– Acuma’, dacă stau şi socotesc bine, Culachi Scrumbie s-a făcut cu placă de argint la cap şi-un picior de lemn, numai din cauză că nu-şi cunoştea meseria ca lumea. Din cauza asta s-a turnat singur, ca un începător, tocmai când încuraja călătorii care se urcau în trenul accelerat Iaşi – Bucureşti cu binecunoscuta povaţă a pungaşilor de buzunare: „sus tăticule, ţin-te bine”.
Ilie Conştientu’ sorbi cu nădejde din halba rece de bere, se şterse de spuma agăţată-n mustăţi şi continuă vorba începută:
– Aşa se face că fraierul care l-a dibăcit cu falangele în caraimanu’ lui, cu încă doi călători dispuşi să-mpartă dreptatea la faţa locului, l-au luat la cotonogeală şi Culache, deloc inspirat, a făcut prostia să sară din tren prin dreptul staţiei Putna Seacă, între Mărăşeşti şi Focşani, unde trenul nu avea decât puţin peste o sută şi ceva la oră, iar rezultatul a fost, cum v-am spus, o placă de argint la cap şi cam şaizeci de centimetri de picior fabricat din spetează de fag bine uscată, dată la strung şi tălpuită cu un rondel de cauciuc.
Lipsit fiind de mijloace agile de deplasare, imperios necesare nobilei dar riscantei sale meserii, a încercat să pună pe roate un fel de şcoală de specialitate pentru începători, dotată în regie proprie cu manechine îmbrăcate în haine cu multe buzunare de care erau atârnaţi clopoţei, care dădeau de veste profesorului că elevul a greşit exerciţiul. Dar se vede treaba că norocu-l părăsise iremediabil, pentru că l-a văduvit de cel mai bun ucenic al său, Prescură a lu’ Troacă Porcaru’. Puştiu’ ăsta era poreclit aşa din cauză că avea funcţia de sortator de prescuri şi specialităţi de colivă, fiind iscusit şi la îmbuteliat în aceiaşi sticlă toate soiurile de vin căpătate de pomană sub clopotul cel mare din poarta Eternităţii, târnosit de fostul primar al Galaţilor, Ghiţă Vasiliu, cel care a avut deloc invidiatul noroc să treacă primu’ pe sub el cu picioarele înainte. Această paşnică şi pioasă ocupaţie o avea însă, numai atunci când nu era „de serviciu”, la urcarea în tramvaiul de gară, în orele când veneau trenurile aglomerate.
Aşadar, învăţăcelul Prescură, urmând exemplul magistrului său, a plecat cu acelaşi tren pentru susţinerea examenului practic la locul de muncă. Serviciul său a fost departe de a fi impecabil. Pe deasupra, având mai puţină baftă decât profesorul, când a sărit din tren, capul său şi-a dat întâlnire cu o traversă de cale ferată, din care cauză i-a cântat popa aleluia la numai şaisprezece ani.
Aşa se face că Scrumbie a ajuns din nou şomer, fără nici un ajutor de nicăieri, pentru că dosar de pensie, din modestie nu înaintase, deşi muncise pentru ţară ani buni, care dacă erau puşi cap la cap, după lunga lui fişă de foarte bună purtare, aflată în cazierul poliţiei, erau mai numeroşi decât cei înscrişi în actu’ lui de naştere. E drept că nici statul nu se putuse dispensa de serviciile sale, în calitate de specialist în recoltarea papurei şi stufului undeva pe braţul Chilia. Rămas din nou fără ocupaţie – în afară de cea sovietică, cum avea pe atunci tot românu’ -, Scrumbie a trebuit să ia din nou la şonticăit aleea dintre măcelăriile din Piaţa Mare, unde ba mai dădea cu mătura, ba mai căra câte un făraş cu gunoi, ba ţinea de şase foştilor lui tovarăşi de turtoi, drept care ăştia-l miluiau cu niscaiva mărunţiş speriat de prin buzunarele gospodarilor de care se frecau pe la rânduri.
Dar, după cum bine ştiţi, dracu nu ridică mânăstiri, cruce de aur fie cu noi, povesti mai departe Conştientu’, aşa că unde nu se apucă Aghiuţă într-o zi fierbinte de vară, şi-l pune pe umflatu’ de Kaţalis cel mare, un caţaon uns cu toate alifiile de trei drahme bucata, să-l miluiască pe Culachi cu o sticlă de juma’ de votcă. Ca semn de pioşenie faţă de străbuni, grecu’ îl roagă pe Culachi s-o bea în faţa camerei frigorifice din Piaţa Mare unde-şi avea atelieru’ de îngheţat măcelarii, de sufletu’ lui bunică-său, răposat cu mulţi ani în urmă, în ostrovul însorit al Kefaloniei. Se apucă, prin urmare Culachi să sugă din sticla aia precum viţelul la ugerul mamei, golind-o pe toată într-un sfert de ceas. Mai dă şi arşiţa de iulie o mână de ajutor şi Culachi adoarme direct pe trotuar de puteai să tai lemne pe el, lungit cât îi era piciorul de lemn plus restul pieselor originale.
