Cronică de Codrin Vasiloancă-Smirnoff

Premisele unei analogii. Black box: în urma oricărei catastrofe aviatice se recuperează cutia neagră, construită pentru a păstra date despre evenimentele dintre decolare și dezastru, peste care se suprapun rămășițele epavei, ca într-un puzzle. De asemenea, conceptul de black box a fost consacrat ca referitor la orice sistem a cărui funcționare este necunoscută, cum ar fi creierul/mintea, în raport cu care sunt controlabile inputurile (informațiile/stimulii care intră în black box) și verificabile outputurile (informații sau produse rezultate).

Fața nevăzută a lunii. Analogia sugerată de tandemul Turcu-Pușcașu (artist și curator) prin sintagma BlackBox Art Laboratory (franciza unei idei despre care putem citi la https://blackbox.fcsh.unl.pt/home.html, sau la https://beallcenter.uci.edu/submissions/blackbox) ar trebui să fie evidentă (dat fiind că receptarea și înțelegerea operei de artă rămâne oricum un mister): opera/obiectul de artă (înregistrarea din cutia neagră) este o sumă de date despre un timp consumat între un A fantomatic și un B al contemplării, sumă recuperabilă ca film al demersului artistic (perspectiva unei idei, a unei trăiri), sau ca joc. Ca timp condensat, arta rămâne șansa omului de a recupera ceva din senzația eternității.

Inițiatorii proiectului ne propun și un manifest ideatic:

„B l a c k B O X este o joacă. Joaca de-a galeria, de-a arta, de-a sensul și reprezentarea. Joaca se definește din punct de vedere al naturii și semnificației drept fenomen cultural, după cum notează Barthes. Arta vizuală, câtă vreme include o componentă socială (de agregator și factor ierarhizant), comportă atribute similare.În celebrul Homo Ludens al lui Huizinga sunt evidențiate cele 5 atribute ale jocului: 1. Joaca este expresia libertății. *B l a c k B O X absolutizează libertatea, debarasându-se de normativismul artistic local. 2. Joaca nu este reală (sau ordinară).*B l a c k B O X expune idei, nu obiecte. Nimic din activitatea B l a c k B O X nu are ambiția echivalării artei cu realul și concretul. 3. Joaca nu este constrânsă de timp și spațiu convențional. *B l a c k B O X nu este vizitabil și nu are program expozițional. B l a c k B O X este expresia antidemocratică a artei, un perpetuu private-show, dedicat unui grup restrâns de participanți. 4. Joaca se definește ca ordine și este creatoare de ordine. Joaca funcționează după ierarhii și reguli diferite de lumea reală. *B l a c k B O X este centrat pe experiența nefiltrată a unui public atent selecționat. Intr-un context restrâns, B l a c k B O X instaurează o nouă ordine perceptivă a actelor expoziționale. 5. Joaca este decuplată de un interes material. *B l a c k B O X este o alternativă, un instrument și un context. Fiind un laborator artistic, B l a c k B O X nu funcționează ca o galerie conventionala” (postare din 11 iulie, pe https://www.facebook.com/blackBOX.Galati)”.

Va să zică, în BlackBox Art Laboratory, inteligențe și sensibilități atent selectate (în italice din citatul anterior) asimilează relaxat câte-o operă vivantă, sau cercetează cauzele „catastrofelor” care decorează ocazional cei câțiva pereți dedicați artei în orașul Galați. A nu se înțelege peiorativ: catastrofă semnifică aici mortificarea a ceea ce ființase viu, mereu altfel doar între mâinile artistului, și care sfârșește într-o sală de expoziție. De ce s-a oprit? L-a silit ceva, cineva? Cum a decis că rezultatul artei sale a atins maturitatea? S-o fi plictisit de propriul joc? Satisfăcut orgasmic, a știut că e gata? A decis cu premeditare să își ucidă opera, înghețând-o formal? La întrebări ca acestea vor răspunde într-un context restrâns cei care instaurează o nouă ordine perceptivă a actelor expoziționale – teribile cuvinte – animând, ca în joacă, proiectul BlackBox.

Oricât de fluid și de original, BlackBox Art Laboratory este încă un exemplu de happening artistic, de recontextualizare a unor idei (joc, libertate) etern permutabile și, în virtutea caracterului lor reducționist, etern amendabile. De pildă, a spune (cu, sau fără Huizinga) că jocul este expresie a libertății aruncă ideea de joc în derizoriu câtă vreme, pe fondul religiei evoluționist-pandemice, ideea despre libertate este aceea a unui panaceu universal pentru a îndulci hapul amar al naturii oarbe. Ceea ce se afirmă prin: joaca se definește ca ordine și este creatoare de ordine, se dizolvă prin: joaca funcționează după ierarhii și reguli diferite de lumea reală. Faptul că joaca se definește ca ordine și este creatoare de ordine devine relevant dacă regulile și ierarhiile diferă nu de cele din lumea reală, ci de regulile și ierarhiile altor jocuri din lumea reală. Artistul se joacă de-a artistul cum și electricianul se joacă de-a electricianul, judecătorul de-a judecătorul, groparul de-a groparul … pentru că numai Dumnezeu, singur, este profesionist, iar noi mereu amatori ai jocului cu consecințe absolute de-a Dumnezeu.

Jocul este o cale exploratorie nici inventată, nici descoperită, ci conștientizată ca atare. Specific copiilor, jocul îi transformă pe măsură ce aceștia îl descoperă  (J. Piaget, L. Frobenius): ei devin invizibili, zboară după voie, aduc la viață obiecte aparent neînsuflețite, transgresează limitele logice ale unui univers pentru a accede instantaneu în altul, într-un mod de a fi care, prin comparație cu altele fără dinamism poetic, ne inspiră ideea de libertate – dar nu este decât un mod de a fi… printre altele. Prin joc nu transcendem natura umană, ci experimentăm posibilități metamorfice superioare celor ale lumii așa-zis reale (în care a fi liber descrie mai degrabă o stare de inconștiență decât de neatârnare), posibilități implicând transformarea propriului mod de a ființa și capacitatea nativă de a accede de la simbol la ființare. Când Hristos ne trece în mâinile noastre, din mâinile Lui, Trupul-pâine și Sângele-vin, El nu vehiculează numai obiecte, nici numai idei, ci obiecte-idei, idei întrupate, lucruri în sine, viață. Și este harul artei de a participa la această taină.

Prin urmare, fie înțelegem experiența realității ca joc, la modul ordinar/fundamental, fie trăim și murim în joacă. Iar a expune idei, nu obiecte și a nu avea ambiția echivalării artei cu realul și concretul nu dintr-o incongruență cu realul decurge, ci dintr-o atitudine igienică față de reproducerea sterilă a aparențelor (cu cât mai fidelă, cu atât mai sterilă), care, ca artist, te plasează înafara harului.

 Fața vizibilă a lunii. Acestea fiind spuse, câteva cuvinte despre „Plastic pandemia”, vernisajul Monicăi Turcu (sau fața vizibilă a proiectului BlackBox). Cităm din postarea din 3 iulie a sitului https://www.facebook.com/blackBOX.Galati:

„Proiectul B l a c k B O X a apărut din dorința de diversificare a scenei artistice gălățene și din conștientizarea necesității existenței unui spațiu dedicat exclusiv artei experimentale. B l a c k B O X este prima galerie „artist-run space” din oraș, realizată și coordonată de artista Monica Turcu și curatorul Vincentziu Pușcașu. Promovarea artei contemporane și experimentului artistic, facilitarea unui context de manifestare a disciplinei curatoriale, dar în egală măsură, configurarea unui laborator al ideilor și dezbaterii, acestea sunt dezideratele cu care galeria își începe activitatea. Evenimentele focalizate pe interacțiunea public - corpus artistic propun o alternativă de valorificare a formatelor de creație efemeră, a instalațiilor, a noilor media și a abordărilor artistice conceptuale. B l a c k B O X este expresia multimedialității și interdisciplinarității artistice din orașul Galați”.

La vernisaj, s-a bătut monedă pe faptul că acest demers artistic nu este unul tematic. Cu alte cuvinte, atât curatorul, cât și artistul au suflat în iaurt. Și bine-au făcut, pentru că iaurtul este (încă) fierbinte. Pentru că, de facto, trăim, iată, într-o lume în care până și hrana a ajuns din plastic (plasticul se insinuează în viața noastră și ne infectează, spune curatorul Vicențiu Pușcașu), o lume reprezentată de un mini-gazon ale cărui fire de iarbă sunt degetele gonflate a nenumărate mănuși din plastic, sau de piesele de Șah ale unui eșichier din peturi (un apropo pentru gestionarea rațională a resurselor vitale?), de cercuri concentric-comunicante (ale unor vase cu marginile smălțuite?) care pot induce ideea de reciclabilitate și de metamorfoză continuă a unei lumi din plastic, deși ar putea trimite și la ideea jungiană a conștiințelor concentrice (individuală, familială, socială, cosmică), de un „câmp” de egrete din plastic pe vălătuci de plastic, care sugerează că singurele egrete pe care cei mai mulți au apucat să le vadă sunt unele reflectate nu în luciul apei, ci în monitoare din plastic.

