Adolescența (din limba latină, de la adolesco: „a crește” cu sensul de „a se maturiza”) este acea perioadă a existenței umane în care se manifestă marile transformări fiziologice și psihologice care pot conduce la conturarea unei personalități proprii. Este un timp al căutării asidue de sine – dominat de rebeliune sau de negare a oricărui tip de autoritate – ce trece prin calvarul celor mai acute întrebări existențiale. „Cine sunt eu?”, „Ce pot deveni?”, „De ce trebuie neapărat să aleg o cale?”, „Cum să îi înțeleg pe ceilalți dacă nu mă înțeleg pe mine însumi?”, „La ce bun orice morală dacă nici adulții nu sunt integri?” sunt câteva dintre interogațiile vădit filosofice care reflectă frământările tinerilor și care, de cele mai multe ori, rămân latente undeva la nivel interior, fără a fi complet exprimate sau discutate cu cineva. Adolescența, deși este vârsta (considerată a fi „cea mai frumoasă”!) în care inteligența și capacitatea de abstractizare cresc, cuprinde adeseori momente intense de iraționalitate. Poate tocmai de aceea a fost numită „o perioadă ingrată”[1] sau, după cum bine spunea Maurice Barrès, „adolescența e timpul în care admirăm și ne umilim”. Totuși, dacă ținem cont că nu doar gândirea abstractă se dezvoltă rapid în adolescență, ci și dorința sexuală (laolaltă cu trăirile induse de amplificarea vieții emoționale), putem înțelege mai bine natura contradictorie a celor foarte tineri, care oscilează între înțelegerea și respectarea regulilor sau a legilor, pe de o parte și contestarea sau chiar încălcarea lor, de cealaltă parte. În aproape orice situație, exagerarea pare a fi „norma” după care ei se ghidează. Știa asta și Socrate când a zis că virtutea unui tânăr constă „în a nu depăși măsura în nimic”. Dar ca să rezumăm, putem considera că imprevizibilitatea și lipsa de măsură a adolescentului nu sunt altceva decât momente de tatonare sau de testare a limitelor (morale, sociale etc.).
În acest context problematic al tinereții, filmul Bum, bum, ești mort (Bang, Bang, You’re Dead) redă în mod elocvent câteva aspecte esențiale ale vieții adolescentine, din perspectiva relațiilor care se dezvoltă pe parcursul acesteia. Este vorba despre relațiile propriu-zise dintre adolescenți, dintre aceștia și părinți, respectiv dintre adolescenți și profesori. Trevor Adams, personajul principal al acestui film (o admirabilă estetică a vieții de liceu), este un elev destul de retras, considerat a fi „cu probleme”, după ce încercase să arunce în aer echipa de fotbal a liceului. Timiditatea acestuia ascunde un spirit susceptibil, care, mai ales la această vârstă de criză și de tranziție, poate anticipa un comportament antisocial. Deși, s-ar părea că amenințarea lui nu a avut decât scopul de a atrage cu disperare atenția asupra problemelor de natură afectivă pe care le-a avut, cauzate de bullying-ul (intimidare, umilire) la care a fost supus de unii dintre colegii săi, Trevor va ajunge să fie tratat ca o reală amenințare de majoritatea celorlalți colegi, cu excepția unei colege aparent îndrăgostită de el și a unui profesor atent, plin de tact pedagogic. Practic, aducerea lui Trevor pe drumul cel bun, după marile încercări și micile ironii ale vieții prin care va trece, va depinde în mod decisiv de relația cu aceste personaje-cheie: eleva Jenny Dahlquist și profesorul Val Duncan.
Iată cum, având speranța (insuficient lămurită) de a duce o viață de licean obișnuită, Trevor va accepta să fie cooptat ca personaj principal (Josh) într-o piesă de teatru despre resentimentele adolescenților care pot conduce la crimă, piesă care dă și numele filmului și care oglindește aproape perfect adolescența sa zbuciumată. Scandalizați de tema acestei piese de teatru (tragice), dar mai ales de faptul că actorul principal este „elevul cu probleme”, părinții și unii profesori, incapabili să priceapă legitimitatea emoției estetice, solicită interzicerea piesei, în pofida argumentelor profesorului Duncan. Bun cunoscător al artei, profesorul înțelege funcția cathartică a tragediei, enunțată încă de Aristotel în Poetica sa. Arta tragică trezește sentimentele de groază şi milă, prin care ne simțim apoi eliberați. Și astfel se poate modela sau lumina sufletul şi mintea tuturor celor implicați: actori și spectatori. Atunci când urmărim o piesă tragică nu suntem sclavii afectelor (asemeni personajului în cauză), ci avem privilegiul de a le contempla din afară. „Sufletul trăiește sentimentele de milă și teamă, dar în loc să fie tulburat sau neliniştit din cauza lor, el ajunge într-o stare de odihnă și pace. […] Dacă în viața reală ar trebui să îndurăm toate acele emoții pe care le trăim în piesa Oedip a lui Sofocle sau în piesa lui Shakespeare Regele Lear, cu greu am putea supraviețui șocului și tensiunii. Dar arta transformă toate aceste suferințe și crime, aceste cruzimi și atrocități într-un mijloc de autoeliberare, acordându-ne astfel o libertate interioară care nu poate fi atinsă pe nici o altă cale”[2]. În perspectiva psihanalizei, ideea „purificării” prin artă capătă și mai mult sens, Freud legând apariția culturii în sine de fenomenul numit de el sublimare, o transfigurare a pulsiunilor inacceptabile social (sexuale, agresive) în valori culturale și sentimente estetice. Procesul civilizării cuprinde bineînțeles etape intermediare de transformare a dorințelor și instinctelor indezirabile în scopuri spirituale: agresiune fizică (loviri) > agresiune verbală (injurii, invective) > atitudini ironice și umoristice (literartură, creații artistice etc.).[3] Reorientarea agresivității către activitățile care sunt valorizate la nivel social (fie artistice, fie intelectuale) nu reprezintă doar un scop al psihanalizei, ci al întregii educații. Într-o astfel de optică, ideea profesorului de a pune în scenă o piesă de teatru cu liceeni, dar și filmulețele controversate realizate de Trevor, reprezintă forme estetice de dominare a instinctelor ancestrale.
Cu toate acestea, deoarece rănile mentale ale adolescentului sunt destul de adânci, iar faptul de a juca într-o piesă de teatru ce reflectă înseși problemele cu care (încă) se confruntă nu pare a fi un remediu îndeajuns de puternic, Trevor începe să-și filmeze colegii surprinși în postură de torționari, respectiv de victime, adunând un fel de mărturii ale cruzimii din școala sa. „Copiii pot fi cei mai nemiloși oameni. Incredibil de cruzi” va spune el, amintind de romanul lui William Golding, Împăratul muștelor, care a și fost ecranizat, devenind un adevărat film cult al tinerilor, în care este explorată ideea lui Thomas Hobbes: omul este rău de la natură (homo homini lupus). Astfel, împreună cu alți trei liceeni, afectați la rândul lor de abuzurile repetate ale colegilor asupritori, Trevor tinde să dea ascultare instinctului morții, plănuind să lanseze un atac armat real asupra tuturor celor aflați în școală. Însă, datorită apropierii tot mai evidente de Jenny și de idealul estetic împărtășit de profesorul Duncan, Trevor este singurul dintre atentatori care începe să se îndoiască de planul criminal, în așa fel încât va reuși să îi oprească pe ceilalți în ultima clipă.
Reflectând asupra temei oglindite în acest film, nu pot să nu remarc faptul că astăzi ne lipsesc ceremoniile de maturizare, „majoratul”, de pildă, fiind doar o formă birocratică, festivistă, de asumare a vieții de adult. În culturile arhaice existau diverse „ritualuri de trecere” prin intermediul cărora orice tânăr trebuia să-și câștige locul în comunitate, în calitate de adult responsabil. Astfel, la pubertate, individul era supus unor provocări destul de angoasante, cuprinse de obicei în „trei faze: separarea de grupul în care era integrat subiectul, așteptarea, asociată în general cu probe fizice și morale, admiterea în noul regim social. Aceste ceremonii au drept scop să-l ajute pe individ să depășească criza reprezentată de transformările sale fiziologice și să ia clar cunoștință de statutul și de rolul său în colectivitate”[4]. Astăzi, în schimb, întrucât omul occidental modern, civilizat, a pierdut legătura cu astfel de tradiții primitive, numai „sub o formă degradată, regăsim acest ritual în farsele jucate noilor veniți într-un grup oarecare (armată, școală etc.)”[5]. Este regretabil faptul că educația contemporană tinde să pună accentul pe eliminarea sursei „suferinței”, în loc să accentueze atitudinile ce se pot lua în fața acesteia. Spartanii, de pildă, nu se temeau de sarcasm (etimologic însemnând „a mușca din carne”), înfierându-l, ci spiritualizându-l. Plutarh, în biografia închinată lui Lycurg, nota că participanţii la celebrele banchete se tachinau reciproc fără susceptibilitate. Aceștia dezvoltaseră un fel de pedagogie a ironiei, prin intermediul căreia îi „învățau pe copii să întrebuințeze vorbe aspre amestecate cu grație și exprimând o idee adâncă în puține cuvinte”[6]. E vorba de înțelepciunea caustică a exprimării laconice. Cu alte cuvinte, copiii erau pregătiți cum să facă față ofensivei jignirii și cum să folosească ei înșiși ironia creatoare. Consilierul filosofic Lou Marinoff, deși recunoaşte că uneori „jignirea poate deveni vătămătoare […] iar în cele din urmă ofensele repetate pot avea un efect cumulativ vătămător”, recomandă copiilor și adulților deopotrivă să practice „autoapărarea morală”[7], adică să învețe cum să nu se lase afectați de ofense și umilințe, chiar și atunci când simt că au devenit o „verigă slabă”. Modelul folosit de Marinoff se inspiră din practicile filosofice ale stoicilor, care făceau distincția între ce depinde și ce nu depinde de noi, argumentând că ar fi ridicol să fim tulburați tocmai de ceea ce nu depinde de noi (opiniile celorlalți, felul cum ne percep și ne cataloghează etc.). Așadar, să-nvățăm tinerii să țină în frâu mânia, nu ironia!
[1]Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 15.
[2]Ernst Cassirer, Eseu despre om. Introducere în filozofia culturii umane, Humanitas, București, 1994, pp. 208-209.
[3]„Primul om care a preferat să înjure în loc să dea cu piatră, poate fi considerat inventatorul civilizației”, spunea psihanalistul vienez, iar în alt loc adăuga: „Nu am ajuns încă atât de departe încât să fim capabili să ne iubim duşmanii sau să le întindem şi obrazul stâng după ce ne-au lovit pe cel drept […] Însă în cadrul propriului nostru cerc am făcut totuşi progrese în stăpânirea impulsurilor ostile. Aşa cum spune Lichtenberg în chip drastic: «Atunci când în ziua de azi spui: Scuzaţi – pe vremuri ai fi tras o palmă.» Ostilitatea care recurge la violenţă, interzisă de lege, a fost înlocuită cu invectivele verbale, iar cunoaşterea mai bună a înlănţuirii impulsurilor omeneşti ne împiedică […] tot mai mult să dăm curs imboldului de a ne revărsa mânia pe semenul nostru care ne-a stat de-a curmezişul” (Sigmund Freud, „Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul”, în Opere. vol. VIII: Comicul şi umorul, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 93).
[4]Dicționar de psihologie, ed. cit., p. 271.
[5]Ibidem.
[6]Plutarh, Viețile paralele, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1960, p. 126.
[7]Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, Editura Trei, București, 2013, p. 139.
