I.SCENARIUL RELIGIOS TRADIȚIONAL

I.1.Bizarul joc de-a „v-ați ascunselea” dintre Dumnezeu și lume

I.2.„Revelațiile” – ajutor sau capcană?

I.3.Plauzibilitatea redusă a scenariului „Viața pământească ca test divin”

I.4.Pesimismul naturalist și „scăparea” transcendentă

II.UN SCENARIU ALTERNATIV

II.1.Existența unui sens al imanenței și incapacitatea rațiunii umane de a sesiza acest sens

II.2.Participarea limitată și puțin înțeleasă la derularea procesului cosmic

II.3.Plauzibilitatea celui de-al doilea scenariu

I.SCENARIUL RELIGIOS TRADIȚIONAL

I.1.Bizarul joc de-a „v-ați ascunselea” dintre Dumnezeu și lume

Unul dintre cele mai bizare elemente ale religiilor tradiționale este că țin cele mai „prețioase” lucruri ale omului și ale Universului, cele care dau sens acestora, bine ascunse și totodată proclamă drept menire ultimă a omului găsirea acestora. Sensul vieții umane nu s-ar împlini în viața umană ci într-un alt plan care ar trebui căutat de om, de cele mai multe ori, pe bâjbâite. Omul este prins într-un enigmatic scenariu, în care este dus într-o condiție străină naturii sale autentice, legat la ochi prin aceea că i se conferă niște capacități cognitive destul de limitate, iar apoi, în aceste circumstanțe, i se cere impetuos, cu o gravitate decisivă, să găsească autenticul ce tocmai s-a separat de el.

Atât stăpânul personificat al Universului, care conferă sens întregii realități, cât și „viața veșnică”, „condiția paradisiacă” care ar reprezenta împlinirea și restaurarea ultimă a indivizilor, refuză cu multă îndârjire să se arate, măcar ocazional, în actuala condiție. Și totuși rostul omului ar fi acela de a-l descoperi pe acest stăpân cosmic aproape ermetic ascuns și de a se pregăti, în moduri clar stabilite de religii, de veșnica viață restaurată a persoanei, ale cărei indicii lipsesc cu desăvârșire.

Dumnezeul personificat și-ar fi făcut cândva apariția pe pământ însă, conform teologiei tradiționale, acele descinderi ale sale sunt întotdeauna plasate în niște vremuri de demult, la adăpost de orice putință de verificare; autenticitatea aparițiilor în cauză este susținută doar în baza mărturiei textelor religiei care le propovăduiește, adeseori ca puncte de temelie ale sale. Mai mult chiar, uneori se iau măsuri teologice care să justifice absența explicită a lui Dumnezeu din lume; iudaismul își face din ideea imposibilității ca un muritor să poată vedea fața lui Dumnezeu unul dintre stâlpii doctrinei sale iar unele curente protestante, prin doctrina dispensaționalistă, se asigură că, în prezent, în actuala „dispensație”, singurul mod în care se mai arată divinul în lume nu poate fi decât „în duh”, nicidecum ca persoană. Prin tot felul de strategii și scenarii teologice, religiile au reușit oarecum să impună drept „normală” această absență ostentativă a lui Dumnezeu din lume. Totuși, ea rămâne bizară și probabil că, măcar sporadic, a instigat licăriri sceptice în mintea oricărui credincios. Refuzând să apară direct în lume, măcar într-o anumită măsură, Dumnezeu lasă deschisă posibilitatea ca existența sa să fie doar o fantasmă, o ipoteză, și nimic mai mult. Iar situația devine de-a dreptul intrigantă, paradoxală chiar, atunci când religiile tradiționale susțin că sensul ultim al vieții umane ar fi asumarea credinței în existența acestui Dumnezeu și subsumarea în fața pretinselor sale porunci. Dumnezeu vrea și chiar îi impune omului să creadă și să asculte de el, însă totodată se ascunde cu ostentație. Dumnezeu vrea să fie recunoscut ca stăpân, vrea să fie cunoscut măcar sub anumite aspecte ale sale, însă refuză orice apariție explicită.

Sunt implicate în această abordare împărtășită de multe religii tradiționale două elemente bizare, unul de ordin ontologic – „separația”, „ascunderea” temeiului Universului, Dumnezeu, de propria sa creație – și unul de ordin existențialist-soteriologic – faptul că ceea ce dă sens vieții omului este să acceadă la o cunoaștere care, pur și simplu, i-a fost făcută inaccesibilă.

Situația este critică întrucât operează cu două extreme. Întâi de toate, de partea omului, este în joc valoarea sa supremă, nu doar în această viață, ci, conform cu cele susținute în marile religii monoteiste, am avea de-a face cu însuși criteriul dintre un recompensă postumă veșnică și damnare veșnică. Pe cât de decisivă este această valoare pentru om, pe atât de bine este ea ținută ascunsă de Dumnezeu, care o tăinuiește cu o îndârjire parcă proporțională cu importanța sa capitală. Situația omului este astfel una cât se poate de ingrată: sensul său, împlinirea sa sunt ținute ascunse într-o „transcendență” ale cărei indicii cu greu răzbat în lume și la care, după cum consimt adeseori religiile, doar puțini acced.

I.2.„Revelațiile” – ajutor sau capcană?

Religiile tradiționale găsesc o salvare din această situație bizară susținând că „ascunderea” lui Dumnezeu nu ar fi chiar totală și că el ar transmite anumite indicii cu privire la existența și la voia sa, în special prin intermediul revelației speciale.

Din păcate, o simplă privire aruncată hărții religioase a omenirii e suficientă pentru a induce o severă decepție cu privire la modalitatea nefericită, ineficientă, în care Dumnezeul cel atotputernic și care vrea cu tot dinadinsul să fie cunoscut și recunoscut drept stăpân ar fi ales să se facă cunoscut pe sine lumii. Vedem mai multe seturi de „revelații divine”, clar ne-concordante, măcar în forma în care sunt ele interpretate în mod canonic, de majoritatea covârșitoare a oamenilor. Situația este cu atât mai gravă cu cât consimțământul dat unui set sau altul de „revelații” pare să depindă, cu o probabilitate covârșitoare, de mediul cultural în care s-a format individul. În loc de a conduce umanitatea către unicul stăpân al Universului, către o unitate a credinței și a viețuirii, diversele revelații reușesc exact opusul și anume dezbină umanitatea, cel puțin sub aspectul căruia ar trebui ele să îi slujească și anume cel religios.

Gândirea religioasă de la finalul secolului XIX – începutul secolului XX a încercat salvarea revelațiilor printr-o interpretare mai liberală a lor, care ar fi reușit să le facă concordante. Există anumite merite în demersul teosofic al acestei perioade, care însă a arătat mai degrabă o convergență a revelațiilor către o unică predispoziție umană de a pune întrebări ultime și de a încerca, cu orice preț, să schițeze răspunsuri la acestea. Teosofia, cu tot spiritul său reconciliator, nu a reușit să contureze imaginea unui „Dumnezeu” ecumenic.

În plus, o eventuală reușită în acest demers ar fi accentuat și mai mult aspectul de „deus absconditus” („Dumnezeu care se ascunde”) al divinului care parcă face în ciudă omenirii chiar și atunci când alege să se reveleze întrucât se arată în modalități cât se poate de ermetice, decriptabile doar de către o minoritate ce excelează intelectual și aruncând majoritatea covârșitoare a umanității în rătăcirea interpretării literale a propriilor sale revelații. Prin revelațiile sale atât de greu de deslușit în adevăratul lor sens, Dumnezeu, în loc să se arate lumii mai degrabă induce cea mai mare parte a oamenilor într-o eroare greu de evitat și, implicit, greu de imputat omului. Perspectiva religioasă tradițională propune astfel aproape inexplicabilul scenariu al unui Dumnezeu ce se ascunde de lume și de om dar care totodată a instituit drept valoare ultimă a omului tocmai ca acesta să îl cunoască pe Dumnezeu.

Aceasta este imaginea pe care teologiile tradiționale o oferă cu privire la uman și la Dumnezeu, chiar și atunci când mesajul lor afirmă explicit tocmai contrariul și anume căutarea omului și a salvării sale de către un Dumnezeu pretins a fi mai degrabă activ, care se revelează și „mântuiește”.

I.3.Plauzibilitatea redusă a scenariului „Viața pământească ca test divin”

Cel mai adesea, religiile care propun acest scenariu, al Dumnezeului personificat care se ascunde de om și îi cere omului să îl găsească au explicat bizara situație instituită de divinitate drept un test la care ar fi supusă ființa umană. Scenariul înfățișat era cel al unui fel de „examen de admitere” în beatifica condiție postumă, la care ar fi supus omul. Se considera că ceea ce ar fi intenționat Dumnezeu să verifice printr-un astfel de test era disponibilitatea spirituală a omului de a căuta divinul, de a accede la acesta, capacitatea sa de a-l discerne pe adevăratul Dumnezeu de multiplele alte înfățișări neautentice ale Divinului.

Scenariul, aparent rezonabil, suferă totuși de câteva neajunsuri majore. Aparenta sa plauzibilitate se datorează unor analogii forțate cu scenarii similare, desfășurate la nivel terestru, între oameni limitați cognitiv și întrucâtva independenți unul față de celălalt. Astfel de subiecți s-ar putea supune la un atare test pentru a cunoaște intențiile și disponibilitățile ce există în ceilalți. Situația se schimbă însă radical în condițiile în care participanții la acest test sunt închipuiți a fi, pe de o parte, Dumnezeul cel atotputernic și atotștiutor și, de cealaltă parte, oamenii creați chiar de el. Aceste noi condiții nu prea mai îngăduie analogia. Un Dumnezeu atotputernic și atotștiitor nu ar avea nevoie să recurgă la nicio metodă ulterioară de cunoaștere a propriilor sale creaturi și a disponibilităților ce există în acestea.

Creaturile sale, cu tot cu structurile lor psihologice, cu toate înclinațiile lor spre spiritual sau lumesc, ar exista ca atare în virtutea unui decret divin care le-a adus la existență și astfel cunoașterea lor era de găsit în divinitate anterior apariției acestora. Un Dumnezeu atotputernic care a creat omul și, implicit, natura umană, nu ar avea nevoie de niciun test pentru a ști care sunt disponibilitățile unui individ. Existența, într-n individ, a unei „structuri” virtuoase, spirituale, orientate spre regăsirea Divinului strategic ocultat, structuri care ar da seama de o tipologie „spirituală” constantă a atitudinilor și acțiunilor sale, reprezintă ceva ce precede deciziile și acțiunile individuale și, drept urmare, existența lor nu poate fi pusă decât pe seama ipoteticului creator al omului. Ele nu ar putea reprezenta rezultatul acțiunilor umane întrucât le condiționează pe acestea. Structura „virtuoasă”, „spirituală” a unui individ nu ar reprezenta atât alegerea individului ci ceva ce i-ar fi conferit individului, prin însăși constituția sa; într-un context teist, responsabil de înclinațiile spre spiritual sau lumesc ale unui individ ar fi Dumnezeu însuși, cel care l-a creat pe individul în cauză.

În consecință, se ajunge la bizara situație în care Dumnezeu își testează propriile creații, în pofida omniscienței sale, el nefiind sigur cu privire la modul lor de funcționare. Cam la acest puțin plauzibil scenariu se reduce larg împărtășita presupunere cum că Dumnezeu ar vrea să cunoască caracterul și disponibilitatea spirituală a omului, în vederea unei viitoare damnări sau binecuvântări.

Nici măcar apelul la controversatul „liber arbitru” nu reușește să justifice testul întrucât niște alegeri care își au temeiul în acest „liber arbitru” nu pot fi interpretate ca dovadă a existenței unei disponibilități spirituale statornice, ci reprezintă simplul exercițiu al acestei facultăți de liberă manifestare. Pur și simplu, Dumnezeu nu ar proba nimic printr-un astfel de test, nu ar verifica existența unor anumite disponibilități care ar asigura caracterul constant al alegerilor și pe viitor, ci doar ar lua cunoștință de care a fost „libera alegere” a unui individ, într-un anumit moment. Nefiind fundamentate în existența unor structuri care să-l predispună la repetitivitatea unui tip de alegeri, „liberele” opțiuni ale individului pot suferi oricând orice fel de mutații, chiar și mutații radicale; drept urmare, testul eșuează în a detecta ceva dincolo de opțiunea spontană, de moment, a unui anumit individ. În condițiile existenței unui deplin liber arbitru, prin niciun fel de test Dumnezeu nu ar putea dobândi vreo garanție că un individ ce s-a dovedit cât se poate de virtuos și de spiritual în vremelnica sa viață pământească nu se va transforma într-un monstru recalcitrant în viața paradisiacă. Invocarea „liberului arbitru” poate funcționa în acest context doar printr-o viciere semantică a conceptului de „liber arbitru” și anume prin considerarea sa într-un sens atenuat, care include ideea de „caracter”, de „personalitate”. Testul la care Divinitatea l-ar supune pe om ar viza tocmai descoperirea unui element determinant al comportamentului și anume această „personalitate”. O astfel de nuanțare a conceptului nu este doar problematică dar, întrucâtva, invalidează sensul intenționat de conceptul de „liber arbitru”. Un „caracter”, o „personalitate” care alege nu mai este, prin definiție, liberă, ci reprezintă deja un mecanism predispus către anumite alegeri, situație care îi compromite libertatea. De obicei, argumentele care fac apel la „liberul arbitru” par plauzibile tocmai datorită includerii problematice a ideii de „personalitate” în natura subiectului căruia i se atribuie liberul arbitru.

Așadar, scenariul testului pare puțin plauzibil, în ambele sale variante.
În varianta în care ar exista ceva de descoperit, adică structurile constitutive ale unui individ, care ar da seama de o disponibilitate spirituală constantă a sa, aceste structuri nu îi pot fi imputate individului însuși ci, mai degrabă, prezumtivului său craetor care astfel nu ar mai avea nevoie de niciun test pentru a le cunoaște. În cea de-a doua situație, în care individul dispune de liber arbitru, acțiunile sale găsindu-și originea în această capacitate de manifestare spontană, pur și simplu nu mai este nimic de descoperit, nimic care să poată oferi vreo garanție cu privire la menținerea unei anumite tipologii comportamentale, toate alegerile individuale avându-și originea în acest absolut imprevizibil – prin însăși natura sa – liber arbitru.

I.4.Pesimismul naturalist și „scăparea” transcendentă

Probabil că înclinația religiilor tradiționale către acest gen de abordare focalizată către „transcendent”, către ceva ce ar fi de găsit „dincolo”, a fost determinată în primul rând de eșecul investigației umane în găsi un sens al imanenței. Neputința de a găsi o ordine, un sens și o valoare clară în planul datului imediat au condus la o resemnare fatalistă în fața unei lumi prematur declarată drept „căzută” și lipsită de un sens intrinsec. Sensul existenței a fost expulzat în „ceruri”, în transcendență, pentru a scăpa de confruntarea cu lumea haotică care ar fi mânjit perfecțiunea acestui sens prin neajunsurile ei. Măcar în aparență, s-a salvat puritatea și desăvârșirea sensului dar s-a alunecat în situația paradoxală discutată anterior, adică cea a separării omului natural și a lumii de temeiul lor dătător de sens și la instituirea unei sarcini ingrate de a găsi acest sens bine ascuns drept menire fundamentală a omului.

Nu întâmplător, în religiile care optează pentru o astfel de abordare, pe cât de exaltată este predicarea perfecțiunii cerești, pe atât de critică este raportarea la uman. Postularea împlinirii transcendente pare să fi fost stârnită de multiplele și iremediabilele neajunsuri ale condiției umane, care lăsau prea puțină speranță de a găsi un sens în tot ceea ce se întâmplă în lume. Apoteoza raportării pesimiste la natural o aducea perspectiva iminentă a morții individuale. În lume, individul se confrunta cu iminența înfrângerii instinctului său fundamental, cel de supraviețuire, ceea ce făcea din viața trăită terestră derularea unei condamnări la moarte a individualității. Abia recent, gândirea spirituală a omenirii a îndrăznit să propună o transmutare eco-logică a sensului, de la individ și sens individual, către colectiv, totalitate și sens colectiv, holist. Până de curând, se căuta în individ un sens și o desăvârșire care să răzbată morții. Persoana umană era întrucâtva ultimă, autonomia sa și nevoia sa de „salvare” dincolo de moarte fiind tratate drept date axiomatice în orice investigație religioasă. Cum naturalul nu oferea decât înfricoșătoarea perspectivă a morții individuale, salvarea persoanei se putea produce doar într-un eventual alt plan al realității. Probabil că în felul acesta s-a ajuns la dedublarea „transcendentă” a naturalului.

II.UN SCENARIU ALTERNATIV

II.1.Existența unui sens al imanenței și incapacitatea rațiunii umane de a sesiza acest sens

O alternativă la perspectiva teologică tradițională ar fi una întemeiată, întâi de toate, într-o antropologie mai umilă, care recunoaște și acceptă limitațiile cognitive ale omului cât și că ar fi cu putință ca persoana umană să nu fie fundamentală în dinamica cosmică, ci să reprezinte doar un participant la un mult mai amplu scenariu. Într-un astfel de context antropologic, s-ar putea admite că lumea pe care judecata umană o declară haotică și, implicit, „căzută”, ar putea să nu fie așa, ar putea avea un sens și o raționalitate, atâta doar că acestea scapă actualei înțelegeri umane. Pur și simplu, cu toate aparentele sale neajunsuri, chiar drame greu de înțeles, Universul ar putea întruchipa un proces cu sens.

Deslușirea acestui sens scapă înțelegerii umane însă, atâta timp cât suntem conștienți de faptul că înțelegerea umană reprezintă, în principal, un instrument de adaptare la condițiile terestre, eșecul rațiunii în a înțelege derularea procesului cosmic este ceva cât se poate de firesc. „Divinul”, sensul, însemnătatea ultimă, ar fi intrinseci Universului, ar penetra întreaga imanență, ar fi atotprezente și nu „ascunse” în „transcendență”. Atâta doar că mintea umană nu poate sesiza derularea și însemnătatea „divină” a Universului.

Din punct de vedere existențial, cea mai importantă consecință a acestui tip de antropologie este faptul că nu se mai susține nici necesitatea ca omul să înțeleagă sensul Universului și nici măcar pe cel al propriei sale vieți. Capacităților cognitive umane le este conferit un rol mult mai modest, fiind considerate nu drept instrumente de a accede la sensul ultim al Universului ci drept instrumente de adaptare la situațiile imediate ale vieții umane. Aceasta este „specializarea” și competența lor specifică, ele nefiind (încă) pe deplin pregătite pentru aventura ieșirii dincolo de terestru, spre sensul cosmic. Sensul Universului nu mai este propriu-zis „ascuns”, „transcendent” în raport cu lumea; el „curge” prin tot ceea ce se petrece în Cosmos, inclusiv prin ființa umană. Faptul că el nu este sesizat de mintea umană se datorează limitației acestei instanțe, faptului că, în procesul său evolutiv, mintea abia ce a reușit să se desprindă, de câteva milenii, de concretul direct perceptibil și să se aventureze spre zone cunoscute indirect, inferențial.

Probabil că, în timp, inteligența umană va continua să evolueze spre operarea cu realități tot mai ample și astfel va avansa în surprinderea graduală a acestui sens, însă, în actualul stadiu de evoluție, adaptarea sa la acest gen de investigații este încă incipientă.

II.2.Participarea limitată și puțin înțeleasă la derularea procesului cosmic

Din punct de vedere existențial, „moderația antropologică” specifică acestei abordări se reflectă în susținerea faptului că menirea vieții umane nu ar sta într-o accedere plenară la sens, ci doar într-o participare, într-un aport limitat, la derularea nu tocmai clar înțeleasă a procesului cosmic, considerat ca având un sens.

În perspectiva religioasă tradițională, găsirea lui „Dumnezeu” însemna găsirea și deslușirea sensului, în întregul său. Condiția umană ce urma era cea a accederii la sens, cea a unei „nașteri din nou”, a unei deziceri de naturalul decăzut, deviat de la sens, și, concomitent cu aceasta, a unei renașteri în „supra-naturalul” care reprezintă rațiunea de a fi a întregii existențe.

În cuvintele apostolului Pavel, „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” (Filipeni 3:7-8). În perspectiva tradițională, se intenționa o „ruptură” de nivel, o asumare a noii condiții, mai degrabă transcendente decât naturale, a unei condiții radical diferită de cea naturală, considerată în mod peiorativ, drept „profană”, „păcătoasă”.

În noua perspectivă, împlinirea umană nu mai constă atât dintr-un salt ontologic către o deplină racordare la sens, ci din optimizarea desfășurării vieții astfel încât derularea sa să fie cât mai bine racordată la sensul universal. În calitatea sa de etapă limitată a procesului cosmic, omul nu mai poate avea altă menire decât aceea a unei funcționări optime, cât mai bine încadrate în direcția de derulare a mecanismului cosmic din care face parte. Se intenționează o integrare, mereu imperfectă, într-un sens universal mai larg, rămas însă în bună măsură neînțeles minții umane.

Desăvârșirea umană ia astfel o formă mult mai modestă și anume optimizarea funcționării

ca om – cu toate limitațiile și imperfecțiunile inerente umanului.
Participarea la derularea sensului nu este decât parțial conștientizată, ghidată rațional. Necunoscând precis sensul de derulare al procesului cosmic, omul își optimizează propriul său aport la acest proces încercând o cât mai bună integrare în imediat, în proximitatea individualității sale – adică în grup, în umanitatea, în natură. La o cât mai armonioasă integrare în acest context proxim al vieții individuale, rațiunea oferă un sprijin important însă fără a deține și rolul exclusiv și nici măcar pe cel decisiv. Mai degrabă, ea conlucrează cu instinctele, afectele, uneori sistematizându-le și clarificându-le pe acestea, alteori fiind ea cea purtată de ele.

II.3.Plauzibilitatea celui de-al doilea scenariu

Ambele paradigme, atât cea care „expulzează” sensul și principiul ordinii Universului în transcendență cât și cea care îl păstrează la nivelul imanenței, însă dincolo de capacitatea minții umane de a-l sesiza, fac o afirmație îndrăzneață cu privire la Univers și anume aceea că ar exista un sens al întregului Cosmos. Într-un anumit sens, ambele implică un element „evanghelic” și anume proclamarea optimistă a faptului că iminenta înfrângere a vieții individuale nu reprezintă, la o scară mai largă, o dramă, ci doar o etapă tensionată, neplăcută, a unui proces mai amplu, care feră însemnătate și letalei condiții umane. Tocmai caracterul optimist al acestei presupoziții trebuie să ne facă să tratăm proclamarea existenței unui sens cosmic cu precauție, chiar cu suspiciune. Fără doar și poate, omul aspiră la un astfel de Univers, în care toate s-ar derula către ceva și care, în felul acesta, ar lăsa loc la numeroase scenarii ipotetice care să „recupereze” importanța vieții individuale, în condițiile morții oricărui individ.

Cel dintâi scenariu, care susține existența unui sens transcendent, nu beneficiază de prea multe dovezi empirice; caracterul „transcendent” al Dumnezeului tradițional și invocarea „credinței” drept singurul mod prin care poate fi asumat acest sens par chiar să excludă, din principiu, posibilitatea găsirii unor dovezi privitoare la realitatea sa. Suspiciunea că ar putea fi vorba despre o fantasmă propulsată de speranța omului de a găsi totuși un sens în existența sa pare cât se poate de îndreptățită, mai ales având în vedere că, în majoritatea formulărilor sale teologice, este vorba despre un scenariu pronunțat antropomorfizat, în care condiția personală este recuperată pe de-a-ntregul și chiar înnobilată, înstatornicită pentru vecie. Transcendența, lumea de apoi, sunt astfel închipuite încât păstreză și chiar ridică la rang divin condiția personală. Omul care accede la sens își păstrează – și încă pentru vecie – condiția sa individuală, personală, totul sub vegherea providențială a unui Dumnezeu deopotrivă personal. Instinctului fundamental al omului, cel al supraviețuirii, îi este cât se poate de măgulitor scenariul „dedublării transcendente” a realității, îmbiind individul la a-și da consimțământul acestei ipoteze.

Cea de-a doua perspectivă, care susține existența unui sens de derulare a procesului cosmic, departe de a fi certă, este totuși verosimilă. Ordinea care este de găsit la nivelul microsistemelor sesizate până acum de cunoașterea umană îndreptățește măcar posibilitatea ca întregul Univers să reprezinte un macrosistem ordonat. Inductiv, putem extrapola ideea de ordine, de la ordinea percepută în imediata noastră apropiere către sfere tot mai vaste, până la sfera întregului Univers.

Derularea procesului universal către un „sens” este mai problematică însă și această ipoteză beneficiază de un minim sprijin empiric, prin faptul că, la nivelul observabil al Cosmosului putem constata apariția unor micro-sisteme care „tind” către ceva – cum este cazul organismelor biologice, în cazul cărora simpla noastră experiență directă indică o direcționare către anumite „valori”, gen auto-conservare, conservare speciei etc. Existența microsistemelor care „tind” către ceva introduce ideea de sens, de direcție de derulare, de „valoare” în planul Cosmosului. Evident, constatarea existenței „sensului organic” la nivelul unor microsisteme nu reprezintă o garanție pentru existența unui astfel de sens și la nivel cosmic. Însă această constatare îndreptățește măcar considerarea ipotezei existenței unui sens cosmic drept verosimilă.