În vreme ce titlul vernisajului sugerează totuși un protest împotriva contrafacerii covidiene a realității, în numele căreia oamenii s-au sinucis economic, social, intelectual, lăsându-se transformați în bureți de plastic, capabili să absoarbă orice mizerie ideologică, Vicențiu Pușcașu a descris „Plastic Pandemia” ca fiind un demers filosofic de interogare a statutului operei de artă, a metodelor pe care artistul le poate pune în practică în vederea transmiterii unui anumit tip de mesaj către publicul său. Iar Monica Turcu a adăugat:

„Plastic Pandemia” este despre noi, despre oameni și, cumva, despre mine, ca artist, despre căutările mele și despre continua mea joacă cu arta ... Experimentul și joaca sunt căutări ale limitelor proprii, încercări de depășire a acestora, dar și despre limitele publicului, despre ceea ce ar putea descoperi dincolo de ceea ce vede, despre deschiderea pe care publicul ar trebui să o manifeste față de artist, care ar trebui respectat pentru măcinarea sa interioară al cărei rezultat este obiectul de artă” (am citat din memorie).

Și nu putem fi decât de acord: cel dintâi și incontestabil merit al demersului artistic este pur și simplu faptul că există – despre nimic nu se poate spune ceva.

Într-adevăr, arta este o formă de predicație plastică semnalată fie prin contextualizare (izolarea obiectului de restul mediului social prin înrămarea expozițională, ori muzeală), fie prin contrast (întreg mediul social devine o ramă pentru ceva inedit, pentru ceea ce apare drept o fractură în logica și coerența cotidiană). De pildă: odată așezat pe soclu, la muzeu, cuiul strâmb și ruginit va fi privit ca un obiect de artă indiferent de inteligența și cultura celor care îi vor trece pe dinainte. Sau puneți un Rembrandt într-un atelier auto: chiar dacă vor trece ani, totuși, în cele din urmă, minunea se va întâmpla și cineva se va apropia cu emoție. În schimb nimeni, în veci, nu se va apropia cu emoție de o pungă din plastic atârnând în același atelier auto. De ce? Pentru că în vreme ce punga este utilă la ceva, tabloul atrage atenția nu în primul rând prin calitatea sa artistică (ceva extrem de abstract), ci prin absoluta lui lipsă de evidență practică („Ce-i chestia aia lângă panoul cu scule?!”). Însă, dacă dedesubtul pungii s-ar putea citi „Aceasta nu este o pungă”, atunci numai cei lipsiți cu totul de imaginație, numai cei posedați de mecanica universului cotidian vor întinde mâna și vor pângări arta – ceilalți vor încerca să înțeleagă și poate vor afla că nimic nu ar trebui luat ca atare, că orice pe lumea asta este și altceva decât pare, că mai ales este decât pare.

Ei bine, Monica Turcu reușește turul de forță al celebrului „Ceci n`est pas une pipe” într-un mod compatibil cu spiritul scanabil al modernității. Așa se face că, trecând pe lângă exponatul poate cel mai emblematic al expoziției „Plastic-pandemia”, pe lângă trunchiul uman în sac de plastic negru (care-i sufocă trăsăturile), cu fruntea încinsă de spini sintetici, vizitatorul se trezea cu următoarele cuvinte pâlpâindu-i în minte (ca sub efectul reactiv al unei lumânări): „Acesta nu e unul dintre miile de morți-covid îngropați în sac de plastic”. Doi pași mai încolo, în lumina altor exponate, îi trecea. Exponatul, plasat chiar la intrarea în Galeria Alexandria, avea proprietatea curioasă de a fi invizibil ca o cutie goală, sau ca un coș de gunoi într-un colț, dar fără a se estompa în fluxul logicii utilitarist-cotidiene, ci în subconștient, pe măsură ce vizitatorul se îndepărta instinctiv. Poate anticipând șocul unui public care încă își numără morții, artistul a căutat și a găsit soluția de a închide această tragedie prea recentă într-un dulap metaforic (sau într-o mantie a invizibilității): îndată ce a scris mare și săltat pe peretele conștiinței publice „Acesta nu este …”, a acoperit sentința dintr-o singură și violentă tușă, aproape în întregime, cu celebra, inconfundabila cunună de spini. Apoi l-a așezat în picioare, pe acest Lazăr, împotriva uitării.

Drept urmare, expoziția Monicăi Turcu rezistă, pe simeza memoriei, prin forța magică a acestui simbol. Și se verifică astfel că, deși confiscați/obsedați de utilitarism și eficiență, deși atât de înțepați cu vaccinul științei, dovedim încă sensibilitate la lumina neconvențională a artei. Pesemne că forma, culoarea, se oglindesc într-o apă mai adâncă decât aceea a conștiinței arestate de ideea (de plastic) că sufletul nu există. Pesemne în apa din care realitatea însăși renaște, sub formă de vise.

Articolul anterior
Lansare de… tripleți
Articolul următor
Semnați pentru demiterea ministrului Câmpeanu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut