… pe scările ălea frumoase nu prea am voie, pe acolo se fugăresc din cînd în cînd Milica, Victor si cu Paul, dar mai ales grasa de Milica si motanul meu

cîinele cerşetorului

– ROMAN –

lui ţuchi, şobi, mimiţa (ceilalţi îi spun kitty)

bestilică, motoraş, ilinca şi clopoţica,

pisicile noastre în ordinea apariţiei
 

… pe scările ălea frumoase nu prea am voie, pe acolo se fugăresc din cînd în cînd Milica, Victor si cu Paul, dar mai ales grasa de Milica si motanul meu, Agudică. Sîntem de o seamă, l-a găsit tatăl meu într-un agud cînd venea de la Siloz, acuma iar nu stiu pe unde umblă și este cel mai bun prieten al meu, adică nu fuge de mine cînd mă vede şi despre taică-meu ştiu că vin nişte oameni la noi, mă ciufulesc, ba chiar mă capăt cu o bucăţică de carton , cu un pitic pe ea, care inconjoară o bucaţică de ciocolată şi niciodată nu ştiu unde să o ţin mai mult: în  mînă, să mă vadă  Cezarică? că el ţine în gură  pietricele şi se laudă că i-a dat mă-sa bani de bomboane, că de cîte ori îl vede, îl întrebă  Victor: „Ce-ai mă? Iar eşti bolnav?” se supără şi pleacă în casă; o dată l-am văzut ducînd mîna la gură şi mă întreb şi eu dacă bomboanele nu se sug şi ele ca ciocolata? Că umflătura lui e mereu la fel iar ciocolata mea este din ce în ce mai mică, dacă o ţii intre obraz şi gingie, dacă nu se duce repede şi oamenii ăia intreabă pe maică-mea şi pe bunică-mea: „Ce mai face Paulică?” şi cel puţin două ore pot să mîzgălesc tocurile de la uşile din camera mare şi mai vin niște nenea care sînt supăraţi tot timpul şi de cîte ori intră în curte tre’ să se găsească o mamă dintre chiriaşi care sa iasă şi să strige: „Ia treceţi mă în casă!” şi rămîn singur în curte şi pot să mă duc să-mi iau cuşca pentru păsărele, să pun firimituri în ea şi să o ţin cu uşiţa deschisă spre cer poate vine o vrabie să mănînce şi-am să prind şi eu ceva, nu numai Agudică. E liniște în curte şi cînd vin ăştia îmi place că rămîn singur cu curtea mea, mi-ar plăcea să fie numai a mea şi după ce pleacă ăştia supăraţii, care lasă poarta întredeschisă mă duc să mă uit la IMS-ul lor şi pînă porneşte am timp să văd bucăţelele ălea de piele unse şi lucioase care sînt cusute de pînza aia care stă pe maşină şi cînd o să fiu mare şi la şcoală am să număr cusăturile de la fiecare bucaţică de piele care trece pe sub o ceva de fier, deşi sînt la fel, am să le număr pe toate, aşa cum mănînc toate ciocolăţile făcute de pitici, deşi sînt la fel de fiecare dată…

– Pleacă mă banditule mic de-aci, că mă pune mă-ta să-i fac altul!

– Da’ n-am făcut nimic!… trosc o palmă după ceafă, că de cîte ori un copil zice „nimic” trebuie să-l ia mă-sa de o mînuţă şi să-l pocnească, timp în care mînuţa ailaltă flutură între cap şi turul pantalonilor, mai rău e cînd vine „la-s că vine tac-tu diseară acasă, vezi tu…” că seara se aud printre plesnituri, ţipete  cu „nu mai da tataaaaa..”,    timp în care IMS-ul ăla a făcut de vreo două ori cum face vătraiul în maşina de gătit, aşa zice mama lui Cezărică şi se îndreaptă şi ochii îi lucesc de parcă ar gusta dintr-o supă cu găluşte mai bună decît o face bunică-mea, dar mie imi place să spun sobă, apăsat, sî-o-bî-ă, aşa, că are jar mai mult ca fierul de călcat şi nu-ţi vine să bagi degetul în ea ca în fierul de călcat, iar sub ea pe lemne, poţi să stai lîngă motan şi să mă uit la o carte cu păsări, cu peşti şi cu un nene bărbos care merge cu barca şi pot să vorbesc cu Agudică cît vreau, de fapt cît vrea el sa mă asculte, că dacă lemnele sînt cu lemnul în sus motanul toarce şi ne uităm la poze, dacă sînt cu scoarţa în sus miroase altfel şi vorbesc singur, că motanul doarme şi cînd mă plictisesc mă duc în camera mică, imediat după bucătarie mă întind pe spate, pe duşumele, jos în dreapta mai am loc de cîţiva peşti: lîngă podea, ăia mari, crapii, după aia cei mici, obleţii, da-s la fel, adică nişte crapi mai mici; ştiu să desenez doar un fel de peşti, numai că unii-s mai mari ca alţii mai mici doar că îi cheamă cum îi cheamă pe fiecare: crap, obleţ, mai ştiu somn şi lin. Uneori, cînd îmi citeste bunica mea despre Delta Dunării, nu o ascult, mă gîndesc la bărbosul de pescar care n-are picioarele aşa de lungi ca bîtlanul sau ca păsările alea frumoase care se cheamă co-co- ri ! cocori, da! care dansează şi pe care le priveşte bătrînul-pescar-bărbos-pe-care-îl-cheamă-Vanea, pe furiş din stuf şi care nu are picioarele aşa de lungi cum le au cocorii sau bîtlanii şi cu toate astea merge prin apă pe unde merg şi păsările şi deşi noi mîncăm  duminica găină rasol, bătrînul-pescar-bărbos-pe-care-îl-cheamă-Vanea nu priveşte încruntat păsările: oare el mănîncă zgîrci de stîrc-de-noapte? şi cum îl vede noaptea? că eu nu văd noaptea decît dacă închid ochii. Patul meu este în cel mai întunecat colţ al camerei mari şi ziua cînd trebuie să merg la culcare este tot întuneric acolo, iar noaptea se vede doar cît deschizi uşa lumina plimbîndu-se pe pereţii care se mai lumineză, uneori, noaptea cînd trece IMS-ul şi atunci închid ochii ca să văd umbrele pe pereţii camerei, ştiu că sînt albe, mai multe decît străzile pe care mă plimb cu bunica mea, adică: una – Pasajul Esculap, unde este cea mai mare poartă din viaţa mea cu curtea în care vine noaptea şi nu ştiu cum este decît dacă închid ochii în patul meu, pentru că la căderea serii ne închidem în casă; cred că motanul ştie pentru că vine totdeauna înainte de închisul uşii sau mai bine înainte de a întreba Jenuţa – mama mea – pe Macuţa – bunica mea, sau Macuţa pe Jenuţa sau amîndouă odată:

– Ai închis uşa?

O dată, cînd au plecat supăraţii, scîţia zăpada şi au luat cu ei şi cheia de la poartă, un scîrţîit mai putin, deşi eu zic că poarta nu scîrţîia cînd se închidea, ci mai degrabă scotea un fel de nenea-dentistule-scoate-mi-măseaua-mai încet.

A doua stradă pe care o ştiu este strada Egalităţii despre care nu ştiu dacă am voie să mă gîndesc la ea, chiar şi cu ochii închişi, pentru ca nenea Ciupercă, care stă peste drum de ferestrele mele din camera mică, unde sta Agudică la soare şi pe zăbrelele care le urcăm amîndoi cînd are chef, sînt aîtea zăbrele cîte străzi cunosc şi dacă aş putea să mă întind ţinîndu-mă de o mînă aş putea să ating tavanul; am încercat, nu pot, adică nu ştiu dacă nu pot sau dacă pot ce mă întreabă ce-i mari:

– Dar nu ţi-e frică? Păi nu mi-e frică pentru că şi cu ochii închişi nu pot să ating tavanul chiar dacă îl văd, dar tot nu aş vrea să spun cuiva că nenea Ciupercă, care nu vrea să fie nene, dar este singurul care ştie că tatăl meu o să vină, că înjură:

– ‘vă gura mamii voastre de comunişti! şi taie de fiecare dată lemnul drapelului de la poartă cu toporul. Îl ţine de lîngă fier şi dă. Are nişte fier la poarta, frumos îndoit în care mereu pune două drapeluri şi după trei zile înjură şi le taie. De fiecare dată dispare şi-mi arată, îîî! un cherpedin care are o falcă ruptă:

– Nenea Ciupercă, da’ de ce îl tai? Dispare în curte şi iese apoi în stradă cu un cherpedin lustruit şi lucitor fară o falcă şi-mi spune:

– Bă ! Nene e fratele lu’ ma-ta, iar tovarăş o să vină taică-tu, cînd o să vină, eu sînt domn mă! Domn, bă! Cum dumnezeii mă-sii vrei să scoată un domn steagul din suport dacă s-a rupt cherpedinul? Şi urlă: cum dracu vrei să scot cuiul din suport dacă s-a rupt cherpedinul? Domnul Ciupercă are şapcă, cămaşa albă suflecată şi de fiecare dată cînd pune drapelele, două cuie lustruite care le bate în fierul suportului îndoit frumos, de la poartă, printr-o găurică mică prin care încape doar o picătură cînd plouă şi după trei zile iese în tricou alb cu galben la sub-braţ şi încep înjurăturile. Cînd începe să plouă cu zăpadă drapelele se udă şi trag apă, se fac ca crema de ghete maro acolo unde ajunge apa şi domnul Ciupercă taie pentru ultima dată cioatele de lemn vopsit frumos în roşu ale drapelelor, puţin după asta vine cu degetul la gură moş Crăciun şi dacă zăpada nu scîţîie hainele moşului sînt de culoarea drapelelor ude. Asta tre’ sa fie strada a doua, după care coborîm pe vad la madame Dragu, mai greu că colţurile ălea mai de departe ale pietrelor sînt mai departe decît cel mai mare pas al meu şi ajung la margine şi acolo tre’ să merg pe pietrele puse în picioare drept în pămînt şi e tare greu că îmi alunecă picioarele din sandale, ciorapii mei cu picior cu tot ajung în pamînt şi sandala rămîne pe piatră. Bunică-mea nu mă vede că este ocupată cu bună ziuă:

– Bună ziua sau săru’mîna Coana Moaşă ! Vai da’ ce mare ai crescut! Da’ să nu cazi băieţaş sau să nu te murdăreşti! Bunica mea răspunde frumos tuturor şi ajunge înaintea mea la madame Dragu în poartă. Cînd ajuge ea acolo, eu încep să văd Dunărea, chiar mai departe de Dunăre, dincolo curge apă din ea, printre doi copaci ca din cartea mea, eh! aici trebuie să mă grăbesc:

– Hai! nu mai căsca gura, nu este frumos să intrăm pe rînd! şi intrăm, numai eu dau:

– Sărut mînile doamna Dragu, bună ziua domnule Dragu!

– Ah! Bună ziua, poftiţi! Casa lor are curtea înconjurată de ziduri, doar că aici locuiesc doar ei şi un copac sub care stăm şi care face cireşe, o dată am mîncat o cireaşă de pe jos că aici bunica mea nu mai este Coana Moaşă ci doamna Ulmeanu şi o dată cînd au intrat în casă, îh! bunică-mea face injecţii, am mîncat de pe jos cîteva, de fapt cîte străzi ştiu să număr  şi apoi a apărut domnul Dragu şi-am zis:

– Vreau să mă duc la cîine !

– Du-te, du-te! mîna lui face nişte mişcari de alugat muşte. Cîinele este mic, alb cu cremă de ghete şi nici măcar nu latră cînd ne vede, dar miroase şi miroase, cred că nu-i plac sandalele că nici mie nu-mi plac, că-mi intră nisip şi pietricele, nu pot să alerg că mă împiedic şi pleacă piciorul din ele înainte să cadă sandala de pe bordură, iar apoi dă din coadă, semn că pot să îl mîngîi. Domnul Dragu fumează, are halat ca cireşele de pe jos numai ca cireşele nu sînt pufoase şi miroase mereu a ceva care miroase la noi acasa după ce vin cei care îmi dau ciocolată, el nu vine niciodată la noi, stă picior peste picior şi cînd trage din ţigară tremură chiseaua de dulceață de caise cu sîmburi din care îmi pune madame Dragu doar pasajul Esculap şi strada Egalităţii şi dacă am noroc în drum, dinspre bordură spre poarta lor văd un vapor deci am un sîmbure în farfurie. Nu-mi place la ei, după ce bunică-mea şi madame Dragu ies din casă beau cafea, au pijamale la fel, doar ca madame Dragu este slabă şi nespălată, este dreaptă, nu are nimic sub pijama şi de cîte ori mănînc dulceaţa tre să spună:

– Dragule, te rog, nu mai bea! Cred că domnul Dragu face pipi în pat că / câtă apă bea, o dată l-am întrebat ce-i  gaura aia din casă?

– Luminator dragă, luminator! Asta este a treia stradă după care urcăm pe una strîmbă  cu pietre mici şi case mari, doar că urcăm pe partea pe care coborîm. Pietrele mici sînt aşezate cum desenez eu solzii pe tocul alb al uşii doar că le-au pus din nou după ce au scos liniile de tramvai şi muncitorii stăteau în nisip şi rîdeau ciocănind pietrele mici, gri şi mai toate la fel şi tot spuneau ceva despre birt – îmi place cum sună birt, scurt birt, nici măcar nu poţi să spui ca pe sî-o-bî-ă sau ca pe Dî-u-nî-ă-rî-e, că de cîte ori spun Dunăre mă uit la ea şi trec cu bunică-mea de mînă de la Zahana la Vadul Raşcu şi pot să văd Dunărea mai puţin decît zic eu Dî-u-nî-rî-e pînă intrăm pe pietrele mici: birt! cam aşa zice şi nenea ăla cu căruţa mare care ne aduce lemne cînd opreşte caii ăia mari care nu miros cum miroase Moaca…

– Vezi pe unde mergi! îmi spune bunică-mea, muncitorii nu mai rîd, se ridică din nisip şi zic :

– Săru’mîna Coana Moaşă! Acum pot să închid ochii şi să-mi văd păpuşa. Nu tre’ să vorbesc despre ea că rîd toţi de mine, că sînt băiat mare şi mă joc cu păpuşile şi poate să rîdă cine vrea, că eu tot doi prieteni am: motanul Agudică şi Moaca! oare mamele lor nu se supără că se joacă cu mine? Hai, că Agudică a fugit de acasă, că nu avea ce să caute în agud – pisicile nu au aripi – dar mama Moacăi cine o fi? dar dacă se uită mama lor pe geam cînd ne jucăm, sub masă, oare or pleca şi ei să mă lase singur?

Trebuie să deschid ochii, acum bunica mea o să intre sa-i facă o injecţie doamnei Bucur. Nu-mi place pe hol la ei, acolo stau mai mulţi decît în curtea noastră, au lavoar pe hol şi apa din lighean miroase mereu a săpun, cineva face mereu mîncare pe hol într-o oală verde mai maro pe margini, fierbe mereu ceva iar lampa este asa de frumoasă cu flacăruile albastre doar că are o culoare tot verde ca oala numai că pare ca dimineaţa cînd te scoli şi nu vezi bine pînă nu te freci la ochi. Strîngi pumnul şi pui degetul mare peste celelalte şi te freci pîna din întuneric apar tot felul de culori, abia atunci vezi cum trebuie şi de fiecare dată cînd văd lampa tre’ să mă frec la ochi, deşi după întuneric tot aşa apare lampa. Nu-mi ramîne decît să ridic din umeri, uşa este întredeschisă, se văd călcîiele strîmbe şi negre ale papucilor de sub pat, mă fac că uit la lampă, dar peste capacul dansator înconjurat de bulbuci se vede ţoala de pe pat şi un pic din preşul de pe jos. Dacă sînt atent peste gălăgia capacului se aude lampa sfîrîind, oare au hîrtie albastră în geamuri? Hîrtia albastră miroase a mîncare, da’ cred că mai de grabă miroase a hol că de multe ori cînd mergem la injecţie, nu ramîn afară dar trebuie să mă uit pe geam şi hîrtia albastră din geam, care nu cred că-i ca cerul, nu ştiu de ce nu-i întuneric ca cerul sau ca scrumul de ţigară ca cerul, tre’ să fie albastru neapărat cerul! oare cerul miroase a cartofi fierţi cu usturoi ca hîrtia albastră? O dată m-am uitat după o pioneză, care are o săgeată în mijloc şi îmi spune să mă uit încolo şi-am văzut-o pe doamna Bucur cu ochii strînşi-închişi, cu fundul gol şi cu buzele strînse tare; avea ruj pe barbă și pe locul unde ar fi avut mustaţă dacă era bărbat şi fuma. Ea fumează dar nu are mustaţă şi cînd ne întîlnim pe stradă trebuie să spun:

– Sărut mîinile doamna Bucur! n-am voie să spun „săru’ mîna“, ca toata lumea, şi bunică-mea mă strînge uşor de mînă de fiecare dată să-mi amintească. Nu-mi place doamna Bucur că merge încet şi legănat din cauza fustei lungi şi strîmtă şi se mîngîie mereu pe fund, adică nu, întîi îşi aşează poşeta-fară-bretea-sub-braţ şi apoi cu mîna liberă se mîngîie pe fund şi priveste înapoi cu rujul ăla de buze roşu ca o bucată de carne proaspată după care sare Agudică. Dacă Agudică mănîncă, o fi bun rujul de buze? Uneori înainte de a mă întoarce cu spatele – „Puişor întoarce-te cu  spatele! “ –  îi văd dinţii murdari de ruj. Asta este a patra stradă, după care mai vin unele pe care le ţin minte pentru că ţin mîna ca un pistol: pentru degetul mai mic şi drept în sus mergem la Spicu’, pentru celălat mergem departe pînă în Piaţa Mare la coşurile cu raci. Sînt atît de mari încît pot să ating mustăţile încete, cu degetele, fară să mă aplec şi nu mă uit la tanti aia care vinde și care e totdeauna de la Zaclău, doar că le simt ca atunci cînd treci cu mîna repede prin pomul-de-Craciun, fără să atingi globurile sau lumînările. Mmmm! mai este un loc la care nu vreau să mă gîndesc pentru că mă sperie. Am fost acolo cu Macuţa, îl cheamă „ …acum este loc viran.” Viran este un loc plin de oameni, mulţi oameni, am văzut curelele bărbaţilor, multe ca atunci cînd freci două bucăţele de lemn între ele, fără colţ şi lucioase după frecat şi alte curele – parcă mai multe – care ca cînd tragi un lemn nefrecat pe încheietura degetului, repede, şi frige, se înroşeşte și face băşică, dacă eşti priceput şi ştii cum să smuceşti şipca din mîna mea repede sau dacă ţii apăsat pe încheietură mult lemnişorul zvîcneşte şi se mişcă cum bate imina dacă nu respiri! aşa sînt curelele care sînt la fel cu pantofii, cum mă mişcam prin Viran cu mîna caldă de ţinut Macuţa de mînă am văzut şi curele tăioase cu bocanci noi şi multe basmale, este o zi frumoasă şi nu este duminică pentru că oamenii nu sînt îmbrăcaţi curat – ca de mers la biserică – chiar unii bărbaţi şi au dat şepcile pe spate şi oftează ca nenea care vine în curte  să taie lemne sau să le crape cînd ne cumpăram căruţa de lemne. Eu nu ştiu decît Înger, Îngeraşul meu, roagă-te lui Dumnezeu, dar ceilalţi şoptesc Tatăl nostru carele eşti în ceruri, fie împărăţia Ta şi multe vorbe urîte, nu se văd ochii femeilor de basmale, doar că murmură toată lumea cîte ceva şi se foiesc mereu spre înainte, mai aproape de alţii care sînt şi ei mai aproape de ceva ca atunci cînd se dă de pomană la biserica Metoc, îi văd de la colţ, se aşază ca pietrele de pe stradă şi se mişca spre taica popa cum aşează oamenii aia mari care stau în genunchi pietrele în nisip cînd repară Vadu’ Raşcu şi peste altă biserică de care murmură oamenii, care acum este stradă, a venit bila cu roate din bucaţele mici de fier care clanţăne cînd se învîrt după alte roate mari şi merge încet şi legănat-mormăind ca baba care ne aduce nouă, în curte, borş acru şi bun – oare în sticlă o fi tot aşa de acru ca-n gură? sau poate-i acru doar cînd bei din sticlă, că nu-i frumos şi beau pe furiş de-mi rămîne nisipul din care-i făcut borşul în gură ca acuma cînd bila legată de roatele cele mari şi lungi face praf şi-i supără tare pe ce-i bine îmbrăcaţi că ţipă la ceilalţi care s-ar duce în zidurile de le dărîmă bila cea mare pînă cînd scap din mîna Macuţei şi pot să privesc cum îşi mestecă bila dinţii învîrtindu-se după ziduri, dispar dinţii în sclipiciul ăla negru şi apar din partea de la Dunăre ca să clefăie bucăţelele ălea mici din roata mare şi lungă pînă mai toţi bătuţi de praf se mai mută deschizînd gurile pe care nu le aud de clefăiala bucăţelelor alea mici din roata mare şi lungă care face praf mic odată cu bila aia mare care pufneşte înainte să scoată praf şi apoi bucăţele mici ca de pîine uscată cu alb şi maro – de la mănîncă vrăbiuţele din curtea noastră, numai ele, altele nu mănîncă – care se îngrămădesc pînă lîngă cireş, dar cînd a căzut crucea, de acolo de lîngă cireş unde se adunau, fîş-fîş-şi-poc-peste-poc, bucăţelele de maro murdare de alb m-am trezit zburînd prin praful de borş:

– Ce mama dracului cauţi aici?! înapoi între bucăţelele clefăitoare cu dinţi sclipiţi de negru ca să  zbiere altul către mulţime :

– Luaţi plodul ăsta dracului de aici, dumnezeii mă-sii asta ne mai trebuie! Încet din murmurele lor am ajuns iar în mîna Macuţei, cine n-o cunoaşte în port pe Coana Moaşa?

–  Hai acasă, mai venim şi mîine! Ce faci cu căramida aia?

– Nimic, o duc acasă. Se potriveşte în mînă ca dinţii ăia negri între ei sau mai bine ca un colţ de pîine intermediară şi e plină de praf ca pîinea proaspătă şi pot să o ţin în palmă fără să strîng degetele pînă se încălzesc şi nici nu mă ceartă nimeni că rup pîinea doar că aş mai lua o bucăţică să văd praful cum vine peste oameni cum valurile îmi intră în sandale cînd arunc un pietroi mare în Dunare, da’ tot trebuie sa iau o bucată nouă de cărămindă pentru că pe asta o ascund iar pe cea nouă să o leg de scaun să mă joc cu Agudică dea bila care darîmă şi cînd o apucă Agudică cu ghiarele şi dă din picioarele din spate repede înseamnă că cade zidul ca motanul care se ridică şi dă din coadă de parcă se împrăştie cărăminzile pe lîngă cireş: buufff! blînka-blînka-blînka.

Acum e mîine dimineaţă aşa că cărăminda mea tre’ să vorbească cu cele care au rămas lîngă cireş şi tre’ să mă scol fără să mişc hîrtia aia din perete cu negrul ăla urît care mă sperie de cîte ori se mişcă sau cînd suflă Jenuţa la el că nu vreau să închid ochii şi să dorm, dar dacă mă ridic încet, ca Agudică după zgîrciuri pînă să sară, pot să miros hîrtia cu miros amar şi galben doar că trebuie să închid ochii cînd se mişcă ăla şi se lipeşte de nasul meu mototolita aia de hîrtie netezită cu podul palmei.

– Hai, mergem la cireş?

– Întîi dai bună dimineaţa, apoi te speli și dupa aceea mai vedem noi ce facem!

Îmi place să stau la marginea patului balabănind picioarele, cu cărăminda caldă în mînă, Agudică mă gîdilă că abia ajunge, învîrtindu-se, la picioarele mele şi trebuie să merg la veceu, pe holul de la intrare, să mă închid cu zăvorul pe dinăuntru şi să spun politicos: ocupat!  dacă cineva bate la ușa vopsită cu albastru, doar mai spălăcit şi crăpat, ca bufetul nostru din bucătărie şi mereu mă sperie cineva pentru că bat tocmai cînd mă bălăcesc la ghiuveta mare cît portul, doar că Dunarea nu-i albă ca apa de la canal iar insula din ghiuvetă este mai mare decît cărăminda mea şi mult mai maro decît insula care se vede de pe mal, eh! este un pic albă Dunărea, da’ iarna şi numai pe margine întocmai cum este ghiuveta. Dacă privesc dintr-o parte uşa aia mare ţine loc de cer albastru iar cărăminda mea face valuri ce intră în locul săpunului, ca remorcherul ăla negru cu horn lung – mamă ce-mi place hornul ăla lung, cînd o să am remorcher, acolo o să stau, cu  Agudică, să ne uitam la insulă din mijlocul Dunării şi intră valurile pe sub săpun şi balonaşele de săpun se leagănă ca gunoaiele la malul Dunării printre bărcile legate la mal….cioc-cioc-cioc:

– Ai căzut în veceu?

Offf! n-am căzut, că n-am voie să fac decît pipi în veceul ăla mare cu urme de picioare, căţel fac în casă, la oliţă: pfuu-pfuu-pfuu-tchu-tchu remorcherul trebuie să se întoarcă în port, acum trebuie să mănînc cu furculiţa în stînga şi cuţitul în dreapta, adică corect, cu mîna nu se mănîncă corect? dar poate îmi face ou fiert şi o să-l mănînc cu linguriţa mea preferată, linguriţa din argint cu floricele, pe care Macuţa o are de la mama ei, care nu mai ştiu de unde o are, doar că de atîta mîncat cu ea e roasă pe partea dinspre mine. Dar parcă mai mult îmi place piciorul roşu de ou care este alb pe dinăuntru şi crăpat ca ghiveta albă de la veceu, că cu oul în el seamănă cu barza care m-a adus pe lume, alb cu roşu, adică alb cu roşu şi cu coaja de ou care seamană cu ciocul berzei, oare ciocul berzei este cald?

– Hai mănînci? că se răceşte…îhîm-brum-bîr-bum  face remorcherul cînd porneşte, eu nu am

voie să spun îhî-îhîm-ce?-nu-vreau şi să plescăi la masă aşa ca, în liniste, nici valurile nu se aud, se încarcă şlepul pe care îl trage remorcherul, se încarcă cu ou şi cu cărăminzi prăjite, ba nu, valurile se simt pentru că le fac cînd strîng faţa de masă între degete şi se mişcă celelalte de pe masă ca pe valuri, dar abia după ce trece şlepul legat cu şfoară de remorcher: pfuu-pfuu-pfuu-tchu-tchu! şi dintr-o dată se rupe şfoara şi şlepul se ciocneşte de… nu mai ştiu de ce să se ciocnească, pot doar sa împing farfuria cu piciorul roşu de ou pînă să dărîm paharul cu lapte, nu-mi place laptele, chiar dacă-l dărîm din greşală tot trebuie să beau un pahar de lapte aşa că mai bine îl dau lui Agudică, măcar de caimac să scap!… gata, motanul linge caimacul pe lîngă bucăţelele de pîine mînjite cu ou, ce cuminte sînt! nici cu coatele pe masă nu am stat, adică de data asta am uitat să stau cu coatele pe masă.

– Am terminat! Sărut mîna pentru masă c-a fost bună şi gustoasă şi bucătăreasa frumoasă! cînd o să fiu mare o să spun şi eu săru’ mîna doar!

– Să-ţi fie de bine! Hai la spălat, mergem în oraş, la cumpărături.

Agudică s-a spălat înaintea mea pe bot, cască, casc şi eu, limba mea nu ajuge acolo unde ajunge a lui, aşa că tre’ să merg în bucătărie lîngă Macuţa să mă spal la chiuveta cea mică şi înaltă unde nu pot să mă joc, că abia ajung să mă spăl la bot, adică pe gură, că numai animalele au bot şi pot doar să mă spăl la subţioară, dacă-mi frec mîinile că cînd faci baloane de săpun, eu nu pot să fac baloane cum face Milica doar să mi le frec, picături de apă o apucă după coate şi se opresc la subţioară apoi mă frec bine şi o iau de la capăt să fac baloane şi alte picături se duc la vale şi dacă vreau ajunge ce picătură vreau eu prima, doar să ridic un pic ce cot vreau eu, dar tre’ să fiu curat, să miros a curat, că-mi pune maieu, ca nenii ăia care pun piatră pe Vadu Raşcu numai că eu tre’ să merg cu sandale şi ciorapi albi, cămaşă şi pantaloni ca gogoşarii, Jenuţa zice că sînt bufanţi dar dacă mă aplec în faţă pot să văd ciorapii albi, cum se murdăresc de praf pînă cînd ajungem în Bălcescu, aşa cum se uită pescăruşii pe Dunăre după obleţi cînd bălăngăne din cap şi se uită pe sub aripi. Aş putea să pun toate pietrele în nisip pe Vadu Raşcu cînd o să fiu mare, de jos pînă sus, doar bocanci să am şi să stau în nisip fără să-mi intre în sandale pietricele, da’ pot să le scot că fac ca Agudică din picior cînd ne jucăm şi calcă în farfurioara cu apă, în genuchi, cu pietrele ălea multe şi calde cum sînt cărăminzile, adică cărăminda mea, că poate ălea sînt calde de la soare nu de la mîna mea strînsă, ah! da’ ălea de lîngă cireş oare nu erau calde cînd bila aia mare le împingea la vale? cînd iei o palmă ramîne cald şi tre’ să ne întoarcem pe la cireş cum a spus Macuţa mîine să vedem dacă sub cărăminzi rămîne roşu? Şi dacă nu le ia nimeni ce ramîne?

Deci mergem la cireş, n-am luat-o spre Metoc, nici spre vad la doamna Dragu, nici măcar cutia de seringă nu a luat-o Macuţa, nici prin faţă pe la doamna Ciupercă, nici Macuţa nu spune nimic, doar vîntul miroase parcă a Dunăre sau doar a praf de cărăminzi, da, da, uite, de pe treptele de pietre se vede ceva praf pe lîngă cireş şi iar mulţi oameni  între cărăminzi şi printre ele două camioane mari, n-am văzut niciodată camioane mari aşa, de aproape, aşa de aproape că roatele sînt cam negre, da’ mai mult de culoarea şi praful cărăminzilor şi ăla de lîngă mine are capacul mai ridicat decît capacul de la oala de borş cînd clocoteşte pe maşina de gătit şi nu miroase a borş ca la noi la soba cu lemne, ci ca la maşina de gătit de pe vreun hol unde stau cînd face Macuţa injecţie, chiar înecăcios şi gras mirosul ăla se amestecă cu fumul de la ţigra lu’ nenea ăla de sub capac sau cu praful cărăminzilor.

– Hai mă, acu’ te-a găsit reparatul? Treci la cărat sau faci bătături de la cărămizi?

– Eh! hai mă, tovarăşul brigadier că vii tu să tragi de levier cînd fac eu pană! şi-a tras nenea şapca cînd pe spate, cînd pe ochi de cîteva ori şi se apleacă greu să arunce în camion prima cărămindă de pe jos, trage un picior în roata aia mare din spate, se bagă pe dedesupt, un pic, scuipă şi dispare după camionul ăla mare unde două tanti cu basmale albastre aranjează cărăminzile care vin la şir din mîna în mînă ca pe la spate cînd ascunzi pietricica: stînga-sau-dreapta? cum sînt pietrele alea mari de pe vad, cînd aşa, cînd aşa, numai să se aşeza toate la fel în piatra aia îngustă de se termină treapata şi iar un pas la vale. N-am buzunare la pantalonii ăştia şi nu mi-am luat cărăminda de acasă cu mine, aşa că cînd o să-şi ia la revedere de la cele care pleacă cu camionul ăla mare? şi pe urmă cu celălalt şi pe urmă ceilalţi oameni care se leagănă cu cărăminzile cînd se duc la camionul cel mare, cărăminzile care se pocnesc cînd ajung în camion şi apoi oftează cînd le aşează femeile alea una peste alta şi babele de pe margine care se ţin de gură şi se leagănă, mai lipseşte Agudică să facă şi el cu ochii aşa ca după hîrtia mototolită şi legată de scaun, pînă şi Dunărea face vălurelele la fel, doar şepcile date pe ceafă ţipă şi dau din mîini…

– Nu te mai legăna şi nu te mai strîmba că….

– …nu-i frumos!

– Nici să îngîni lumea sau să o strîmbi nu este civilizat! Să mergem pe Bălcescu la magazinul  de sport. Hai o dată!

Ştiu că nu-i frumos să priveşti în urmă peste umăr, nici nu mai văd cărăminzile, nici nu le mai aud de babele ăstea care nu înţeleg ce zic de Doamne Doamne şi de ăştia, dar măcar cireşul poate nu pleacă nicăieri.

– Uite! a venit şi IMS-ul care vine la noi pe stradă!

– Hai ceva mai repede şi nu mai căsca gura atît! De unde ştii tu că maşina aceasta vine la noi pe stradă? începe să mă strîngă de mîna şi trecem repede pe lîngă maşina care-i mai prăfuită acum şi aproape că pot să o ating, dar Macuţa nu se uită spre maşină şi chiar mă trage spre ea, ca pe malul Dunării cînd încearcă să mă apere de valuri.

– De unde ştii tu că vine maşina aceasta pe strada noastră?

– Păi… am vorbit cu…

– Cu cine ai vorbit? Ţi-am spus să nu vorbeşti cu străinii, acum gîfîie deşi nu ne întoarcem pe vad, la deal, de la doamna Dragu, cînd mă ţine de mînă să păşesc doar din piatra subţire în piatra subţire care stă în picioare la fiecare treaptă, şi tu ieşi din curte şi…

– Şi ce? îi cunosc pe toţi de pe strada noastră şi pe urma dacă-i pe stradă la noi îl cunosc oricum! Şi… acum chiar m-a smucit!

– Taci! ce-ai vorbit cu… cu… ei?

– Păi, n-am vorbit eu, au vorbit ei şi-au zis, adică nenea ăla cu curea frumoasă, să plec de acolo bandit mic ce eşti! Na, asta a zis! că eu mă uitam la maşină…

– Ţine minte: nu vorbeşti cu străinii şi mai ales nu vorbeşti cu ce-i care coboară din maşini!

– Pot să le dau bună ziua?

– NU! şi termină cu prosteala, te prefaci că te doare stomacul!

Deja miroase a gogoşi, aşa că tre’ să mă mai uit la ciorapi şi mă aplec în timp ce ridic degetele de la picioare ca să văd ciorăpeii, nu mi-a ieşit nici maieul din pantaloni pe sub cămăşuţă, doar că sînt de culoarea cărăminzilor pe toţi ciorăpeii, mîm!, cred că o să-i pun acasă să vorbească cu bucăţica mea de cărămindă şi poate mă capăt cu o gogoaşă fierbinte de la geamul ăla gras şi murdar de zahăr-praf  prin care se vede o tanti maaaare şi albă, adică pînă la cap, unde are o pată mare, maro, pe obraz ca oliţa aia mare în care se fierb gogoşile de nu pot să mă uit la gogoaşă cînd mi-o dă prin geam şi să spun mulţumesc, da’ dacă mă las pe piciorul drept, un pic şi o privesc prin crăpătura geamului, seamănă cu o gogoaşă ruptă cînd e caldă şi poftă bune atunci!

Gogoaşa mea zace pe jos, pe podeaua roasă şi maro, sau mai de grabă ca o cărămindă din parapetul de la biserica Mavramol, că am trecut pe lîngă el cînd am venit la Magazinul de Sport cu pragul mare şi podeaua mai jos, că mi-am îndoit sandala şi-am scăpat gogoaşa pe podele, adică am ramas cu hîrtia aia grasă în mînă şi cu o bucăţică de gogoaşă şi cu grăsime pe mînă şi au rîs cînd am căzut şi-i aşa de mare că nu mai văd nimic în jurul meu, se vede unghia prin ciorăpel fără să mă uit ca pescăruşii pe sub mine cînd ridic degetele să văd dacă s-au murdărit ciorăpeii, Macuţa nici nu mi-a dat drumul din mînă, doar că a făcut un pas mai mare, m-a smucit de mînă:

– Ridică-te! Şterge-te pe genunchi şi nu care cumva să plîngi!

Nu plîng, nu plîng de ăia care rîd de mine, numai că mă ustrură genuchiul şi tot nu văd nimic în jur, mi-e frică să privesc în sus că puii cînd beau apă că sus peste capul meu peşti coloraţi se învîrtesc legaţi cu aţă fără să curgă apă şi se văd prin ei, coloraţi cum sînt, rafturi cu culoare că nu vezi prin ei sau vezi ca mine cînd cad, chiar mă doare burta de frică, gogoaşa mea a ajuns la gunoi, nu o văd, da’ am auzit cînd a ajuns la coşul de gunoi printre hîrtii ca atunci cînd tanti aia ne rupe hîrtie să ne dea gogoaşa pe geam şi mi-e frică să văd în jurul meu, nu mi-e frică, că n-am plîns cînd m-am şters de praf pe ghenunchiul meu şi nici cînd am rămas cu hîrtia de la gogoaşă dar e aşa de mare şi-s atît de multe că încă n-am curaj să le văd şi chiar nu pot că sînt cîţiva neni care arată cu degetul pe sticla aia, ştiu că nu-i frumos şi zic:

– Nu, nu… aşa din cutiuţa aia, patru bucăţi şi zece pentru caras… trei plute, nu din plută de pană… şi ciocănesc geamul ăla cu degetul ca pe maşina de rîşnit piper şi mormăie vorbe care le-am mai auzit doar pe malul Dunării: nadă, viermi, nailon, cîrlige, eh! ălea de oblete sînt scumpe, băţ, stuf, cahulă, barcă, mîh! mi-ar place o barcă, nu ca ale mele din mazăre cu două scobitori rupte le mijloc şi care abia au loc în chiuveta de la bucătărie de cîte de multe sînt, numai una ca aia care am atins-o o dată şi-am rămas pe deget cu cartan pe deget, care n-a iesit nici dacă l-am supt!

– Uite, aşează-te aici! De pe scăunel chiar nu mai văd nimic, Macuţa vorbeşte ceva la tejghea, arată la nişte cutii şi vine cu o, n-am voie să zic tanti, doamnă cu cutia în braţe şi-mi spune:

– Băieţel, ia pune piciorul aici! adică pe piciorul strîmb din faţa scăunelului ca botul de la barca mea cea adevărată, oare am voie să spun bot la botul de la barcă? că nu-i animal sau e şi ea vie? şi descalţă-te! eh! o să mă descalţe bunică-mea că eu nu ştiu să mă leg la şireturi şi nici catarama aia nu-mi place şi cît mă descalţă Macuţa, doamna cu capot pune capacul cutiei lîngă scăunel şi fîşîie hîrtia din cutie ca să scoată, nu-mi vine a crede, da’ nu-mi vine, adică nu cred, cred că tre’ să… bocanci, bocancii mei, acum pot să merg pe Vadu Raşcu, numa’că n-am ciocan de ciocănit pietrele şi ăla de acasă e greu şi nu-l pot ţine decît de lîngă ciocan, nu de coadă ca… am şi maieu:

– Mergem pe vad? După ce mă leagă la şireturi mă îndeamnă să fac cîţiva paşi într-o sandală şi un bocanc prin magazin şi merg ca nenea ăla care are un picior mai scurt şi unul strîmb cînd se duce să repare bărci la Dunăre.

– Hai nu te mai prosti că se uită lumea la tine! Mai bine spune-mi dacă-s largi sau te strîng, îţi vin bine? Mă uit la primii mei bocanci, eh! bocăncei, maro ca cărăminzile din gardul bisericii Mavramol, aşa cum sînt cărăminzile cînd plouă, acum nu plouă, da’ cînd pui mîna pe ele sînt reci da’ nu sînt ude şi dacă freci cu unghia repede nu se încălzeşte da’ rămîne şănţulet. Sînt mai mare acum, am şi bocăncei, dar, ooff! îmi trebuie ciocanul de ciocănit pietre şi remorcher, nu, mai bine barcă, adică eu nu-l am decît pe Agudică şi un bocăncel în picior, dar poate scap de sandala asta şi pot să alerg, dacă mă lasă Jenuţa sau Macuţa să alerg, că alerg cu gura deschisă şi răcesc şi nu am voie sa beau apă rece după aia şi nici să alerg nu prea am voie că nu-i frumos, dar dacă am bocanci poate pot să stau în genunchi să ciocănesc pietrele, chiar şi pe ălea puse? Nu mă prostesc, dar bocanceii mei au ajuns din nou în hîrtie şi-n cutie, nu sînt buni, merg la gunoi?

– Păi nu mă încalţ cu ei?

– Nu, nu acum. Vom pleca la Măneciu, acolo ai să te încalţi cu ei…

– Nu plec nicăiri şi vreau bocănceii mei în picioarele mele… dar bocanceii mei se duc înapoi în hîrtie şi-n cutie şi bunică-mea plăteşte la maşinăroaia aia cu clopoţei iar eu mă uit la sandalele ăstea urîte, cu cataramă urîtă la care nu pot şi nu vreau să mă închei şi nu vreau să le port şi nu vreau să le mai văd şi nu vreau să închid ochii ca să nu le mai văd că mai bine mă uit la… la nu-ştiu-cum-se-cheamă-toate-din-magazin, adică ştiu doar beţele de undiţă şi pluta şi cîrligelele şi cre’ că mai sînt cutii cu bocăncei, doar că ai mei sînt ca cărăminzile nu ca ăia de-i poartă nenii ăia cînd pun pietre şi nu vreau să mă încheie Macuţa la sandale fără să spună nimic pentru că nu am plîns, n-am batut din picioare urlînd în faţa vitrinei şi nici nu am vorbit urît şi doar am spus nu vreau, nu vreau şi m-a încheiat la sandale deşi stau cu ochii închişi şi nu vreau să văd cutia cu bocănceii mei pusă în sacoşă şi nu vreau bocăncei, cînd o să fiu mare o să-mi cumpăr cîţi vreau şi o să mă plimb cu remorcherul meu, cu Agudică care o să aibă şi el bocanci ca-n povestea aia cu motanul încălţat care mi-o citeşte Jenuţa seara cînd mă culc fără Agudică în pat, că nu mă lasă şi o să fim doar noi doi, singuri în barcă, poate n-o să avem remorcher, dar Agudică am sigur şi oricum bărcile din mazăre le avem, că cînd mă joc în bucătărie, Agudică stă pe bufet şi se spală, pe margine şi se uita cu coada ochiului, ştiu eu, l-am văzut cînd se spală cum se uită la bărcile care se scufundă: ştiufgîhîrşti-ştifgîhîrşti, aşa ca frunzele cînd cad din copac, fiut-fiut, fiut-fiut, fiiiut-fiu!

Am spus bună ziua, la plecare şi-am păşit peste pragul ălă mare şi cînd cazi în magazin şi cînd ieşi din magazin, fără să mă ţin de mînă, sandalele fac tîrşi-tîrşi şi o să murdăresc ciorăpeii albi cu dungă albastră, parcă-mi pare rău că-mi plac, mai bine mă încălţam cu pantalonii ăştia urîţi şi se rupeau de la tîrşti-tîrşti, adică de la tîrşi-tîrşi da’ mai lung că cînd vrei să treci peste o băltoacă şi pui pasul mare…

– Nu te mai prosti…

– … că nu –i frumos, am îngînat-o pe bunică-mea…

– … şi dacă mă mai îngîni te las aici!

M-am rezemat de cărăminzile parapetului şi mă uit la ele, ce frumoase sînt, ălea mai închise la culoare care parcă sînt ude pot să le zgîrîi cu unghia…

– Lasă-mă! nu mai merg la unde vrei tu fără bocănceii mei, stau aici pînă se strică sandalele astea urîte-urîte-urîte care nu-mi plac deloc-deloc!

– La revedere! Macuţa se îndepărteză cu bocanceii mei în hîrtie, în cutie printre toţi oamenii ăia care parcă se uită la mine şi mă întreabă de ce, aşa frumos îmbrăcat cum sînt, stau acolo rezemat de cărăminzile ude pe care o să le zgîrîi pe toate şi chiar asta am să fac cu unghia sau dacă aş avea putere aş rupe catarama de la sandală să zgîrîi cu fierul de la ea! şi dacă rog pe cineva să mă ajute? să plîng? nu că mă duce acasă pe urmă şi nu vreau, ah! ştiu, cînd o să mai cumpăr bocăncei o să iau din lădiţa cu ciocan şi cleşte un cui şi chiar dacă nimeresc unul strîmb, nu-i nimic că tot nu pot să fac linii drepte, oooffff! trebuie să zgîrîi cu unghia, uite că rămîne mai urmă şi asta-i Dunărea şi aici între cărăminzi a căzut nisip, aici este o groapă maaaare unde ne e frică cînd trecem cu barca pe acolo, cu Agudică, adică lui nu ştiu dacă-i este frică, da’ cîte o dată are nasul rece, atunci cre’ că-i e frică, mie nu mi-e frică de groapa aia maaaare, da’ nici nu m-a întrebat nimeni ce fac acolo şi de ce sînt singur pe stradă, da’ dacă mă întreabă le zic că mă doare burta şi… şi cum îl fac eu pe Agudică în barcă? că eu sînt din două beţe cruce, dar dacă-l fac şi pe el la fel dă’ mai mic? nţ-nţ-nţ de cîte ori vreau şi pot să dau şi din umeri că nu mă vede nimeni, trebuie să fac un băţ strîmb şi unul mai puţin ca atunci cînd stă în fund şi se linge pe bot, pot să spun şi bot, da’ zic degeaba că Agudică are bot, eu am gură, numai cînd miaun am bot? şi fumul de la remorcher cum îl fac? trebuie să-mi sug unghia asta că mă ustură degetul, ba nu, pot să fac nişte beţe culcate, aşa şi aşa, ş-aşa, nţ, sînt urîte ca sandalele mele, hi! pot să iau praf de pe jos şi să frec cu degetul acolo. Am frecat pînă mă ustură sub unghie şi nimic, tot urît este fumul ăsta din beţe, să frec cu… cu ce să frec? ştiu! să frec cu sandala, mda, dar cum o scot? că nu pot să mă închei, adică pot dar acum le am în picioare, că aşa cînd stau pe scăunel pot să mă închei şi să mă deschei cu sandala în poală, mhî! fac ca Jenuţa cînd vine obosită de la serbici, adică tîrziu după ce mă scol eu din somn şi după ce se aşază, pune aşa piciorul la spate şi pac! scoate sandala din picior şi o aruncă şi pe urmă cu ciorapul gol face la fel, doar că la celălat picior şi Macuţa zice mereu să se aplece, că şi aşa nu avem şi nu putem să cumpărăm altele, da’ Jenuţa-i obosită şi rămîn sandalele aruncate acolo numai pînă le duce la bucătărie în dulapul cel mic pentru pantofi, mi-a căzut ciorapul cînd am scos sandala, mîhîî! acuma merge, frec aşa cu sandala şi uite ce fum face remorcherul! oare cum face fumul? că nu face pfuu-pfuu-pfuu-tchu-tchu  ca remorcherul, aşa că nu poate să facă decît fum-fum-fum-fum-fum….pînă se plictiseşte, aşa cum mă plictisesc şi eu cînd ţin cuşca de păsărele spre cer şi nu prind nici una şi a facut atîta fum că nu se mai vede sandala mea dar acum tre’ sa fac cerul deasupra remorcherului care este de pe malul celălat, cînd te uiţi la Dunăre, pînă în spatele meu cînd fac cu capul aşa: mmîîîîm! eh, pot să fac eu mîm pînă nu mai pot, că nu vad decît parapetul şi în spatele lui mîm doar chioşcul de unde nu-mi cumpară sirop niciodată nimeni, nici Macuţa, nici Jenuţa, dar dacă ascund sandalele astea urîte în fum? parapetul de la biserica Mavromol nu-i aşa de mare, adică cerul de la remorcher şi dacă îmi scot şi sandala cealaltă pot să le arunc pe amîndouă în fum sau în cer, numai să nu le mai văd, că le văd şi cînd închid ochii! Huştiuluc, aşa zice Jenuţa cînd mă bagă în balie să fac baie, huştiuluc o sandală peste parapet, în cer, astălaltă nu vrea, mi-a căzut în cap, huştiuluc şi gata, în cer nu o sa găsească nimeni sandalele mele urîte şi aşa că o să mă încalţ cu bocanceii, acu’ ar trebui să mai fac o barcă, pietrele nu mă înţeapă, sînt calde şi tre’ să-mi ridic ciorăpeii cu albastru cum se cuvine şi să mai fac nişte beţe cu mine cu bocăncei, la mal, lîngă barcă, să se vadă că sînt mare: mai întîi am Agudică, apoi bocăncei şi după aia avem barcă şi o să fac o cruce cu două beţe care sînt eu şi jos mai fac două beţe unul peste altul, aşa mari adică mai mari cum sînt bocănceii mei şi pe Agudică îl fac la fel că lui nu i-a luat bocăncei! Acum am bărci, remorcher, Dunărea cu groapa aia mmmaaaare, frică şi Agudică lîngă mine cu două beţe în picioarele mele şi nici măcar nimeni nu vede că nu mai am sandale, nici în beţe nici în picioare…

– Unde ţi-s sandalele? Ce ai facut aici? Uite în ce hal arăţi, numai praf de cărămidă pe tine! Unde sînt sandalele te-am întrebat?

– Am făcut… ăăă, bunică-mea se uită la mine, cu cutia de bocănceii mei sub braţ… adică nu am vorbit cu nimeni că m-a durut burta…

– Şi acum ţi-a trecut, nu?

– Da, şi-au venit nişte ţigani şi mi-au luat sandalele – trebuie să plîng – şi am făcut pe Agudică, am început cu el pentru că pe Agudică îl iubeşte toţi şi bocănceii mei, uite aici…

– Mda, eşti un mincinos care şi-a aruncat sandalele peste gard şi ai să mergi pînă acasă aşa cum eşti, adică în ciorapi, să te vadă toată lumea! Hai mişcă! iar pe Agudică îl iubesc toţi!

– Şi ce? Păiii… pînă la Spicu, la doamna Solomon, este un pic şi apoi prin spate am ajuns acasă! Hai mergem?

Mergem, mergem doar că acum trebuie să mă uit ca pescăruşii la Dunăre, ciorăpeii sînt deja murdari numai că pietroaiele dacă nu mă înţeapă, mă gîdilă şi cînd te uiti la ele pe trotuar sînt mai puţine decît cînd mergi în ciorăpeii goi pînă la Spicu, la doamna Solomon, în părculeţ unde dansează apa şi n-am voie să arunc în apă pietre, nici măcar pietricele, lemnişoare şi hirtii, adică nimic şi poate acum că nu mai am sandalele aş avea voie să intru în apă să rămînă urmele de la ciorăpeii cu dungă albastră pe pietrele alea drepte pînă la băncuţele mici pe care pot şi eu să stau fără să mă ridice cineva ca la masă cînd tre’ să mănînc şi să stau drept, mîmh! nu mergem la apă, mergem prin spate, spre doamna Ciupercă şi apoi la noi acasă, pe acolo pietrele nu mai sînt drepte şi nu sînt nici cum sînt puse în nisip, pe Vadu’ Raşcu, Macuţa-i supărată pe mine sau pe sandalele mele, ori poate pe ciorăpeii murdari-murdari, că la Metoc m-a lasat din mînă să-şi facă cruce şi nu zice nimic că nu mă închin şi nici că pot acum să trec doar pe pietrele cele mari ca pîinea rotundă, că-mi vine să plîng de pietricelele din ciorăpei şi de picioarele mele şi de sandalele alea urîte care te doare doar cînd te împiedici şi după aia o lecuţică, si-gur tre’ sa fie tare supărată pe mine, ştiu eu, ca atunci cînd Tăiculiţă nu mai vine şi pe scăunel pun scăunelul cu spătar şi mă urc pe ele să ţin o cuvîntare despre tovărăşul Gheorghe-Gheorghiu-Dej şi Tăiculiţă care în frunte cu tovaraşul Gheorghe-Gheorghiu-Dej muncesc pe ruptelea la canal, nu ştiu ce fac ei acolo, doar că muncesc la canal şi nu prea ştiu ce muncesc ei acolo că vecinii noştri au canal în curte la Cezărică, da’ acolo nu munceşte nimeni, că de cîte ori m-am dus la el nici măcar nu se spălau, ba nu, o dată spăla mă-sa un ceaun de mămăliguţă şi vorbea urît că şi eu am vorbit urît cînd am spus „mă-sa”, dar şi ea de cîte ori vin să mă joc cu el zice că nu-i acasă şi eu ştiu ca Cezărică este după hîrtia albastră din geam chiar dacă mă-sa se întoarce cu fundul la mine şi zice vorbe pe care nu le aud şi nici nu le înţeleg şi eu tre’ să fiu cuminte şi să privesc la fundul ăla mare care parcă a stat pe fundul de mămăliguţă toată ziua şi-mi spun peşte-peşte-mămăliga prăpădeşte şi mulţumesc doamnei şi plec să mă joc singur cu Agudică şi nu pricep de ce vorbeşte urît despre cenuşa care nu spăla ceaunul, că la noi acasă cenuşa-i moale, caldă să nu o arunci la gunoi şi-i de la părul lu’ Macuţa la cel de la Jenuţa, lucios cînd se spală în balia în care fac şi eu băiţă, dar de ea nu mă sperii cînd dă capul pe spate, de fuge Agudică stropit şi-şi face turban după baie, ca de urîtul ăla de pe hîrtia galbenă de pe perete, care nici ăla nu face băiţă niciodată şi sigur Agudică se spală mai des decît ei, că trebuie să vorbesc frumos, că mama lui Cezarică vine şi mai cere împrumut de la Jenuţa aţă, chiar bolduri şi cînd i-am arătat lui Cezarică prima dată cum se face degetul cînd îl înconjori strîns cu aţă scuipată? ca umerii cînd nu ştii ce spui şi mi-a luat-o, dar scuipatul lui nu-i bun de strîns degete că mi-a dat-o înapoi şi a rîs de mine, aşa cum rîde, acu’ am voie să zic mă-sa, că nusa mă aude nimenea, mă-sa cînd vine la noi şi cere şi ace şi aţă, Macuţa pleacă să spele vase la bucătărie, cred că o doare şi pe ea burta cum trebuie să mă doară şi pe mine cînd vorbesc cu străinii pe stradă sau cînd îmi spune, cu mîna pe obrajul meu, mama lui Cezărică:

– Vai, Basarabel ce mare te-ai făcut! şi Jenuţa face spinarea ca Agudică cînd se scoală din somn, că eu nu am voie să mă întind, că nu-i frumos, da’ la veceu nu mă vede nimenea şi pot să casc fară să pun mîna la gură şi să fac ăăăăîîaaah! dar încet ca să nu mă audă cineva, bine că cred că nici Jenuţa nu-i place de mă-sa lui Cezarică pentru că altfel după „Vai ce mare te-ai făcuuut!” trebuie să spun o poezie, toţi fac aşa ca remorcherul cînd trece prin faţa pe la Căpitănie, în loc de buna ziua zice uuuutîtîtî! dar Căpitănia-i mare de te doare gîtul cînd te uiţi mult la ea aşa că cred că nu-i spune bună ziua şi nici casa aia mare nu zice nimic şi lu’ mama lui Cezărică nu trebuie să-i spun nici o poezie, nici măcar aia cu Sare mîţa ca o ţurcă, care-mi place mie, că mă gîndesc la Agudică cînd o zic, cum sare după zgîrciurile care i le dă Jenuţa, dar degeaba mă gîndesc eu acum la Agudică, că sigur după ce mi-au luat ţiganii sandalele peste gard n-am să mai am voie să mă joc cu Agudică şi n-o să mai doarmă cu mine şi nici nu o să mai mîncăm ou împreună şi nici supă cu găluştre şi noroc că doarme Agudică după zăbrele între geamuri măcar pe el să nu-l certe, poate nici nu-l dă afară cît mănînc, măcar să mă uit la el!

Trebuie să fac pipi, să mă spăl pe mîini, să mănînc şi să mă culc, nimeni nu vorbeşte cu mine, Macuţa-i supărată, nici măcar nu mi-a răspuns cînd i-am spus că mă duc la veceu, cred că ei îi plăceau sandalele alea de-i aşa supărată aşa că pot să deschid uşa aia mare şi vopsita de la veceu cu burta, că nu mă vede nimeni şi Macuţa-i supărată şi dacă mă împing cu burta în uşa şi ţin de clanţa în sus face ţic-clanc şi se deschide doar că trebuie să mă ţin bine de clanţă ca să nu dăm de perete, să fac buvf! şi să mă împiedic de urmele de bocanci care au aşa nişte beţe, uite aşa şi aşa şi nu sînt ca bocancii de la nenii aia care ciocănesc pietre în nisip şi nici ca bocănceii mei care au pe talpă nişte… nu ştiu ce au că nu-ţi alunecă palma pe talpă și parcă gîdilă sau zgîrîie şi după aia mă asez pe urmele alea şi cu amîndouă mîinile fac vînt la usă, aşa a spus doamna Cearcă care stă în faţa noastră, cînd s-a dus la Jenuţa şi m-a spus că eu fac vînt la uşă şi-am să stric balalalele şi bărbată-su nu o să le mai schimbe iar, că n-are de unde şi mie mi-e frică de ei că nu vorbesc cu noi şi nici cu Milica sau Paulică, nici cu tanti Ica ori Victor, nici cu Tatu sau cu Agudică, ei doar vin şi pleacă, spun bună seara şi intră în casă, n-au Agudică şi nici el nu se duce pe acolo, n-au nici băieţi nici fetiţe, nu vine nimeni la ei, nu se ceartă, nu se aude nimic din casa aia a lor niciodată cînd mă duc la veceu… dar mie-mi place că din curte, de pe scările care duc la tanti Ica se văd, în geamuri, perdele albe, curate, n-au nici hîrtie albastră şi nici nu sînt perdelele murdare, pe jos, pe acolo unde se strică geamurile cînd plouă! numai că geamurile lor sînt vopsite ca uşa de la veceu cu albastru strălăcit, care-i urît, mai urît decît sanadalele mele şi care nu seamană deloc cu Dunărea sau cu cerul, nici măcar cu mingea lui Paulică, ba nu! ştiu cu ce seamană, seamană cu pantalanii, nţ! cu pantalonii la ăia care cîntau şi cărau cărăminzile la camion, ba nu! cred că o dată l-am văzut pe domnul Cearcă vorbind la colţ cu IMS-ul, da’ nu ştiu, chiar că nu ştiu, că m-a strigat Macuţa, că-i tîrziu şi-i noapte, că eu stăteam la poartă să vină domnul Cearcă, să-l văd, de pe scara de la tanti Ica, că el încuie seara poarta şi-mi place să văd cheia aia mare, care încuie poarta aia mare, care scîrţie de noapte bună cînd o închide şi sigur zice şi cheia ceva, că scîrţie şi ea cînd o învîrteşte greu în poartă : îîîîţîţî-îî şi şciur-şciur! şi trece pe lîngă scară şi spune bună seara cînd ajunge lînga treapta pe care stau eu, fară să se uite la mine, fără să mă asculte cînd spun şi eu bună seara şi mă ridic, că nu-i frumos să saluţi pe cineva cînd stai jos, deşi mi-ar place să-l văd printre fiarele de la balustradă cînd mă ţin cu amîndouă mîinile de ea şi prin fiecare fier văd altceva cînd mă uit la ceilalţi cînd se joacă în curte şi mi-ar place să se uite la mine cînd zice bună seara, nu la curte sau la pietrele de pe stradă, cînd face colţul şi intră pe Pasajul Esculap, nu ştiu cum o fi dincolo la doamna Ciupercă, pe stradă, că pietrele-s la fel şi dacă mă uit printre fiarele de la geamurile noastre, seara, după ce mă bagă Macuţa în casă tot nu-l văd cînd vine, adică nu văd nimic, doar Agudică care se freacă de zăbrele să-l trag un pic de coadă şi să-l frec pe burtică şi mai sus unde nu ajung cu mîna se văd nişte luminiţe, în fiecare seară sînt tot acolo şi nu ştiu cînd pleacă pentru că trebuie să mă culc că-i tîrziu!

Am mîncat în linişte, nici Agudică nu a zis nimic, a coborît dintre zăbrele şi s-a spălat şi s-a lins pe bot şi nici măcar nu a mieunat şi nici eu n-am făcut fărîmituri pe masă, aşa de frumos am mîncat, acum trebuie să mă spăl iar pe mîini şi la bot, pot să mă spăl la bot că Macuţa strînge masa şi nu mă vede cînd mă frec cu palma udă la bot şi mă şterg cu dosul palmei cum n-am voie să fac ca să-mi fac mustăţi cu picături de apă ca Agudică cînd bea lapte, mă urc în pat şi gata, trebuie să vină Macuţa să ridice plasa, ca să nu cad din pat, deşi eu n-am căzut niciodată… sub pernă e rece… trebuie să bag mîna acolo şi să ridic perna cînd casc, la gură… ăăaaahh!…

… uşa de la camera mare se mişcă singură, de ce nu mă sperie nimeni cu negrul ăla urît de pe hîrtia galbenă care minroase a lamîie, cînd mă trezesc şi doar cînd trebuie să mă culc? se mişcă uşa, cînd mai tare se vede mîna Jenuţei care cînd apasă pe clanţă, cînd trage uşa, cînd împinge, cînd zice Macuţa că Paulică a crescut fară tată şi n-a făcut asemenea obrăznicii şi cum să mint în halul ăsta că mi-au luat ţiganii sandalele şi cu cine semăn de-s aşa afurisit de-am mers desculţ pînă acasă; cine să mintă, da’ noi ce facem cu Paul, Tăiculiţă în sus Tăiculiţă în jos şi tovarăşul Gheorghe-Gheorghiu-Dej şi cred că nu o să-l mai vedem, dar nu mai ţipa că se scoală şi acum vine şi Maxim să vadă ce-i pe la noi, Macuţa vorbeşte în şoaptă, cred că nu se uită la Jenuţa, că cînd se supără şi mă pedepseşte nu se uită la mine ci înainte pe pereţi şi m-am săturat să tac, nici să ţip în casa mea n-am voie? păi să ne omoare pe toţi, că şi aşa ne-au lăsat în curul gol, paştele mă… atunci Macuţa a închis uşa cu putere, chiar că nu mai dorm deloc, dorm că ţin ochii închişi pînă vine Jenuţa, abia se aude cum ies din camera mare, să mă mîngîie pe obraz şi nu se uită la mine că o văd dacă deschid ochii puţin, da’ puţin, se uită la uşa aia mare, care-i la fel cu cea care dă-n camera mare, numai că din bucătărie nu vine nimeni doar Agudică miaună şi se şterge de picioarele ei şi atunci nu ştiu de ce nu vreau să o mai văd în viaţa mea că-l împinge pe Agudică cu piciorul – du-te şi tu naibii de aicea – ca apoi să-şi şteargă lacrimile din obraji cu dosul palmei, cînd se uită aşa încolo ca atunci cînd stă pe masă noaptea cînd mă fac că dorm şi mă uit cum coase, picior peste picior, cu fundul pe masă şi plînge şi se uită la uşă ca şi cum s-ar uita după aţa care ţine acul ăla să nu-i cadă din mînă, Agudică doarme şi toarce la picioarele mele pe păturică şi eu nu pot să-mi fie somn cînd îl aud pe Agudică dormind, se vede cîte o lacrimă doar pe partea asta cum stau eu cu mîna sub pernă şi cu ochii deschişi la lampă şi cîte o dată cînd, nu ştiu ce să fac, îmi trag şi eu nasul, snif! cum n-am voie să fac cînd îmi curge nasul şi Macuţa nu mai iese noaptea din camera mare după ce pleacă tanti Ica de la noi şi închide uşa de la hol cu cheia, rămîne să termine de cusut mîine, după care cîte o dată se aude cum spune Tatăl nostru şi apoi oftează şi se asează în pat şi atunci Jenuţa se uită la mine şi coboară de pe masă să închidă uşa, atunci dorm, nu trebuie să strîng din ochi, doar să-i închid că după ce închide uşa de la camera mare vine să, nu ştiu ce face, dar mă înveleşte chiar dacă sînt învelit şi după ce o simt că pleacă, capotul face vînt ca uşa de la veceu şi ştiu că pleacă, încet să nu facă gălăgie şi pot să deschid ochii, să o văd iar pe masă cu acul în mînă cînd toată lumea doarme, dacă se aude cîte un cîine şi Agudică se face mai covrig şi întinde bărbia în sus de i se văd colţii şi tremură mustăţile care au tremurat o dată, pot să fac şi eu cu degetul cum îi tremură mustăţile cînd trece noaptea IMS-ul care luminează tavanul şi un pic din uşa de la camera mare şi atunci acul rămîne în aer şi Jenuţa face ochii mici şi nu mai respiră pînă nu ştiu unde trece, că la noi pe stradă nu s-a mai oprit, poate le este frică noaptea sau mai merg şi pe altă stradă decît a noastră şi iar dă din ac, acum nu mai plînge, aşează hîrtia albastră de la lampă că poate îmi vine lumina în ochi şi nu pot să dorm, ca acuma după amiaza cînd nu m-am trezit în miros de cafea. Tanti Ica n-a venit după amiaza asta, Macuţa a făcut cafeaua după ce m-am trezit în foială, valiza aia mare în care s-a băgat Agudică are nişte beţe de lemn pe care Jenuţa le-a şters cu cîrpa udă şi înăuntru a şters cu cîrpa pe lîngă Agudică care se trage cu ghiarele prin valiză cînd o vede pe Jenuţa cu cîrpa în mînă, cealaltă valiză mai mică o curătă Macuţa, mai soarbe o gura de cafea şi de apă şi şterge valiza mai mică de praf, nimeni nu se uită la mine, nici măcar Agudică care iese din valiza doar ca să-şi şteargă obrajul de margine. Mă uit şi eu de pe marginea mesei, de acolo de unde-i place Jenuţei să stea noaptea la cusut, la tava cu căniţe şi cafea şi apă, la paharul meu cu şerbet de zmeură din dulapul alb, unde stau o grămadă de borcane cu bunătăţi doar pe rafturile de sus, unde eu nu ajung să mănînc toată dulceaţa de zmeură sau pe aia de caise cu mieji în ele, ori prunele din ulcică cu nuci prăjite legate toate cu şfoară şi ciolofan ud decît atunci, după amiaza cînd mă scol şi tanti Ica, Jenuţa şi Macuţa beau cafea înainte să se apuce de treabă că pe mine mă ia Macuţa să mergem la injecţii. Astazi după amiază nu mergem să facem injecţii că facem bagajele pe pat, în camera mea, unde doarme Jenuţa după ce termină de cusut noaptea, ea nu oftează cînd se culcă ca Macuţa, dar dacă nu stinge lampa cu hîrtie albastră îşi pune păturica ei în cap şi dimineață cînd mă scol pînă să merg la spălat fac eu ceva să mă uit după Agudică doar să ajung la masă, să pun mîna pe lampă, adică pe bold, că el ţine hîrtia albastră  peste lampa caldă cu hîrtie albastră care acolo unde stă pe lampă este ca căraminda mea şi apoi iar albastră şi caldă de rămîn cald în palmă dacă strîng pumnul pînă ajung la veceu dar dăcă ţin picior peste picior ca Jenuţa cînd coase nu mai îmi vine să fac pipi şi pot să mă uit la patul plin cu haine pentru Macuţa şi hăinuţe pentru mine şi-n colţ, lîngă perete bocanceii mei, fără hîrtie şi nici în cutie, doar ei, singuri cu şireturile cu care nu ştiu ce să fac, băgate înăuntru şi Macuţa zice că poate vorbeşte Jenuţa, cît nu sîntem acasă, cu părintele Teoharie, poate merge la biserica Mavromol şi găseşte sandalele, că mai stăteam acasă o vreme, dar vine şi tanti Elena şi nu stă prea mult şi vrea să o vadă şi probabil vine şi Ghighi cu Rodica şi vor să mă vadă şi vorbesc între ele cînd se foiesc prin casă, ca să mai pună pe pat un maiou sau sandale pentru Macuţa sau mai nu ştiu ce împăturit frumos şi nu ştiu de ce Jenuţa vorbeşte, aşa în şoaptă şi aşa de mult că nimeni nu m-a văzut cînd am lins linguriţa cu şerbet aşa cum se linge Agudică cînd se spală şi-am băut apa din pahar cu linguriţa şlip-şlip-şlip, aşa cum bea şi Agudică apă. De sub pat se vede doar cine are picioare, adică doar scaunele se văd de tot, Agudică a venit lîngă mine şi cu picioarele strînse de mîini şi cu botul pe genunchi, că iar am bot că nu mă vede şi nu mă aude nimenea, aşa cum stă Agudică cu botul pe labe, ne uitam la picioarele de masă, care stau pe loc de la masă şi patul se vede tot, adică la ăstea nu ne uităm dar buşmachii din picioarele bunică-mi şi la papucii din Jenuţa care merg prin casă dar se mai văd şi mîini prin pat, pe unde apar tot felul de boarfe, da’ aşa zice baba Scutara, care merge vorbind singură pe stradă cu un cărucior de copil mic şi adună boarfe vechi şi are şi-o pisică care merge după ea şi de cîte ori se opreşte-n poartă sau în altă poartă, mîţa aia se freacă-împinge de căruţ; Cezărică şi Milica rîd de cîte ori vine baba Scutara pe la noi, cu căruţul plin de boarfe care put, ei zic aşa, boarfe şi put, eu n-am voie să vorbesc aşa şi mi-e şi ruşine, dar rîd de mine că cică căruţul ăla e al meu, adică în ăla mă plimba Jenuţa sau Tăiculiţă cînd eu eram mic şi făceam pipi pe mine, ăla în care îndeasă baba Scutara boarfe şi pisici care le găseşte pe stradă, sub beţele alea care se duc sub căruţ cînd trage baba Scutara de ale să-mi arate ce pisoi a mai găsit, da! atunci miroase a pipi de pisică şi a ud şi a subţioară nespălată, dar tare şi se apleacă spre mine, cu mîna pe marginea căruţului, care se mişcă pînă se aşează pe pietroaiele din faţa porţii, cu unghiile mari şi murdare, care se mişcă cum vorbeşte baba Scutara cu mine:

-…şi-am găşit pişoiul ăşta acolo şi ridică o unghie neagră mereu spre mine şi era plouăt şi nimeni nu şe uită la el şi l-am luat acaşă, şuieră printre cîţi dinţi mai are în gură, că era şingurel şi ştătea ca tine şingur la poartă şi şe uita aşa, cum te uiţi tu la ştînga şi la dreapta poate vine cineva să şe joace cu tine, nu? Mai am optişpe pişici acaşă, dă’ numa’ tu ştii că şi tu ai pişică, ştiu eu că eşti şingurul de pe aici, se învîrte unghia, care ai pişică, nu ca ăştia care n-ar ţine nici măcar un cîine! dar şă nu le şpui că vorbeşti cu mine că află boarfele şi zdrenţele mele că vorbeşc despre ăia care mi le dă şi o să mă ştrîngă de gît, hîîriaaşş! într-o noapte cînd plouă ca şă le şpăl!

– Vin acum înapoi, nu plecaţi doamna Scutara! mi-e ruşine să-i spun

baba Scutara ca toţi ailalţi care zic aşa şi rîd, gîfîi cînd ajung la Macuţa să o trag de capot:

– Dă-mi ceva pentru baba Scutara!

– Nu mai vorbi aşa…

– Da’ nu-i zic babă, numai tie îţi zic! Macuţa rîde de fiecare dată şi

repede, în hîrtie albă, pune ceva de mîncare, ba mai îmi dă şi vreo două la fund:

– Hai, repede fugi şi du-i ceva! sar ultimă treaptă cu pachetul în mînă

fără să-l scap şi după poartă mă aşteaptă baba legănîndu-şi boarfele din căruţ.

– Doamnă v-am adus ceva! şi întind pachetul cu amîndouă mîinile în

sus şi mi-e frică să mă uit la dinţii ei care şuieră:

– Eşti un motănel de treabă, o să fii un băieţel bun şi doamna Ulmeanu, bunică-ta e o femeie de treabă, ştie toată lumea! deja baba Scutara îşi împinge căruţul prin pietroaiele de pe Pasajul Esculap, spre colţ şi-mi arată unghiile murdare, de parcă-mi spune la revedere sau le bate vîntul, şă vii pe la mine, şă te iau o dată şă-ţi dau un pişoi…

– Doamna Scutara, dar cum vorbesc zderenţele despre ăia care vi le dau de pomană? adică o cămaşă ce zice despre…

– Ce proşt eşti? Şă vii la mine şă-ţi poveşteşc cum şînt oamenii după zdrenţele lor, şă le miroşi şi şă veji cum e ăla care miroaşe cum miroăşe, dar tre’ şă vii la mine fără şă ştie nimeni şă-ţi şpun… deja departe baba Scutara vorbeşte singură, nu mi-e frică de ea, mi-e urît ca de camera mare seara, cînd este întuneric şi frig şi chiar ziua cînd mă joc sub masă, cu Agudică-cu-ochii-mari, e… pfuu! cînd se mişcă clanţa încet la uşa mare de la hol, ca aia mare de la camera mare şi ca aia de la camera mică care merge la bucătărie şi mă uit la Agudică şi el cu ochii mari la mine şi ştiu că-i Tatu că numa’ el încearcă uşa, că tanti Ica vine la noi pe dincolo, da’ uşa-i închisă cu cheia, că se mişcă şi ea un pic cînd încearcă Tatu uşa, aşa face, încet, încet, ca domnul Cearcă cînd închide seara poarta.

– Luăm şi oliţa? Dacă Agudică stă în valiză înseamnă că-l luăm şi pe el? Da’ cărăminda pot să o iau? Şi cînd o să mă încalţ cu bocănceii mei? Nu pot să dorm cu ei în picioare? Dar linguriţa mea o luăm? Şi cartea mea cu cocostîrcul cel mare, e mare, e mare cît cartea, putem să o luam şi pe ea? Şi putem să mai luăm… nimeni nu mă ascultă, nici măcar Agudică ocupat să o pîndească pe Jenuţa cînd şterge prin valiză aşa că o să-mi scot cărăminda din sub pat, unde o ascund eu după piciorul patului care seamană cu laba lui Agudică, numai că-i foarte maaaare şi nu-mi vede nimeni căraminda acolo nici măcar Macuţa, îhî! şi o să o pun în pat sub ceaşaf în colţul ăla de la cap unde nu ajunge cînd netezeşte cearşaful înainte de culcare, iar Jenuţa-mi spune cioc-boc-treci-la-loc! şi gata tre’ să merg la culcare că vine Macuţa şi trebuie să spun Înger îngeraşul meu şi pe urmă vine şi Agudică, care dă din fund, un pic înainte de a sări pe mine şi-şi caută loc în spatele genunchilor mei; gata cînd îi simt căldura prin păturică aproape sînt adormit, mai bine mă duc în curte şi aşa nu mă vede nimeni, nici lui Agudică nu-i spun că plec, dar n-am cu ce să mă încalţ adică nu știu să mă leg singur la şireturi şi în papuci nu ies ca babele alea de pe strada noastră la care ne uitam cu Agudică dimineaţa printre zăbrele cum ies în capot şi în papuci, pe pietroaiele care-s ca cartofii puşi la fiert, să verse ligheanul cu zoaie, aia care iese prima, are şi cămașă de noapte pe sub capot şi dacă ne întîlnim cu ea, eu şi cu Macuţa, nu spune nimic, adică nu spune Săru’mîna Coana Moaşă! sau Bună ziua Coana Moaşă! sau mai sînt nişte doamne pe la Spicu care spun Bună ziua doamna Ulmeanu! şi-mi dau şi mie bună ziua sau mă mîngîie pe cap, nu-mi place, ori mă ciupesc de obraj, ei bine!, baba asta zice ‘nă ziua vecină! şi nici măcar nu stă lîngă noi, că în faţa noastră stă doamna Ciupercă, apoi mai stă o casă unde nu-i nimeni toată ziua, doar noaptea cînd ne uitam la stele, printre zăbrele, cu Agudică care se freacă de ele, da’ eu nu pot să-l mîngîi, că mă ţin cu mîinile de zăbrele, văd lumină în curte, aşa că doamna aia nu-i vecina noastră pentru că nici nu ştiu cum o cheamă şi eu mă uit la ea dimineaţa că iese din curte, se uită înspre Dunăre şi apoi în partea cealalăltă pe stradă, se apleacă, atunci i se văd ţîţele ca tabla de la ciocolată după ce mi-o îndreaptă Jenuţa cu pieptenele şi o pune în cartea aia cu ţărănci pe care o citeşte Macuţa despre satul ei lung şi după aia aruncă zoaiele din lighean, se întoarce şi nu i se mai văd papucii decît cînd mai face un pas şi atunci sînt ca unghiile babei Scutara şi cre’ că vecina aia toată miroase a căruţul babei Scutara, cu cămaşa aia de noapte cu tot care iese de sub capot şi care seamnă cu spuma de la supa de carne şi atunci cînd îi văd ţîţele parcă trebuie să mănînc caimacul şi nu pot să il dau pe furiş lui Agudică, beah! încă după ce mă scol scările de la bucătărie sînt calde, soare mai este pe uşa lui tanti Ica şi bara de care te ţii cînd urci e caldă, aşa că la fiecare treaptă pe care o urc trebuie să suflu bara, da-i caldă, că nici supa nu se răceşte dacă sufli în ea şi că nu-i nimeni în curte, pot să mă uit în hol la Tatu, că-i soare şi se vede uşa mare ca de la camera noastră mare prin uşa frumoasă care se aude noaptea cum hîrîie, cînd dorm uşile închise aşa cum doarme şi poarta mare, după ce o închide domnul Cearcă şi în picioarele goale nu mă aude nimeni chiar dacă nu-i frumos să te uiţi la oameni în casă, mă uit la mobila aia frumoasă, de pe peretele unde nu ajunge niciodată soarele, cu sertare ca pietrele de pe Pasajul Esculap şi mînere de magiun, care parcă vezi prin ele şi lucesc fără soare şi-mi place să fac ca sertarul, aşa cu palma cînd te mîngîi pe burta plină de prăjituri pline de zahăr pudră ca praful de pe pietrele calde din curte. Cobor, bara cealălaltă este şi ea caldă dar poarta mare- i deschisă şi pot să ies în stradă, unde n-am voie singur, şi să merg peste pietroaie, ca Agudică prin curte, după ploaie, pînă la treptele cu uşă şi zăbrele, da’ nu ca ale noastre, de la geamuri, mai frumoase că cînd mergi pe băţul ăla cu degetul sînt niste bolduri mari care ţin nişte beţe de fier care şi ele au nişte bolduri maaari înfipte ca acele de cusut în pernuţa de ace din sertarul de la maşina de cusut unde ţine Jenuţa degetarul şi din fiecare degetar iese un băţ frumos care la capăt are o unghie ca de la baba Scutara, după aia vine o sfoară cu frunze mici ca de la florile de pe sforile de la doamna Dragu din curte şi iar bolduri mari şi degetar şi unghii şi flori şi după zăbrele multe lemne cu cuie, uite unul cum este degetul cînd faci gîdi-gîdi-un-te duci? şi chiar ajung la el şi pot să-l trag la mine şi la perete, hă! cuiul pedepsit, am să te las cu faţa la perete… trebuie să mă gîndesc ce obrăznicii a facut cuiul de l-am pedepsit, ăăăăă! a făcut… nici măcar nu ştiu ce fac cuiele, dar oricum trebuie să facă ditamai obrăznicia ca să mă supăr, ştiu! nu stau cuminţi în scînduri şi vor să iasă afară, cum am ieşit eu din curte în picioarele goale pe pietroaiele calde pline de praf cu soare şi-am bagat mîna printre zăbrele şi l-am pedepsit pe cui care de supăre face scîrţ cînd îl aşez cu fața la perete şi pe urma face scîrţ de bucurie că poa’ să vadă strada printre zăbrele sau poate face chiar scîrţ de supărare că se uită pe stradă şi n-are Agudică, la mine scîrţ, la perete scîrţ, la mine scîrţ, la perete scîrţ, la mine scîrţ, la perete scîrţ, la mine scîrţ, la… a căzut, pe degetele mele a rămas roşu cuiul şi albe degetele, jos pe trepte cuiul strîmb a adormit, dacă mă ling o să-mi treacă, cum i-a trecut şi lui Agudică cînd se juca cu mine şi-a dat cu laba-n piciorul de la masă, pooc! şi s-a lins.

Jos, lîngă cuiul care doarme, stau pe treaptă cu capul pe genunchi, oare cuiul care a căzut nu-i singur fără prietenii lui din lemn? poate o fi prieten şi cu un bold din ăla mare şi acuma stă cu mine pe treaptă, bine măcar că nu-i cu faţa la perete, poate-l doare burta şi n-are voie să vorbească cu mine, cum stau cu capul pe genunchi şi mă uit la cui, văd că iese mama lui Cezărică din curte, se uită, cică nu mă vede şi intră în curte, Cezărică nu iese să se joace cu mine şi-n poarta mare se aude mingea cum o bate Milica de poartă, cu mîna că nu nimereşte mingea cu piciorul, nici nu ştiu cînd a închis-o, doar cînd pedepseam eu cuiul, cu faţa la perete, mda! cuiul ăsta e singur pe stradă, ca mine, ca Agudică cînd iese pe poarta mare şi nu ştiu de unde vine şi ca cărăminda mea şi o să mergem împreună pe Dunăre, măcar în barcă dacă nu o să avem remorcher şi cu Macuţa şi cu Jenuţa şi o să-mi spună amîndouă că trebuie să meargă, sigur, şi Tăiculiţă şi gata! nu mai vreau să iau pe nimeni decît să ţin cuiul în mînă. Cuiul meu este îmbrăcat, cred că şi Jenuţa lui i-a facut ceva pantaloni că e şi ca cărăminda mea da’ şi ca linguriţa de mîncat ou, spre ce-i ăla că nu înţeapă ca boldul sau ca acul, însă zgîrîie, uite! pe lîngă beţele de fier pot să fac şi eu beţe dacă trag cuiul pe lemnele de după zăbrele, dacă era cuiul prietenul meu cînd am zgîriat pe mine cu Agudică, pe remorcher, la biserica Mavramol, cred că mai zgîrîiam şi acuma, ah!, mă sperie Milica cînd dă mai tare cu mingea de poarta mare, am făcut o grămadă de beţe pe lemne cu cuiul după beţele de fier, mai greu că nu-s ude ca cărăminzile ude din parapetul de la biserica Mavramol şi trebuie să trag cu cuiul de mai multe ori pînă rămîne o zgîrietură pe lemn şi cel mai greu este că cuiul se duce pe unde vrea el în lemnele alea de după zăbrele, gata! hai cuiule spre colţul străzii să vezi ce flori frumoase are Cezărică în curte şi după aia de la colţ se vede în ce casă lungă ai stat pînă să fim prieteni, dacă ţin pumnul strîns cuiul se uită la casa lui, dacă-l desfac şi ţin numai degetele strînse, se uită numai la casele ălea mari de la Dunăre, ce departe eşti de locul unde stăteai! eh! nu-i aşa departe de poarta mare, dacă aş şti să număr, cre’ că puteam să număr pietroaiele pînă la poarta mare, care oricum cuiul meu nu o vede că eu îi arat casa lui lungăăăă! Hai să ne luăm bună seara de la prietenii tăi din lemne:

– Bună seara cuiule de lîngă mine, să ştii că am fost pînă la colţ şi de mîine am să plec la… nici eu nu prea ştiu unde şi… da o să mergem cu remorcherul pe Dunăre şi să ştie şi cuiul de lîngă tine că o să mergem întîi la Spicu, la doamna Solomon să luam napolitane şi tu, celălat cui să ştii că după aia trecem pe la Cezărică să scoatem limba prin gard lîîîîî! ca să ştie toate cuiele de pe partea asta că… eu şi cu prietenul meu am trecut strada fără să cerem voie şi mîine cînd o să ieşim pe poarta mare unde o să plecăm o să vă spunem la revedere şi-n seara asta o să mă împrietenesc şi cu cărăminda ascunsă şi cu Agudică şi pe urmă o să… nu mai ştiu ce o să, că dintr-o dată-i noapte, că poarta şi cu cheia şi cu domnul Cearcă au facut: îîîîţîţî-îî şi şciur-şciur! bîîrrr! dar degeaba, pietroaiele-s tot calde şi pe întuneric şi Agudică sigur se pregăteşte de culcare şi nici măcar cuiul, prietenul meu nu-mi vorbeşte, poarta mare-i mai urîtă decît noaptea, uite că tanti Ica a aprins lumina în camera de la stradă, zăbrelele sînt mai reci şi mi-e urît să trec, să bat în poartă şi-n lemnele de unde l-am scos pe prietenul meu, se înfig unghiile negre de baba Scutara, latră cîinele din curte de la doamna Ciupercă, trebuie să nu-mi fie urît să trec pînă la poarta mare şi dacă ar trece IMS-ul, prin față pe la doamna Ciupercă s-ar lumina şi peretele meu şi poate puţin, da’ numai puţin, cît să nu-mi fie urît, Pasajul Esculap, să fug pînă la poarta mare dar trebuie să mă aşez de urît că poate nu mai gîfîi, că n-am voie să beau apă rece după alergatelea cînd gîfîi şi nu vine nimeni pe stradă să mă ducă acasă, s-a stins şi lumina la tanti Ica, acum sînt mic, cu genunchii în braţe şi cu cuiul în mînă şi cu ochii strînşi-închişi mă uit la poarta mare… miorlauuu-bîrlauuuoo-hîîî, mîţele se fugăresc pe gard la Cezărică, mmiiiahrauuu! sigur nu e Agudică, care n-a venit după mine, să fie supărat că m-am înprietenit cu cuiul şi l-am lăsat în casă? zdrang-zdrang, cînd ţac-ţac, zdrang-zdrang, acuma vine cîinele ăla la care ne uitam seara, cu geamul deschis, printre zăbrele, cu Agudică, cu curea la gît şi cu o sîrmă răsucită şi i-am dat placintă într-o seară cînd ham-ham-hauuu pe stradă, a hap-hap plăcintă, eu mi-am lins zahărul de pe degete şi s-a urcat cu labele pe perete spre noi-nnmîîîauuu, zice Agudică, lîngă mine cu coada-ntr-o parte şi dacă nu mă mişc şi strîng cuiul în mînă, face pipi la colţul treptei, după ce miroase, zdrăngăne sîrma răsucită de la gît cînd zgîrîie cu picioarele din spate, după ce face pipi, pietroaiele şi-mi linge degetele de la picioare după ce le-a mirosit întîi, e dulce-n gură! gata a plecat, ţac-ţac, zdrang-zdrang, cu coada sus, dincolo se vede un pic spinarea cîinelui şi sîrma de rufe îmbîrligată de cureaua de la gît, m-am uitat la el un pic, am deschis ochii că-mi plăcea cînd mă lingea, mă spală pe picioare, mi-e dulce-n gură ca de la mierea zaharisită, mîîr-ham-ham-hauuu! şi-a fugit, ah! m-am speriat, abia i se mai vede coada şi fundul alb la colţ unde-i cel mai întuneric, mai întuneric este pe strada Egalităţii, sigur de acolo vine întunericul pînă nu se mai vede nici cuiul care doarme îndoit spre mine şi se mută cu faţă la perete cînd apeşi aşa cu degetul pe el, poate că dacă plecam şi cu cărăminda acum dormea cu cuiul sau poate ne jucam pe treaptă noaptea, mîm, ne-am fi jucat, dar fără Agudică, singurul care vorbeşte cu mine şi care se joacă cu mine şi care cînd vorbeşte cu mine se uită la ochii mei, miau-mau- maauu-mmiiau,  îîîîţîţî-îî şi şciur-şciur! se deschide poarta, Agudică ţîşneşte în stradă şi apoi Jenuţa…

– Ah! măgarule cînd ai ieşit din casă? Cum ai plecat în  picioarele goale? Hai, uţa-uţa-cu-căruţa, m-a luat în cîrcă, are palmele mai calde decît picioarele mele şi Agudică – de ce nu zice nimic – se încurcă în picioarele noastre…

– Stai să-mi iau cuiul!

– Ce să-ţi iei? Cui? Ce cui, care cui?

– Eheei! cuiul, prietenul meu de pe trepte, nu vreau să-l las singur noaptea afară, poate îi este şi lui urît…

– … cum îţi este ţie frică, nu?

– Nu mi-e frică de întuneric, mi-e urît cîte o dată cînd sînt fără Agudică în camera mare… se

apleacă cu mine în cîrcă, lîngă trepte şi-mi iau cuiul, Agudică face pipi cu coada tremurînd în sus la colţul treptelor, gata stradă şi pietroaie calde, noapte bună, somn uşor-şapte-pureci-p-un picior!

– Hai ţine-te! să închid poarta… Jenuţa nu are puterea domnului Cearcă să închidă cu o singură mînă, mă ţin cu amîndouă mîinile de gît şi ţin şi cuiul, se strîmbă, oftează şi gata, am închis poarta, mă lasă pe trepte, în faţa uşii de la bucătărie, îl iau pe Agudică la subraţ şi intrăm la lumină, cui, Agudică, Basarab şi Jenuţa…

– Derbedeule! unde ai plecat pe furiş din casă? Nici măcar bună seara nu ştii să spui cînd intri! trebuia să-l laşi acolo unde l-ai găsit toată noaptea sau poate ar trebui să-l ducem unde şi-a aruncat sandalele pe care i le-au furat ţiganii?

– Am ieşit să-mi salvez prietenul meu cui din lemnele de după zăbrelele…

– Un mincinos ca tine şi un hoţ care se furişează tiptil din casă mai are şi prieteni? Şi ce fel de prieteni or fi aceia care se împrietenesc cu tine, uite ce picioare murdare ai! parcă eşti ţigan cu fiarele acelea ruginite în mînă…

– Nu sînt fiare ruginite, este un cui, prietenul meu, care a dormit lîngă mine pe treptele…

– Gata cu discuţia asta fără rost, mergi la spălat şi la culcare, mîine te scoli tare de dimineată şi…

– Ce discuţie fără rost? Trebuie să plec la Mâneciu cu… cu …cum am să mă descurc pe drum cu mincinosul ăsta care dispare în orice clipă? şi acolo? ce fac?

– Atunci lasă-l acasă şi gata! Văd eu ce fac, îl las cu madam Maxim pînă vin de la servici…

– Nu stau cu tanti Ica, merg şi eu la servici şi am trîntit uşa de la bucătărie să nu mă vadă cînd mă joc cu cuiul, la spălat în chiuvetă, oare o să se împrietenească cu căraminda mea? nu pot să mă spăl pe picioare în chiuvetă şi-am facut o baltă mare pe jos în care poate să înoate cuiul şi încrucișez degetele şi cu amîndouă palmele fac un pescăruş care-mi prinde cuiul şi zboară cu el pînă pe bufet unde este ceva unde nu ştiu ce fac pescăruşii după ce nu-i mai văd că zboară, vîîîj-vîîîj-siuuu şi ţipă şi am udat covorul, bufetul e plin de storpi de apă şi scăunelul meu, la fel, pescăruşul cînd trece prin chiuvetă mai face alţi storpi, tchuuu-tchiuuu… Macuţa l-a prins pe pescăruş, doar aripa fără cui:

– Ah! am să-ţi înroşesc palmele cu băţul! treci la culcare imediat, ud şi nemîncat, imediat în pat! aripa cu cui a zburat la spate, Agudică a dat urechile la spate, hîîîî! şi a fugit printre picioarele mele sub pat…

– Cu faţa la perete! pfuuu-pfuu! se mişcă hîrtia cu negru’ ăla mare… am băgat aripa cu cuiul sub pernă, rece, după ce Macuţa mă înveleşte am să merg pîş-pîş-pîş pînă la colţ, sub cearşaf să-mi iau şi cărăminda…

– Nu mi-e frică de hîrtia ta! nu mi-a fost decît urît noaptea pe stradă fără Agudică…

– Taci! spune-ţi rugăciunea şi să nu-ţi mai aud gura!

– Înger, îngeraşul meu, roagă-te lui Dumnezeu… să se împrietenească cărăminda mea cu cuiul meu şi să meargă Agudică cu noi mîine, acolo unde mergem şi noi şi… şi nu ştiu ce să mă mai rog… poate…

…cînd s-a aprins lumina Agudică s-a întins, a căscat şi-a adormit la picioarele mele, pe păturică cu bărbia în sus, m-am trezit înainte să pună Jenuţa hîrtia cu bold pe bec, iar nu mă vede nimeni, la marginea patului, ooaaaahh! am pus mîna la gură, cu picioarele  reci ieşite din păturică, cui şi cărămindă, tre’ să mă las pe burtă să mă dau jos din pat şi pînă ajung pe podea mă ţin în coate şi poate nimeresc în papuci! n-am nimerit, podeaua rece ca cearşaful la culcare, am nimerit acolo unde lipseşte o bucăţică de lemn din ea şi lîngă alt cui care iese din podea, papucii, mă duc să fac pipi…

– Nu mai tîrşîi papucii! ce spui dimineaţa cînd te trezeşti?

– Ooaaahh! mîîîh, nuu zic nimmicăăh, că Agudică dooaahhrme! am deschis uşa de la bucătărie cu zgomot, dacă trag o palmă la capătul umflat de la clanţă, poc, se deschide singură şi pot să tîrşîi papucii, trag zăvorul şi merg tiptil la veceu, un pas peste prag şi încă unu’ şi încă şi la domnu’- acum pot să spun domnu’ că nu mă vede nimenea – Cearcă-i lumina aprinsă şi tre’ să fac pipi repede, am scuturat şi-am ţinut uşa cu mîna pînă cînd nu s-a auzit nimic, am închis-o, sînt în casă şi mă doare burta, dar chiar mă doare că văd cana cu lapte pe masă şi Agudică doarme şi o să trebuiască să beau şi caimacul pe nerăsuflate şi nu vreau…

– Hai, mai repede, că am întîrziat deja! iar îmi trage Jenuţa chiloţeii peste burtă, maieu şi bluză, pantalonii sînt noi şi nu sînt bufanti, mă smuceşte în toate părţile, nu cad, am buzunare cu ceva deasupra…

– Sînt clape, să nu-ţi cadă nimic din buzunare, biletul de tren sau batista…

– Dar cărăminda cade? pot să-mi iau şi cuiul? se uită la Macuţa care se piaptănă, la mine şi…

– Bagă mîna sub pernă şi ia-le cu tine la Mâneciu!

– Dar de unde ştii că sînt sub pernă? Macuţa se piaptănă în continuare şi cît mă ridic pe vîrfuri să-mi iau prietenii cu mine la… acolo unde plecăm, Jenuţa se întoarce cu bocănceii mei şi tre’ să mişc din degete, să merg pe călcîie şi gata, îmi vin bine, bine că am scăpat de sandalele alea împiedicate şi de pantofii cu găurele pentru nisip care-mi murdăresc ciorăpeii şi eu sînt de vină că nu sînt cuminte şi mă zbînţui pe unde-i mizeria mai mare şi nici nu sînt grei bocănceii, uite! dacă pun mîna pe genunchi ating pantalonii scurţi cu palma care sînt mai lungi decît ăia bufanţi şi decît ăia scurţi cu care ies la joacă, în buzunarul ăsta am cuiul şi în ăsta cărăminda, dacă aş avea sau dacă aş şti să fac buzunare pentru Agudică, aşa cu foarfeca şi maşina de cusut dar Agudică doarme şi nu merge cu noi şi cine ştie cît n-o să-l mai văd şi n-o să mă vadă sau poate o să stea între zăbrele să mă aştepte să vin înapoi şi nici nu a apucat să se cunoască cu cuiul şi să se frece cu bărbia de el, cre’că mi-e dor deja de Agudică că-mi vine să plîng sau poate că mă doare burta?

Jenuţa mă mîngîie pe frunte să-mi facă freza şi se uită-n ochii mei şi-i face de cîteva ori mari, rîde la mine şi-mi şopteşte să fiu cuminte, îmi aşază şapca şi-mi trage una la fund, gata, plecăm! Acum pot să sar pe scări fără să-mi iasă degetele peste sandalele ălea urîte pe care mi le-au furat ţiganiii cînd le-am aruncat peste gard, că de fiecare dată cînd sar de pe o treaptă pe alta îmi ies degetele afară cu ciorăpei şi-s murdari cînd mă uit ca pescăruşul la obleţi să văd dăcă ştiu că sînt murdari, că pot să fac aşa cu degetele să ating scările şi să murdăresc ciorăpeii ca să aibă pescăruşii la ce să se uite… uite că sînt primul în curte, la tanti Ica e întuneric, doar la noi şi la domnul Cearcă este lumină, acum o să deschid eu poarta cea mare doar că cheia e atît de grea că nu pot decît să o bălăngănesc pe lîngă peretele zgîriat că acuma dacă nu-i nimeni în curte pot să încerc să o dau peste cap, aşa cum se joaca Victor şi cu Paul pînă-i vede Tatu sau tanti Ica, că strică cheia şi uite ce urmă au facut pe perete care mie-mi place să mă uit la ea cînd se joacă ăstia doi cu ea – n-am voie să vorbesc cu ăştia doi, îmi spune Macuţa mereu, sînt vecinii noştri şi pe urmă tre’ să vorbesc frumos! Am scos cărăminda din buzunar şi cu degetul băgat în zgîrîietura din perete mă ridic pe vîrfuri cît mai sus cu degetul pînă începe să curgă nisip din perete cînd îl freci cu unghia şi ea vorbeşte cu cărăminzile din perete:

– Bună dimineaţa cărăminzilor! eu şi cu prietenii mei plecăm la, stai aşa că am uitat de cui, îl scot din celălalt buzunar şi rotindu-l între degete dă şi el bună dimineaţa cărăminzilor zgîriate!

– Nu sîntem zgîriate, sîntem… nu ştiu cum sînt cărăminzile astea… ah! ştiu, sîntem împreună într-un perete pe care stă cheia de la poarta voastră care ne povesteşte seara şi dimineață cum este pe afară cînd se bălăngăneşte în cui după ce deschide cineva poarta sau o închide! păi dimineaţa asta o să o deschid eu, adică o să văd şi eu cum se deschide poarta şi o să vadă şi cărăminda şi cuiul!

– Nu, nu, şoptesc cărăminzile din perete, cuiul care l-ai scos dintre zăbrele vedea şi el cum se deschidea şi închidea poarta cea mare de acolo de unde l-ai scos, numai tu erai la culcare!

–  Eh! scîrţ, a zis cuiul că eu n-am voie să zic scîrţ şi să mă strîmb după aia că a zis tot timpul pînă l-am scos din scîndurile alea şi eu nu m-am supărat că a trecut pasajul Esculap cu mine şi acum mergem împreună să… să… facem cunoştinţa cu cărăminzile din perete şi pe urmă am mai văzut cînd se închidea poarta cea mare, seara cînd vine domnul Cearcă…

– N-ai văzut nimic!! că ţi-e frică de domnul Cearcă şi stai cu spatele la poartă pe scări ca să nu-l vezi cînd se uită la tine cu ochii în pămînt!

– Mda? mie mi-e frică??? da’ vouă nu vă e frică? da’ cînd a venit bila aia mare de v-a dărîmat n-aţi făcut praf pe voi de frică? jbuff! s-a trîntit uşa de la intrare de-am scăpat cuiul din mînă, hă, hă, hă se rîd toate cărăminzile de mine, Jenuţa, Macuţa şi valizele au ieşit din casă şi-am uitat de Agudică care cred că doarme fără să-mi miaune nimic! nu m-a văzut nimeni că am luat cuiul de jos şi l-am în buzunar, nici măcar nu s-a sculat să-mi spună ceva de la revedere! Jenuţa m-a smucit, cu valiza cea mare în mînă, după noi Macuţa cu valiza cea mică și o geantă ca bocănceii mei şi se vede cheia cum se freacă de cărămizile alea care rîdeau de mine pînă să ieşim în strada Egalităţii, ahă! primul felinar este abia sub agudul unde l-a găsit Tăiculiţă pe Agudică şi pînă acolo doar la doamna Ciupercă s-a aprins lumina, uite şi la doamna Iconaru se vede becul prin perdele, la noi este întuneric, am plecat fără Agudică şi fără să spun la revedere şi nu mă ceartă nimeni că n-am spus nimic la plecare, Macuţa a schimbat mîna şi-şi face cruce în față la Metoc, nu-i nimeni pe stradă, nici căţeii care latră noaptea cînd trece IMS-ul şi atunci poa’ să rîdă cărăminzile ălea de mine că mi se face frică cînd trece lumina peste negrul ăla urît care singur se mişcă cu hîrtia lui cu tot dar tot nu închid ochii de tot, strînşi cum face Milica cînd îi mai trage Tatu cîte o palmă că iese afară din curte şi pleacă cu mingea cu Victor şi Paul.

– Unde l-a găsit Taiculiţă pe Agudică?

– Uite aici în agud, trebuie să mă întrebi de fiecare dată? Pe o cracă acolo sus, deasupra felinarului şi s-a urcat pe gard şi-n copac să ajungă la el să-l poată lua acasă… am rămas în urmă să mă uit la cracă, să întreb la care şi cînd m-a smucit să merg mai repede că am întîziat i-a căzut baticul de la gît, l-am ridicat şi m-a smucit iar şi pe mine şi pe valiza mare.

– Puneţi-l tu la gît pînă la gară, nu ţi-e frig? Macuţa oftează şi-o ia înaintea noastră, cred că tot este supărată pe mine şi nu ştie ce-o să facă cu mine acolo dar ca să nu le supăr tre’ să mă ţin cu o mînă de batic să nu-l scap, e cald şi miroase a floarea aia albastră din dulap, nu-i mai moale ca Agudică şi nici ghiare n-are, aşa că trebuie să-l ţin strîns să nu-l scap că pe strada asta n-am mai fost, dar are tot pietre ca pe Vadu Raşcu şi acum la vale se văd şinele de tramvai. Am văzut tramvai în Piaţa Mare, adică întîi nu l-am văzut de lumina lui şi pe urmă a scîrţit ca poarta noastră, dar taaare de tot şi oamenii dinăuntru s-au strîmbat spre colţ cu mîinile pe sus şi gata! dus a fost, trăncănind ca baba Scutara, luminile merg pe pereţi cu oameni cu tot, acum sînt oameni şi pe lîngă noi şi pe scări şi din gura unui Agudică mare din piatră curge apă, felinarele aprinse parcă-s stele pe cer, abia se mai văd şi se aud vrăbiuţele, eu mai fricos ca băiatul ăla care mai vine să se joace cu noi, cîte o dată, de la domna Iconaru din curte nu ştiu, deşi îi ştiu pe toţi de pe strada noastră şi pe ăia care vin cu IMS-ul, ah! mă doare puţin burta, că cînd vede ceva mmaammăă! şi Cezărică dacă-i lîngă el rămîne cu gura căscată ca Macuţa cînd doarme şi se uită amîndoi la ce tare au aruncat cu piatra, dar aş vrea să fac şi eu ca ei, să pun mîna în şold şi ailalaltă la ochi şi să zic: mmaammăă!  ce tare am aruncat! dar eu arunc mai tare ca ei că nu m-au lăsat să mă joc cu ei şi am aruncat eu singur după aia, cu Milica şi-am aruncat pînă în maidan, în nişte flori mari că eu m-am uitat cum aruncau nişte băieţi mari pietre la Dunare cînd duceau mîna, cu piatra, în spate pe la fund şi apoi o aruncau, dar ăştia doi aruncă ca Milica, ridică mîna după cap, scot burta înainte, se împiedică parcă şi apoi aruncă piatra, poc! la mine nu se vede unde cade, dar florile ălea sînt aşa de mari că ne-a fost frică şi mie şi lu’ Milica să ne căutăm pietrele pe acolo şi aşa-i spune toata lumea că-i grasă şi nu prea vrea nimeni să se joace cu ea, da’ să mai şi arunci pietre cu ea, că eu arunc cît pot cînd îşi caută Milica pietre mai bune de aruncat, să nu mă vadă, nu-i frumos să le faci pe fetele grase să plîngă şi pe urmă dacă-i pe aşa Milica se cam joacă cu mine că ailalţi sînt mari sau sînt proşti – cum zice ea care se mai joacă cu fata aia de la doamna Iconaru, cînd o mai lasă Tatu să plece de acasa pieptănată-udă şi frumos îmbrăcată cu păpuşa în braţe şi dacă-i poarta cea mare deschisă mă duc să mă uit la ăştia doi cum aruncă pietre sau se joacă, că oricum Cezărică nu mă cunoaşte decît cînd este singur şi n-are cu cine, că el n-are Agudică că nu-l lasă mama aia a lui care zicea de Agudică că ce le mai trebuie la ăştia mîţă, că şi aşa sînt atîtea guri de hrănit şi după ce că au belele care le are cu bărbată-su mai are doamna şi motan – se strîmbă cînd zice motan – am auzit-o eu cînd zicea aşa de vorbă cu doamna Ciupercă, că mă chemase domnul Ciupercă la el să-mi arate steagurile şi-n poartă la ei cînd să dau bună ziua era fundul ăla mare şi gras a lu’ mă-sa şi nu m-a văzut că am stat după el pentru că se uita, aşa şi într-o parte şi-n alta cînd vorbea şi am văzut-o pe doamna Ciupercă cum se uita la mine pe sub cotul ei şi-am văzut ochii ăia ca la icoană în biserică şi gata! tre’ să plec că ştiu de la domnul Ciupercă cînd mă mai ia în magazie, la el, să-mi arate soldaţi că dacă vine doamna, clefăie aşa din gură şi-mi arată cu bo… gura poarta că tre’ să plec şi de aia vreau să zic şi eu mmaammăă!  că e un soldat între flori cît casa noastră de mare !

– Ce-i acolo? Ce-i… arăt cu gura soldatul ăla şi mîrîi că n-am scăpat baticul şi de o mîna mă ţine Jenuţa strîns în sus şi mai lîngă ea de cînd cu atîţia oameni pe lîngă noi şi lumini.

– Un monument al soldaţilor morţi în Primul Război Mondial, acolo scrie şi numele lor, cînd o să ne întoarcem o să citim ce scrie acolo şi o să te uiţi şi la cişmeaua cu cap de leu! Cînd venim… deci nu-i supărată chiar tare Macuţa pe mine sau poate şi ei îi este dor de Agudică…

– Ce-i acolo?

– Un pod peste calea ferată?

– Şi ce fierbe sub el fără capac?

– Nu fierbe nimic, a trecut o locomotivă…

– …lomocotivă, ce-i aia?

– Ai să vezi în tren! hai la bilete… stai aici pe peron şi ai grijă de valize! unde-i umbră şi întuneric, aburi şi nu miroase a borş. Stau pe valiza mare ameţit, poate doar în Piaţa Mare erau mai mulţi oameni, colţul de fier de la valiză este rece şi plăcut să mă ţin de el cu palma, cioc – cioc, prin aburi, cioc – cioc, aburi, ce coş mare are tanti asta care a trecut, vine un miliţian spre mine din aburi şi ciocăne roatele, oare tre’ să mă doară burta ori mă fac că nu-l văd şi mă uit sus la ce ceas mare cît mine stă pe perete între nişte cărăminzi frumoase, am pus mîna-n şold şi mă uit pe sub ea la bocănceii miliţianului, sînt urîţi, mai urîţi decît la nenii ăia cu pietrele, ciocanul ăla mare face cioc-cioc-pfuushh! cred că are capacul stricat, la capătul unde se termină peretele nu se vede nimic de aburi şi nu miroase a borş, doar a sobă înfundată, fum, doar fum fără miros de mîncare de pe hol, poate Macuţa face vreo injecţie, mă aplec să văd unde s-au dus, de pe valiza mică se vede holul maaareee şi uitele, cumpără ceva sau nu prea văd că se uită nişte oameni cu bagaje în sus spre ceas parcă scrie ceva acolo, nu ştiu, eu ştiu doar să mîzgîlesc, aşa zic toţi cînd fac ceva: ce-i mîzgîlitura asta?! şi eu trebuie să spun frumos că este o…

– Hai, sus în vagon! Ce grea e valiza mare! Jenuţa abia a reuşit să o ridice, pe cea mică ne-a urcat-o un nene, care cred că-i domn, că seamnă cu domnul Dragu, cu muştaţă şi carvată şi care m-a luat de subţioară şi m-a ridicat, hai hopa – sus!, dă’ puteam şi singur făra hopa – sus că voiam singur pe scara aia de se vede prin ea, să mă uit cînd urc, la pietrele murdare de sub noi, îmi miroase mîna ca de la vătrai şi trebuie să spun:

– Mulţumesc! deşi aş vrea să-i cadă uşa-n cap, să alunece pe scări şi să se ducă ca piatra în Dunăre şi tot miroase a vătrai şi-a fum, mă ţin după Macuţa, cu valiza mică, cu palma pe colţul de fier şi-n spate simt mirosul de costum cu zgîrîieturi albe care m-a ajutat să nu mă urc singur pe scară, ştiu că nu pot, abia s-a urcat Jenuţa şi cînd a ajutat-o pe Macuţa îi tremura mîna cînd se sprijinea de el şi-am văzut atunci că cămaşa era galbenă la margine ca hîrtia albastră din geam şi la guler la fel pe acolo unde iese cravata şi ştiu că Jenuţa mă lasă cîte o dată noaptea, după ce adoarme Macuţa cum coase şi croieşte tiv, guler, însăilat şi dacă vine tanti Ica la noi ziua, că are treabă, mă uit la ea cînd coase la maşină: aţă, ac, suveică, pedală, ţaca-ţaca-ţaca… aşa că dacă pot să bag în ac şi să arunc cu pietre pot să mă urc pe scară cu găurele fără să mă ia în braţe domnul acela cu mătreaţă, pe costumul cu zgîrîieturi albe, cu mătreaţă cum are domnul Dragu pe halat, că l-am văzut, că după ce se scărpina în păr, se mîngîia pe umeri cu palma şi dacă eu mîncam cireşe de pe jos, zicea că nu-l vede nimeni şi el se scutura de mătreaţă. M-am aşezat la geam, Macuţa în fată mea că nu poate să meargă cu spatele la lomocotivă, domnul acela ne-a aranjat valizele sus, întîi pe cea mare şi apoi cred că s-a supărat că Jenuţa nu merge cu noi că şi-a aranjat mai întîi valiza lui şi pe urmă pe cea mică a noastră, că geanta o ţine lîngă ea că are apă şi biletele la îndemînă, eu am jumătate de bilet că sînt copil şi o să mi-l dea după ce vine controlorul, mi-am pus şapca în cuier, deasupra capului, Jenuţa a bătut în geam, cu degetul, de jos, domnul acela s-a ridicat şi-a deschis geamul, că Macuţa nu poate, cre’ că tre’ să-i spun tot drumul poezii că ne-a cărat valizele şi ne-a deschis geamul!

– Să fii cuminte şi să o asculţi pe Macuţa!

– Şi tu să ai grijă de Agudică! mă ţin cu mîinile de geam, cu nasul în el, pe vîrfuri şi nici nu pot să scot capul pe geam că n-am voie să mă urc încălţat pe bancă, trage un nene cu şapcă o căruţă după el, ia uite! n-are decît o mînă, mîneca de la halat, stă în buzunar, şuieră şi smucitura mă trînteşte pe bancă, am plecat, Macuţa îşi face cruce, Jenuţa mai face cîţiva paşi după noi, îmi face cu mîna şi eu după geam, miroase a fum, am plecat, a plecat şi ceasul şi gara, domnul acesta, că acuma stă lîngă mine şi nu mai este acela, a închis geamul că trage, lîngă Macuţa s-a aşezat o doamnă grasă care a intrat după zgîlţitură şi de atunci vorbeşte întruna, i se văd ţîţele ca la baie iar ciorapii o strîng sub genunchi şi miroase a transpiraţie, cred că pot sa-i spun asta deşi nu-i frumos, adică doamna asta, că n-a dat bună ziua cînd a intrat, a întrebat doar dacă este ocupat acolo? şi s-a aşezat cu valiza între picioare să gîfîie şi tot spune cum era să piardă trenul care dacă-l pierdea şi pe ăla de la Bucureşti nu-mai-ştiu-să-zic-unde-trebuie-să-ajungă-degrabă… banca pe care stau e cam lipicioasă şi are multe cuie frumoase, pe marginea geamului, acolo unde-i îmbrăcat cu fier, e mizerie, ca sub unghii, dacă mă aplec într-o parte, cînd trece fumul cred că aşa vede supa tavanul din oală cînd fierbe, nu ştiu la ce să mă uit mai repede că toate trec pe lîngă noi, vagonul nostru trăncăneşte ca doamna asta, ba ţăcăne ca cutia cu bolduri cînd o zgîlţîi, ba pufăie ca Macuţa cînd doarme…

– Uite Dunărea!

– Nu-i Dunărea, este Brateşul, lacul Brateş! am sărit la uşă, peste valiza doamnei asta şi nu pot să ies, nu pot să deschid uşa şi Brateşul trece pe lîngă mine, geamul de lîngă noi este deschis, dar nu pot decît să mă ţin cu mîinile de el şi să miros iar a fier cînd lingi cuţitul şi a fum şi-i aşa de frumos că mi-e frică, cum mi-e frică seara cînd stau singur pe scară şi aştept să văd cînd închide domnul Cearcă poarta cea mare…

– Ce face soldatul ăla acolo?

– Nu-i soldat, este ceferist şi păzeşte tunelul, hai la locurile noastre că acuşi se sting luminile! deja pîlpîie, s-au stins şi-i aşa de întuneric, ca sub păturică, s-au aprins galbene şi chioare, cum spune Jenuţa să bage în ac, intră vînt cu fum pe geamul deschis, ceilalţi de pe hol au închis geamurile, Macuţa nu poate şi tot miroase a fum, mă ţin de lemnul rotund şi cu capul în geam mă uit la dunga albă care sare prin tunel, pe pereţi, ca Agudică, se luminează, fluieră trenul, gata, am ieşit! înăuntru valiza stă tot între picioarele doamnei asta, acum am văzut că valiza are o pijama din cîrpă, cu nasturi maro, lîngă mîner un nasture s-a rupt, o bucăţică din el stă între aţe, dacă închid un ochi străluceşte…

… zmucitura m-a trezit, nici nu ştiu cum a ajuns şapca în cuier, nu, domnul acesta m–a trezit, că s-a lăsat pe mine, costumul negru cu zgîrîieturi albe e plin de scuipat, eahh!  doarme cu gura deschisă şi-i curge scuipat din gură cît să bagi în ac, m-am mişcat, plescăie cînd mă întorc să-l văd, nodul de la cravată e şi el strîmb şi sucit, murdar de grăsime, ştiu eu! că străluceşte ca cînd mănînci slăninuţă, s-a rezemat de bancă, doamna asta doarme cu bărbia în ţite, pot să zic şoptit ţîţe că nu mă aude nimeni, şuieră trenul şi nu se trezeşte nimeni, are unghiile în sus, că ţine valiză din cîrpă de mîner şi cu bărbia în…

– …ţîţe! ţîţee!… nimic, se sprijină cu piciorul gras şi roşu sub genunchi de la elastic de Macuţa care pufăie încet, pfuu… pfuu, se ridică bluza pe piept şi iar pfuu… pfuu, trenul zice ceva ce nu înţeleg, ţaca-ţaca, dacă mă ţin de bancă pot să păşesc peste valiza de cîrpă fără să o ating pe doamna asta doar că tre’ sa pun mîna pe bancă între picioarele domnului acesta, am păşit, tre’ să împing de uşă, cu umărul, miroase ca geamul, a cuţit nespălat, se mişcă, bag bocăncelul meu şi genunchiul şi mă împing cu burta-n uşă, bate vîntul de pe hol, umărul şi capul au ieşit, mă împing iar cu burta, îmi vine să fac pipi şi gata am ieşit, geamul ălălalt e tot deschis, sînt pe hol şi mă bate vîntul în ochi, mai sînt geamuri închise şi o uşa care se bălăngăne ca atunci cînd ne învîrtim în curte şi rîdem pînă cădem în fund, o dată i-am văzut chiloţii lui Milica, unde să fac pipi? după uşa vîntul bate tare, mai tare ca cînd ne trînteşte geamurile de pe strada Egalităţii, asta doar aşa ca să se sperie Agudică, eh! mă sperii şi eu dar nu fug, doar strîng din umeri şi nu e nimeni nici aici, toate se mişcă, mă ţin de roata asta, uite podeaua se mi;că într-un fel daca stai cu piciorul pe asta şi altfel pe aia, sub mine se ciocnesc două ace de siguranţă şi nişte pumni de fier care scot grăsime cînd se bat unii de alţii, mă ţin de nişte sîrme îndoite, fac clanţa-clanţa ca foarfeca cea mare şi neagră cu care Jenuţa croieşte şi pe care eu nu pot să o ţin într-o mînă şi cu care nu mă lasă să fac clanţa-clanţa prin casă cu amîndouă mîinile că ne certăm, cerul face fum, se vede acoperişul de la tren, ştiu bine asta, aşa cum ştiu care-i acoperişul doamnei Dragu, că se vede de pe vad cînd plecăm, cu Macuţa, să facem înjecţie, gardul ăsta de sub sîrme se mişcă aşa de tare, mai tare ca podelele de sub mine şi mi-e aşa de frică că nu văd nici pietrele de sub mine care le-am văzut cînd m-a ridicat domnul acela, pietre mici da’ la fel cu cele de pe Vadu Raşcu, trebuie să fac pipi prin gardul ăsta şi mă ţin cu o mînă, să nu fac pe mine, pipile se duce sub tren, nici nu se aude cînd fac, iar miroase a fum, am făcut, uşa de lîngă mine trăncăne ca baba Scutara şi s-a deschis un pic, s-a închis, se deschide, nu pot să-mi bag bocăncelul-umăr-burtică să o deschid, parcă latră la mine să plec, cum latră javra aia de la doamna Ciupercă din curte de cîte ori vin, pînă plec, sînt ud, am făcut şi pe mine se vede pe pantalonii mei, scurţi, dacă mă ţin de sîrmele alea şi-mi pun bocănceii pe urmele lucioase din podea mă leagănă podeau aşa cum se mişca ea, tîgîdîm-tîgîdîm, departe, tîgîdîm-tîgîdîm, se vede cerul ca peste Dunăre şi cîte un copac, fiiuuuu! am văzut o casă şi un nene cu şapcă, avea amîndouă mînile şi un băţ, parcă scria ceva pe casă, că pe toate trenurile ăstea scrie cîte ceva, la fiecare fereastră, iar nu-i nimeni pe hol, la fereastra deschisă de lîngă fereastra noastră, de pe hol, stă o cutie dedesupt, pun bocănceii pe cutie şi coatele-n burtă, se mişcă lemnul ăla de… n-am căzut, am scos capul pe geam şi-mi intră vîntul în gură şi văd ca seara cînd pune Jenuţa hîrtie pe abajur, cu boldul, ca să dorm, adică după ce crede ea că adorm, ca să mă uit la ea cum coase la maşina, cu mîna pe rotiţa aia mică ca să nu facă gălăgie să doarmă copilul şi cînd apasă pe maşină dă din cap ca palma mea care mi-o ia vîntul, cînd în sus şi cînd în jos, ca la maşina de cusut, cînd mă ia în braţe să coasem împreună şi după ce aşez suveica la locul ei pun în ac, ştiu că se preface că nu vede că şi eu mă prefac că dorm cînd face tiv cu tanti Ica şi eu apăs pe piciorul ei şi ea pe pedală si se învirte papiota de aţa pînă se termină materialul şi tanti Ica îl însailă şi eu şi cu Jenuţa îl tragem la maşină, tagadam-tagadam, ca mînuţa mea pe geam, vium-vium, sus-jos, vium-vium, sus jos, vium-vium-niauum…

– Nu ştii că n-ai voie să scoţi capul pe geam? Ce cauţi cu picioarele pe cutia de gunoi? m-am lovit la genunchi cînd am sărit de pe cutia de gunoi, nici nu ştiu că e pentru gunoi şi miliţianul ăsta cu şapca pe ceafă se uită la mine şi eu la el şi mă gîndesc că tre’ să mă doară burta… că nu-l cunosc, n-am voie să vorbesc cu stră…

– Ce? ţi-a mîncat pisica limba? în ce compartiment sînt părinţii tăi? i-am arătat cu capul şi cu buzele strînse, peste umăr, acolo…

– Aha, dorm şi ce te-ai gîndit tu? se scarpină sub şapcă cu degetul, ia să o luam noi razna pe culoar sau să scoatem capul pe geam, ha? Uite, scrie aici că n-ai voie să scoţi capul pe geam, vezi? ciocăneşte plăcuţa, o văd, mama lor de ruşi! tac-tu doarme, mă-ta doarme, pînă şi bunica-ta doarme…

– Doamna asta şi domnul acela nu sînt părinţii mei, Macuţa este bunica mea şi motanul meu pe care-l cheamă Agudică şi care n-a putut să meargă cu noi nu mi-a mîncat limba!

– Iete, a dracu’ ce gură are! Ia să-ţi văd palmele!

Trebuie să vorbesc frumos nu? nu, le întind:

– Na! sînt murdare şi miros a cuţit coclit şi-a aranjat şapca în cap, acuma stă pe ochi…

– Tu ai făcut pipi pe platformă! e aşa de înalt şi geanta aşa de frumoasă că tre’ să recunosc…

– …eh! mda am făcut că nu ne mai puteam ţine!

– …care nu vă mai puteaţi ţine?

– Pai eu şi cu prietenii mei, uite: cărăminda şi cuiul!

– Cărăminda? se uită la ea, păi asta-i cărămidă! Ha, de unde ai scos-o cărămindă?

– Da’ pe tine cum te cheamă?

– Costel, de ce?

– Păi, Cărămindă ca pe… cărămida mea şi Cui ca pe cuiul meu! Na!

– Băi… şmecherie cu motor, hai pe platformă să-ţi arăt, ţac-ţac, a făcut uşa în urma noastră…

– Fii atent, băi! mai întîi şi mai întîi, pe platformă să stai cu spatele la curentul de aer care vine cu fum şi-n fum sînt bucăţele mici de zgură de-ţi intră în ochi şi gata! ajungi la doctor şi dăcă mergi în direcţia de mers a trenului tre’ să mergi cu capul puţin în piept, tot aşa ca să nu-ţi intre zgură-n ochi! după aia, fii atent acuma: roata asta, cu mîner este frîna, dacă nu putem opri trenul de la locomotivă, învîrţi de roată pînă se opreşte vagonul, da? Na! aici, unde scrie dubluvece trebuie să faci pipi, deschide uşa de la dubluvece şi faci pipi în veceu sau te caci dacă vrei şi după aia apeşi pe pedala asta sa curgă apa! se văd pietrele repede şi…

– … ce sînt ălea care se văd prin veceu?

– Pietre de la terasament şi traversele de lemn pe care stau şinele şi să ştii că n-ai voie să foloseşti dubluvece în staţie!

– De ce?

– Ai vrea să-ţi pută a pişat şi a cîcat în gară cînd aştepţi trenul, vara? să te bîzîie muştele şi după aia te speli pe mîini aicişa, întorci oliţa asta pe dos şi curge săpun după care apeşi pe pedala aia, hai apasă, curge apă peste mîinile noastre şi ne clătim de clăbuc, să nu bei că nu-i bună!

Ne uscăm pe platformă cu mîinile în vînt, eu şi Costel…

– Îţi place bă?

– Îhî! Da’ ălea ce-s?

– Tampoane, au nişte arcuri puternice în ele şi cînd zice puternice ridică pumnul strîns, multă vasilină şi… sînt făcute să nu se lovească vagoanele între ele, hai încoa! şi mă ia în braţe, dacă te apleci peste parapet se văd furtunele de la frînă şi cîrligul de prindere, să nu te urci aici, fii atent! cînd vine presiunea de la locomotivă prin furtunele alea se pune frînă şi se opreşte trenu’ , nţeles?

– …mda! dar ăstea de sub picioare de ce se mişcă?

– Platformele se încalecă una peste alta deasupra cîrligului, vezi? mi-a ieşit cămăşuţa din pantaloni, peste parapet, cu capul în jos, Costel mă ţine în braţe şi cu şapca în mînă îmi arată cîrligul, o bucată ţine de un vagon şi asta de sub noi de vagonul în care sîntem. Mi-a mai rămas o bucată de cămăşuţă în pantaloni…

– Să te faci ceferist cînd o să fii mare, băi şmecherie, că văd că n-ai frică! hai să te duc la bunică-ta! Ai văzut că uşa se deschide în ambele sensuri?

– …?!

– Ce faci mutra asta de prost? adică şi în colo şi încoace! Vezi? zgîlţîie uşa înainte şi înapoi, pe coridor nu mai este nimeni, doar eu şi Costel ne bălăngănim înspre compartiment, am auzit o grămadă de vorbe noi astăzi, tare mi-ar place să doarmă toţi, acuma ştiu cum să sar peste valiza grasei, fără să o ating şi să pot spune plaftormă, nu, platformă? şi ce am mai văzut astăzi…

– Iote băi, dorm toţi, hai! te furişezi la loc?

– Îhîm!

– Bă! da’ tu nu mi-ai spus cum te cheamă! că m-ai luat cu Costel în sus, Costel în jos şi eu nu ştiu nici cum te cheamă…

– Basarab Ulmeanu şi…

– Ce neam de nume-i ăsta? şi care-i numele tău? cum te strigă?

– Păi… Basarab şi cîte o dată Jenuţa mă strigă măgarule!

– Cine-i Jenica asta a ta?

– Mama mea….

– Da’ ţie cine ţi-a dat numele asta?

– Tăiculiţă, care-i plecat….

– Băi, mai lasa-mă cu numele astea, mai am treabă, hai la somn, nu vezi cum buginesc ăştia? Hai să trăieşti şi drum bun!

– Mulţumesc Costel!

(continuarea în numărul următor)