Kaţalis, abia aştepta momentu’ ca să verifice chestia cu tăiatul lemnelor lângă omul care doarme buştean, aşa că, după ce vede că Scrumbie a căzut de mal, apucă un fierăstrău coadă de vulpe cu dinţii mărunţi, să nu facă multă gălăgie, şi-l păgubeşte pe Culachi de vreo cincisprezece centime din picioru’ de fag, pe care i le aruncă într-un tomberon. După facerea asta de bine, suflă rumeguşul din jur ca să nu se prindă vreun fraier la lucrătură ş-o-ntinde la „Mureşul”, unde, năduşit fiind după asemenea îndeletnicire se răcoreşte pe îndelete cu o bere de la gheaţă şi se tratează cu-n Kent barosan. Vine apoi cu drăcovenia lui de motocicletă cu ataş, un MZ de doi juma’te, şi-i arde din trecere, în urechea lui Culachi, câteva pocnituri ca de puşcă de vânătoare, calibrul şaişp’ce. Culachi, speriat, sare în sus şi dă să se ridice, bun bazat pe piciorul de lemn ca pe cel original, dar membrul delapidat îl trădează şi până să dibăcească el cauza, se trezeşte din nou cu roatele-n sus, gândind în sinea lui, poate pentru prima oară în viaţă, că nu-i bine să bei atâta aghiazmă pe asemenea căldură. Fără să-i pese de nimic, pezevenghiu’ de grec trece în fuga mare pe lângă bietul Culachi tăind-o spre casă şi-l lasă să se adune de pe asfaltul fierbinte. Abia la a cincea încercare, după ce a evitat la mustaţă să intre din nou în picaj, şi-a dat seama de perfidia fără seamăn a celui care se trăgea din neamul şmecheritului ăla din Ithaca, născocitor de cai de lemn.
– Asta ca o dovadă în plus, că trebuie să te fereşti de greci, chiar şi când îţi fac daruri. Mai ales în cazul în care, se aplecă Ilie spre noi, spre a-şi întări spusele, acel nevinovat dar este un biet şip cu licoare de cetăţenie sovietică. Dădu pe gât şi ce mai rămăsese din halbă şi continuă:
Culachi Scrumbie, de loc interesat de literatura clasică universală în general, şi de marii autori antici în special, nu avea de unde să ştie preceptu’ bine cunoscut de toată lumea. Dar, deşi înţepenit binişor, a mirosit că numai secătura de grec i-a făcut figura şi l-a însemnat la catastif, pentru o binemeritată răsplată.
La o săptămână după manopera asta, Culăiţă Manea, mandataru’ de la „Prutu”, cârciuma de pe vadul Movilei aşezată chiar în gura pieţei, îl vede pe Culachi, bun treaz, aprinzând o lumânare în faţa altarului de la biserica Sfântului Haralambie. Culăiţă Manea spunea că el intrase în biserică să-i ducă părintelui Smarandache Neprihănitu’ un talger cu nişte afumături de porc, pentru că erau în câşlegi, şi o sticlă de rubiniu, pentru un fel de sfeştanie a cârciumii, de unde observase că în vreo două rânduri îi fugiseră nişte clienţi neplătiţi. Aşa că a rămas crucit când l-a văzut pe Culachi în biserică, el care nu intrase acolo de când îl băgase în cristelniţă alde naşă-sa, făcându-şi, plin de evlavie, nişte cruci mari şi bătând metanii în faţa icoanei izbăvitorului de otrăvuri. Trăgând cu urechea, îl aude bleştind ceva din gură, fără însă a înţelege ce spune.
Punându-ne în temă imediat după aia, ne-a umplut şi pe noi de fel de fel de presupuneri, dar curând ne-am luat cu ale noastre şi am dat uitării povestea. Numai că, pe la începutu’ lui decembrie, grecu Kaţalis se internează în spital, unde doctorul, nici una, nici două, se apucă şi-l păgubeşte de o parte din picioru’ stâng, ceva mai jos de genunchi, de-a plecat grecu’ din spital, după anu’ nou, în cârje, taman ca Scrumbie.
Da’ vezi, că de-a surda i-au tăiat doctorii ăia picioru’, pen’că boala i s-a mutat în celălalt, aşa că prin martie următor a trebuit să i-l taie şi pe ăla. Învăţat să stea pe picioarele lui şi nu pe două beţe, fie ele chiar de lemn uşor de tei, grecu’ nu s-a împăcat cu gându’ că de-acuma trebuie să fie tras într-un cărucior de oarecine, aşa că la nici două luni a dat-o pe o sminteală la inimă, încheindu-şi rapid socotelile cu lumea noastră.
– L-o ajuns blestemul lui Culachi, sări de la locul lui nea Ghiţă, care până atunci molfăise absent un biscuit. Doamne, apără şi păzeşte! se cutremură el, întorcându-se spre răsărit şi închinându-se larg. Precis că Scrumbie s-a dus la biserică să-l pună la blesteme pe grec ca să rămână făr’ amândouă picioarele! Da’ io nu pricep în ruptu’ capului, cum de s-a aplecat Cel de Sus la rugile unuia plin de pacate! Crez că aici şi-a băgat şi Aghiuţă coada, pentru că nici grecu’ nu era uşă de biserică şi Sarsailă îl avea şi pe el de mult la catastif, iar rugăciunile lui Culachi nu au făcut decât să-i umple paharu’!
– Aş, făcu Ilie Conştientu’, scoţând din buzunar o bancnotă jegoasă şi mototolită pe care o rostogoli pe masă; grecu’ se curăţa oricum. Avea scleroză avansată în amândouă cotonoagele şi l-a lăsat şi pompa. De la fumat.
