sufocat orice urmă de creativitate. Forma se estompează în fața conținutului ideologic, plin de simboluri, hipnotic si manipulator, in care nu mai contează forma, ci doar „conținutul” aprobat si „mesajul” zilei, iar spectacolul devine un exercițiu de hipnoză colectivă. Ce rămâne din cinema? O industrie a manipulării sau mai există speranță pentru artă?

A se continua…