Caleidoscopul semințiilor / Tania Nicolescu

– De vorbă cu artista plastică Orbocea Elena –

Despre teritoriul cuprins între Dunăre și Marea Neagră, numit cândva Scithya Minor și care mai apoi, și-a luat denumirea de la viteazul conducător bulgar Dobrotici (1347-1386) cel ce a reușit să-și proclame independența față de Imperiul Bizantin, Geo Bogza spunea: „În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea fiinţă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână”[1].

De-a lungul veacurilor, multe popoare s-au perindat prin acest ținut pierdut între ape și cer, refugiindu-se fie din calea masacrelor, fie încercând să evite circumstanțele incomode ale vieții și nu puțini au fost cei care, înțelegând că iadul nu înseamnă ceilalți oameni (L’enfer c’est les autres)[2] ci mai degrabă intoleranța și lipsa empatiei pentru ceilalți semeni, au ales să rămână în acest loc mirific, scăldat și de apele mării și de undele Dunării, înmiresmat de parfumul pădurilor de tei de la poalele vechilor munți, sau de aroma amăruie a ierburilor de stepă, alcătuind cu timpul, un mozaic de etnii, sau poate, un fel de caleidoscop în care, nu rareori, ți se întâmplă să vezi și astăzi cum se îmbină firesc și armonios, culorile porturilor, obiceiurile sau sunetele limbilor în care comunică. Și astăzi poți să observi cum o conversație ce începe într-o anumită limbă, poate continua firesc într- alta, cum urările cu ocazia sărbătorilor tradiționale trec de la o etnie la alta, iar sărbătorirea Crăciunului și a Anului nou poate avea loc și-n decembrie și-n ianuarie, căci aici, noul, nu se grăbește să excludă vechiul. Tulcea este locul în care viețuiesc în bună înțelegere, 14 etnii (români, lipoveni, ucraineni, turci, tătari, greci, italieni, rromi, bulgari, maghiari, armeni, germani, evrei, aromâni). Și doar perspectiva interculturală a făcut ca diferențele etnice(cutumele vestimentare, culinare, modalitățile de socializare și relaționare) să nu devină o sursă a tensiunilor și conflictelor, ci a favorizat comunicarea, cunoașterea reciprocă, valorizarea și schimbul între comunități.

Ca o ilustrare a mozaicului etnic al Tulcei, vine și colecția de păpuși cu marcă identitară, realizată de artista plastică Elena Orbocea. Păpuşile caracterizează o anumită cultură. Se cunoaște despre păpuși, faptul că primele datează din antichitate, când erau folosite mai mult ca ofrande închinate zeilor, apoi au devenit și jucării( fiind printre primele jucării cunoscute). În Europa, cea mai veche păpușă cunoscută, ar data din secolul XVI, fiind confecționată în Germania. Una dintre cele mai cunoscute păpuși identitare este păpușa rusească Matrioșca. Inspirată după modelul Zeițelor fericirii de la japonezi, ea a devenit un adevărat simbol național, dar și simbol al fertilității(la școală, copiii învățau că ea reprezintă spiritul rusesc). În vremea bolșevicilor, păpușile s-au ideologizat, reprezentând clasele sociale(muncitorul, țăranul, dușmanul poporului, etc). Așadar, păpușile pot transmite valori și credințe ale unei societăți.

Rolul păpușilor de-a lungul vremurilor a fost divers: au avut rol tămăduitor, sau dimpotrivă, au fost utilizate pentru „a aduce răul” prin vrăjitorii, au avut rol terapeutic(scăpau de deochi, dezvoltau imaginația, abilitățile sociale, empatia și responsabilitatea copiilor) sau de comunicare (în zona Vișeului, păpușile puse la ferestre, transmit mesajul că în casă ar exista o fată de măritat). Utilizate în teatrele de păpuși, rolul lor a fost de a educa dar și de a comunica, împărtășind și oferind șansa de a interacționa, ceea ce este foarte important, căci: „Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunicăspunea Martin Luther King. Și privind în ochii plini de candoare ai păpușilor Elenei Orbocea, mi-am dorit să aflu chiar de la creatoarea lor, care le este rostul și pentru ce anume au fost create.

 

Tania Nicolescu: – Când și cum v-a venit ideea de a face această colecție de păpuși?

Elena Orobete – Povestea este lungă… Eu am avut niște prieteni în Brașov și ei mă invitau de multe ori acolo, unde sunt multe de văzut. Și eu, cu bucurie, pentru că-mi iubesc orașul mi-am zis să-i invit și eu, aici la mine, numai că nu știam prea multe despre oraș și nici nu aveam cum să le ofer ceea ce ce-mi ofereau ei acolo… în cel mai bun caz, puteam să-i invit în Deltă, dar…. Și-atunci, mi-am spus că ar fi bine să învăț ceva despre oraș că-mi place ideea asta de… adică, eu nu înțeleg disputa dintre unguri și români de-acolo din Transilvania care-mi pare artificiala… și mi-am dat seama că aici la noi este atât de frumos cum se înțeleg la noi oamenii, cum serbează unii împreună cu alții, cum musulmanii urează ortodocșilor  Hristos a înviat… Da, îmi place armonia asta și n-am știut cum s-o exprim. Dar tocmai se ivise pe atunci ocazia unui curs de ghizi interetnici – dacă vin turiștii, noi să le povestim despre etniile de-aici – și-acolo am mai învățat câte ceva, însă tot nu eram satisfăcută, voiam altceva… Și-atunci, pentru că tot voiam de multă vreme să învăț să fac păpuși, mi-am spus de ce n-aș face păpuși, având această temă. Și-n clipa în care mi-a venit ideea, mi s-a părut genială, pentru că nimeni până acum n-a mai făcut păpuși de genul acesta în România, așa că și am păstrat-o secretă și m-am grăbit… încet, ca să fac eu prima, aceste păpuși.

 

Anaid, armeanca

 

– Totuși, parcă am mai văzut pe vremuri păpuși – stas, desigur – îmbrăcate în costume populare.

– Da, este adevărat, numai că în tehnica pe care am ales-o eu, n-a mai lucrat nimeni, și nu doar în România.

– Și în ce constă tehnica?

– Eu fac păpuși unicat, pornind de la zero, de la sârma dinăuntru până la costum. Nu colaborez cu nimeni, cu vreo unitate care să-mi facă costumele.

 

Floarea, țiganca

 

– Cam cât timp durează ca să confecționați o astfel de păpușă?

– Nu am stat să calculez  efectiv, este prima dată când mi se pune această întrebare, dar aproximativ, în funcție de complexitatea ei, cam o lună – două, pentru că sunt o mulțime de activități pentru a realiza o păpușă. Cele mai simple durează mai puțin, dar dacă mai sunt și broderii de făcut, mult mai mult.

Ana, ucraineana

 

– Ceea ce m-a mirat când am văzut păpușile dumneavoastră, a fost faptul că nu  au pereche.

– Nu, nu sunt pereche, am pus câte un reprezentant al fiecărei etnii.

– Dar de ce – sunt mai mult fete –  pentru că și băieții au costumele interesante?

– Așa este, însă am ales dintre perechi, personajul cu costumul cel sunt mai spectaculos. Multă lume m-a întrebat dacă am de gând să fac pereche, sau nu… Nu știu, o să mă mai gândesc.

– Dar cum ați ales etniile pe care să le reprezinte păpușile?

– Am făcut întâi o cercetare ca să văd ce etnii avem, cam în ce proporții, m-am uitat după costume, ce cusături au, după port, chiar am mers și la a sediul comunităților etnice  ca să palpez, să simt în mână cum arată costumul respectiv. Păpușile sunt îmbrăcate cu haine inspirate din portul respectiv, totuși, mi-am adus și eu aportul artistic, stilizându-le, aducându-le în altă zonă cumva, pentru a nu face doar o imitație. Și am îmbinat ceea ce am văzut, pentru că la aceeași etnie sunt mai multe porturi, de fete, de femei căsătorite, așa că mi-am interpretat cumva costumele.

 

Canan, turcoaica

 

– Cum vă găsiți timpul și pentru acestă activitate, știind că mergeți și la serviciu și că, pentru o femeie este destul de dificil în aceste condiții, să-și mai găsească timp și pentru o altă ocupație?

– Mă ajută soțul în treburile gospodărești și, cum se spune, dacă vrei să-ți faci timp, îți faci…

– Din câte știu, și familia dumneavoastră a fost o familie mixtă.

– Da, eu m-am născut în Mila 23, tata fiind grec și mama lipoveancă. Mă simt cumva mândră că provin din două lumi.

Varvara, lipoveanca

 

Aris, grecul

 

– Și-n ce limbă vorbeați în copilărie?

– În casă se vorbea în limba română, limba în care se înțelegeau părinții. De aceea nu am învățat o altă limbă în casă. Însă bunica îmi vorbea în rusă, iar eu îi răspundeam… în română, că mi-era jenă, sau, poate n-aveam curaj, pentru că nu stăpâneam limba, mai ales că gramatica limbii ruse nu este deloc ușoară. Iar cu ceilalți copii, care știam limba rusă, nu prea mă întâlneam de frica Dunării, pentru că apa creștea uneori până la poartă, așa cu prea ieșeam din curte. Cealaltă bunică îmi vorbea în greacă. Nu prea am învățat greaca, înțeleg ce se vorbește în jurul meu, dar… În schimb, am învățat rusa de la cursurile de la televizor și spre surprinderea bunicii și mai ales a mamei, o dată, i-am vorbit bunicii la telefon în rusă… rusa aceea de începător. Și mi-a prins bine să știu limba rusă, pentru că ceea ce am învățat eu despre păpuși – aproape totul – am învățat de la ucrainence și rusoaice, pentru că acolo sunt foarte mulți creatori de păpuși și mă gândeam atunci, ce noroc am să știu limba rusă. Apoi, am mai învățat și din fotografii și chiar de la păpușă la păpușă, învățam din greșelile pe care le făceam. Dacă îmi dădeam seama mai repede unde am greșit, o desfăceam și o făceam din nou, că nu-mi era frică să o iau de la început.

De exemplu, prima lipoveancă pe care am realizat-o, nu mi-a plăcut. Era prea… moale, nu-mi plăcea, nu era ok. Mi-am zis să o refac Și am refăcut-o. Și pe aia urâtă, mama m-a rugat să i-o dau eu. Dar, după o expoziție, m-am apucat să o refac pe urâtă și i-am făcut o rochie, dintr-o rochie a mamei.

– Nu-mi aduc aminte acum exact cum arata costumul lipovencei – am văzut în fotografii păpușile – dar mi se pare că aduce foarte bine cu costumul popular al rusoaicelor, un port de sărbătoare.

– Da, este portul adoptat de către lipovenii din ziua de azi, pentru spectacole, din portul orășenesc.

– Pentru că mă gândesc la cum arată portul lipovencilor bătrâne, pe care le-am văzut prin Sulina – și eu provin dintr-o familie mixtă – și care aveau pe cap, ceva care numea… chicika.

– Da, chicika.

– Da…

– Lipoveanca pe care am făcut-o, am vândut-o, pentru că cineva s-a tot rugat de mine, încă de când am făcut prima expoziție. Pe cea de-a doua, am dat-o mamei. Și-acum, am făcut-o pe a treia, care va rămâne în colecție ca să refac colecția, și-aceasta, este după portul clasic al lipovencelor de la noi.

– Într-adevăr, costumul inițial mi-a atras atenția prin faptul că era diferit față de cel al lipovencelor de la noi.

– Aceasta – a treia – are și chicika, și baticul lăsat așa ca să se vadă chicika, are și mătănii…

– Exact, cum avea și bunica… Însă n-ar fi fost lipsit de interes să fie și perechile lor, așa cum vedem de exemplu în picturile lui Ion Sirota, bătrânul pescar lipovean cu rubașca lui…

– Da, ar fi fost, sunt frumoase și costumele lor, nu tăgăduiesc… însă acum am un alt proiect, care va fi și el foarte frumos dacă-mi va ieși așa cum este în capul meu.

– Eu am aflat relativ târziu despre aceste păpuși. Am văzut că ați avut deja expoziții în Spania, Brașov, București, Constanța, Tulcea… dar, știți, Europolisul nostru a rămas pe dinafară. Sulina; orașul, pe vremuri, cosmopolit. Cred că ar fi fost interesantă o expoziție și acolo.

Marco, italianul

 

Elsa, nemțoaica

 

– Da, ar fi fost interesant. N-am ajuns acolo. Obiectivul meu inițial, când stăteam eu și coseam și visam la ce-o să fac cu ele, a fost să ajung cu ele la Muzeul satului și apoi la Tulcea și în final să fac și un album cu ele. Numai că – mai aveam de făcut două păpuși –  o doamnă din Spania – româncă stabilită acolo –  a văzut păpușile mele la Pârvu și tot ce s-a scris pe blog despre ele și m-a întrebat întâi dacă poate să preia articolul de acolo și apoi m-a întrebat dacă n-aș putea să vin acolo cu păpușile. Și atunci, am făcut pachete cu păpușile și le-am trimis în Spania. Apoi a urmat Muzeul Satului în București, apoi Brașovul, Zalăul, Tulcea, am fost și-n Belgia…

Milena, bulgăroaica

 

Aaron, evreul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe urmă, tocmai când mă gândeam să renunț la album, a venit un fotograf de la noi – Cătălin Bodea – și m-a întrebat dacă n-aș vrea să le facem fotografii păpușilor. Desigur că m-am bucurat.

– De ce ați vrut să renunțați la album?

M-am gândit că norocul, a fost mai mult decât m-am așteptat eu, m-a răsplătit Dumnezeu decât mi-am făcut eu planul și am zis să nu-mi forțez norocul.

– Tocmai am văzut un articol în care, autorul se întreba de ce nu are și Tulcea un brand. Și mă întrebam acum și eu, dacă nu cumva, pentru acest oraș multietnic, păpușile dumneavoastră n-ar putea constitui acest brand, care îi lipsește.

– Cred că da, însă probabil, propunerea ar trebui să vină… nu de la mine. Și în prezent, o parte din ele nu le mai am. De exemplu, nu mai am armeanca, pentru că atunci când am fost la Constanța, de organizarea expoziției s-a ocupat comunitatea armenilor. Și trebuie să spun că m-am simțit un adevărat VIP acolo, că au organizat și au făcut un adevărat spectacol, au invitat toate etniile, a fost și domnul ambasador al Armeniei invitat cu acest scop. Să ți se întâmple una ca asta… e ceva, e.. m-a uns la inimă. Și mi-au propus să le fac o păpușă armeancă sau, dacă vreau, să le-o vând chiar pe aceea și atunci, am donat-o pentru că ei își doresc să facă un muzeu al etniei.

– Dar… le lipsește perechea…  Categoric le lipsește perechea

Da… Însă m-au întrebat și din oameni țară, dacă nu vreau să le fac păpuși care să reprezinte și alte regiuni, iar în Spania,m-au întrebat de ce nu fac păpuși care să reprezinte și alte state și tot așa. Și probabil că pentru așa ceva, mi-ar mai trebui și o baghetă magică…

– Însă – cu gândul la brandul orașului – poate că ar trebui… să mai lucrați la acest proiect. Mie nu mi se pare chiar încheiat. Mai ales că acest proiect este foarte interesant, prin mesajul pe care-l transmite pentru toată lumea, nu doar pentru Tulcea, de modalitate de conviețuire armonioasă, interetnică.

Serin, tătăroaica

Chira, aromânca

 

Că am fost în Spania, Belgia, București și pe oriunde-am mai fost, pentru mine, mulțumirea cea mai mare a fost când am venit cu păpușile la Tulcea și am invitat toate comunitățile la vernisaj. Au răspuns cu toții, prezent. Atunci a fost pentru mine momentul culminant al acestei experiențe. Atunci mi-a plăcut cel mai mult. De fapt, asta am urmărit eu; să fac o sărbătoare, să ne bucurăm cu toții, să-i văd adunați pe toți. A fost un dar pe care l-am făcut eu, tuturor.

Și rămân în asentimentul Elenei Orbocea, în ceea ce privește aserțiunea că le-a făcut concitadinilor ei – și nu numai – din toată inima, un adevărat dar. Un dar, nu numai de o frumusețe aparte, căci sufletul omului a tânjit mereu după frumusețe, ci și cât se poate de educativ. Căci: „Educația – nu puțini gânditori au văzut în ea mijlocul pragmatic prin care omenirea se poate mântui, singura soluție pentru potolirea agresivității, drumul regal către „pacea eternă”, pe scurt, șlefuirea individului în vederea coabitării convenabile cu alții[3]. Și în aceste vremuri  aflate într-o continuă schimbare, în care mai „peste tot vezi doar gheare și dinți”[4] păpușile Elenei Orbocea, privindu-ne cu inocența lor copilărească, readuc în  mintea noastră, acele acorduri tainice de demult, pe care doar sufletele copiilor ce am fost cândva știau să le asculte, când zilele răsfoiau o poveste ce părea a nu avea sfârșit, despre minuni care au fost și încă vor mai fi, atâta timp cât omul ar putea fi mai degrabă un zeu decât al „cea mai cumplită dintre toate făpturile[5].

[1] Geo Bogza, Priveliști și sentimente.

[2] Jean Paul Sartre, Cu ușile închise.

[3] A. Pleșu G Liiceanu, Dialoguri de duminică.

[4] Svetlana Alexeevici, Vremuri second-hand.

[5] Gabriel Liiceanu, Așteptând o altă omenire.

Articolul anterior
Pensionarii de la Dunărea de Jos în atenția antropologilor americani / ARGO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu