Biografia fascinantă a celui mai mare călător român / Florin Cernat

Mihai Tican-Rumano s-a născut în anul 1895 în comuna Berevoiești din Muscel (Argeș), într-o familie săracă. Pentru că familiei Tican îi murise un băiat cu numele Mihai cu doi ani înainte, notarul comunei Berevoiești, Ion Stoica-Iordăchescu, nu-i mai eliberează noului născut un nou act de naștere, ci, i-l dă pe al frateluisău, Mihai. Așa se face că, la cinci ani, a fost obligat să meargă în clasa I, dar mama sa a refuzat să-l dea pentru că era prea mic. Rămas fără tată, pentru a contribui la susținerea familiei, Mihai se angajează la unsprezece ani băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung-Muscel. Nu se poate acomoda cu condițiile grele de muncă și după doi ani pleacă la București, unde avea un frate mai mare. Însă acesta nu l-a ajutat.

Ajunge la Brăila în căutare de lucru, apoi la Constanța, unde se ascunde pe un vas italian. Descoperit, este pus ajutor de bucătar. Debarcat în Neapole lucrează la făcut cârnați într-o măcelărie. Dar curând, asemenea eroului lui Edmondo de Amicis, fuge în Argentina, la Buenos Aires. Avea 14 ani. Muncește ca hamal, șofer, vânzător de ziare, lustrangiu, dormind în docuri sau în parcurile orașului. Se îmbolnăvește grav, dar este salvat de o familie generoasă de argentinieni. Auzind că România întră în Războiul Balcanic din 1913, părăsește  Argentina pentru a lupta alături de țara sa. Se înscrie, la 18 ani, ca voluntar pe frontul din Bulgaria. Secerat de holeră, este tratat de un consătean din Berevoiești. Revineîn Argentina, dar imboldul de a călători îl duce mereu mai departe. Străbate Anzii și ajunge în Mexic, Statele Unite, Canada și Arhipelagul Antilelor.

Mihai Tican este un autodidact, dotat cu o inteligență uimitoare. Ajunge, în scurt timp, un adevărat poliglot. Învață de unul singur: italiana, portugheza, spaniola, greaca, franceza, engleza. Călătorește în Australia și în Noua Zeelendă. Are un real talent scriitoricesc și devine ziarist publicând articole din călătoriile sale în publicațiile din Buenos Aires.

În 1916, România intră în Marele Război. Mihai Tican renunță la toate și revine în Țară înrolându-se într-un regiment de infanterie. În cursul unor lupte în Munții Făgăraș este luat prizonier și trimis în lagăr, de unde va evada.

Supraviețuiește războiului și prizonieratului și, în 1926, la propunerea unui belgian din Buenos Aires, pleacă în Africa, în Senegal. Se va îndrăgosti iremediabil de „Continentul Negru”. Participă la expedițiiîn Gabon, Guineea, Sierra Leone, Liberia, Coasta de Fildeș, Nigeria. Nu este un vânător dar, pentru apărare, hrană sau la îndemnul unor expediționari, se luptă cu leii, leoparzii, gorilele, elefanții, bivolii sălbatici, crocodilii, hipopotamii. Adună impresii despre triburile africane, despre viața și obiceiurile lor, cumpără obiecte de artă africană, trimite articole ziarelor pentru a face rost de bani.

Explorează Camerunul și Congo belgian, unde navighează pe uriașul fluviu. Ajunge în Zair, Togo, Gambia, Angola.Călătoria se opreșteîn Africa de Sud, la Cape Town. Aici se îmbarcă pentru Lisabona și călătorește prin Peninsula Iberică. Se hotărăștesă se stabilească în Spania, la Barcelona. Publică foiletoane în ziarele spaniole și românești, mai ales în „Universul” și „Curentul”.

Îi apar o serie întreagă de volume în limba spaniolă și română: Pierduți printre fiare, Dansul canibalilor, Monstrul apelor, Lacul cu elefanți, În inima pădurii, Viața albului în țara negrului, Spania de azi, Nopți barceloneze, Metropole mediteraneene, Coridă, artă, sânge și pasiune, La vânătoare în Congo, Misterele Continentului negru, Icoane dunărene, Dunărea, Delta şi taina bălţilor și altele. Unele cărți, foarte importante, premiate și elogiate, despre Spania și nu numai, scrise în spaniolă sau în portugheză, încă nu au fost traduse  în limba română.

Nu pierde nici un prilej de a vorbi despre România. Își adaugă prenumele „Rumano” (Românul) fiind cunoscut, de acum, ca Mihai Tican – Rumano.

Înființează, la Barcelona, revista de cultură românească Dacia. Organ hispano-italiano-român, unde îi publică, printre alții, pe: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu. Puțini știu că Mihai Tican-Rumano a pus bazele relațiilor culturale între Spania și România. Președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, îi va acorda, în 1936, medalia „Cavaler al Ordinului Republicii”. Statul român îl onorează cu medalia de aur „Bene Merenti” clasa I și este primit în Societatea Scriitorilor Români, ajungând redactor la Universul.

Din cauza lipsurilor financiare și pentru a fi aproape de mama sa, în 1931 se stabilește definitiv în România și se căsătorește cu avocata Sylvia Petrescu. Va reveni periodic în Spania, fiind prieten cu Miguel de Unamuno și având corespondență cu Blasco Ibañez.

Nu renunță la călătoriile sale. Vraja Africii îl cheamă mereu. În 1934 se îmbarcă pentru Port Said, traversează Suezul și navighează o săptămână în Marea Roșie. Ajunge la Mecca. Apoi, prin Djibuti și Somalia se îndreaptă spre Abisinia (Etiopia). Va scrie, în limba spaniolă, o carte elogioasă despre poporul etiopian. Cutreieră Somaliile, Molassa și Tanganyka, navighează pe Oceanul Indian și ajunge în Zanzibar. Revine în Egipt pentru muzeele de antichitățiși se oprește în Ierusalim.

În 1936, Mihai Tican pleacă în Italia, apoi în Franța și Grecia.Va încerca să ajungă în Persia, dar accesul îi este oprit după intervenția lui Tudor Arghezi care a scris în ziarul său, Bilete de papagal, că vizita lui Mihai Tican Rumano în Persia ar putea declanșa un război între această țară și România. Datorită simpatiilor republicane pe care le avea Mihai Tican, desigur.

Negusul Haile Selassie I, împărat al Abisiniei, îl face ofițer și îi acordă, în 1936, Ordinul „Steaua Etiopiei”. După 28 de ani, în 1964, când va face o vizită oficială în România, împăratul Etiopiei îi va spune lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că Mihai Tican Rumano este invitatul său la dineul pe care-l va da la București. Este trimisă de urgență o delegație la Berevoiești să-l aducă pe scriitor.

După cel de-al Doilea Război Mondial comuniștii români îi retrag calitatea de corespondent pentru Spania și Argentina. În 1952 îi este întreruptă emisiunea pe care o făcea la Radio. Securitatea îi confiscă toată corespondența cu scriitorii „imperialiști”. Cu toate acestea, Mihai Tican rămâne același mare patriot. Donează Muzeului Orășenesc de Istorie din Câmpulung-Muscel, 170 de tablouriși 27 de sculpturi, în vederea înființării unui muzeu de artă. Acestea vor constitui nucleul actualului Muzeu de Artă din localitate. Donația cuprinde opere de o mare valoare semnate: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Henry Catargi, Lucian Grigorescu, G.D. Mirea, Constantin Barasky, Octavian Angheluță, Corneliu Baba, Arthur Verona, Rudolf Schweitzer – Cumpăna, Theodor Pallady, Iosif Burghele, Alexandru Donici, M.H. Maxy, Alexandru Steriady, Dumitru Ghiață, Oscar Han, Teodorescu Romanați, și altele. Pentru mulți artiști achiziționarea lucrărilor de către Mihai Tican Rumano, reprezentase un important sprijin financiar. Amănunt revelator pentru mentalitatea autorităților comuniste: statuia „VasileLupu” a lui O. Han, n-a fost expusă pentru că domnitorul era considerat reacționar, iar din tabloul „Ion Minulescu” de Nina Arbore, politrucii muzeului au șters decorația de pe pieptul poetului și țigareta pe care o ținea în mână.

 

După moartea sa, soția, Sylvia Petrescu, va dona aceluiași muzeu încă 80 de lucrări. Deși îi acceptau donațiile, autoritățile i-au pus tot timpul piedici în realizarea muzeului.

Aceasta nu a fost singura operă de binefacere a marelui călător. În satul natal, Berevoiești, Mihai Tican înființează un muzeu de artă prin donarea a 178 de lucrări. Aici se mai află și casa memorială, iar școala din localitate îi poartă numele. De asemenea, își donează colecția de exponate africane Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București.

A scris peste 40 de volume, iar unele dintre acestea mi-au fermecat copilăria cu povestirile despre jungla africană.

Mihai Tican Rumano, scriitorul, ziaristul, călătorul, exploratorul și patriotul veteran al Războiului Balcanic și al Primului Război Mondial, s-a stins în dimineața zilei de 20 martie 1967, la vârsta de 73 de ani.

 

 

Articolul precedent
Observații privind originea expresiei „Cortina de Fier” / Cristian Florea
Articolul următor
Galații în momente dificile: incendii, inundații, secetă, epidemii, cutremure, bombardamente / Florin Cernat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu