Puține cărți mai dificile la lectură decât cea lucrată cu atâta migală de tânăra cercetătoare Mihaela Grigorean[1], de origine din Țara Oașului, profesoară de limba și literatura română, doctor în filosofie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Nu pentru că frazarea ar fi greoaie, în schimb este… grea de sens, iar călătorul metatextual invitat pe acest traseu inițiatic aparent arid, polinodular, simte nevoia să poposească cât mai des pentru a se bucura de savoarea și prospețimea apei vii a „transcuvintelor”. Ele țâșnesc, în cartea d-nei Grigorean, la tot pasul. O lectură ca a Evangheliei după Toma, ne avertizează autoarea, ca și a hermeneuticii ei, adaug eu, se parcurge cu „pasul – val”, genul de navigare spirituală care poate face corp comun cu întreaga masă unduitoare a oceanului de sens. Teama de a ieși din terra firma a propriului eu și a te expune unui astfel de discurs, ar fi o formă de neadecvare la el. Dimpotrivă, unitatea flexibilă spirit-corp-afectivitate, flexiunile minții în fața realității incredibil de complexe a unei narațiuni simbolice, integrează „căutătorul de sens” în fluxul continuu de energie spirituală ce izvorăște din acest „text-aisberg”[2], în care scriitura reprezintă numai o câtime din masa trăirilor – veritabilă hierogamie a conștiinței cu sensul. Sau, ca să adoptăm limbajul autoarei, a „nivelelor de ființă” cu „nivelele de sens”.

Este o altă modalitate de a scrie o carte, în care fiecare frază este rodul unei bucurii lăuntrice de a „căuta, găsi, tulbura, uimi și odihni”, așa cum glăsuiește una dintre logiile Evangheliei. Aceasta este experiența fundamentală a hermeneutului, complexă, dinamică, intraductibilă, pentru că este însăși dinamica omului spiritual, caracterizată prin verbul „în-copilărire” (p. 299). Copilul întotdeauna întreabă, deci se află în căutare și încarnează un mod de a se afla pe drumul larg al descoperirilor de noi lumi.

Sete de cunoaștere, sete de îmbunătățire spirituală, sete de mântuire.

Pasul-val, sau unda care traversează și integrează nivelele de informație spirituală reprezintă mai mult o atitudine sau o postúră în virtutea căreia autoarea se lasă activ condusă spre elucidarea tuturor interogațiilor preliminare. Dar să o lăsăm mai bine să ne comunice cum își definește obiectivul central al cercetărilor:

„O hermeneutică transdisciplinară a Evangheliei după Toma vizează înțelegerea și interpretarea informației spirituale ca fulger traversând simultan poeticul, imaginativul, simbolicul și tăcerea dintre ele, încapsulate în cele 114 logia ale lui Isus și rezonanța acestora cu corpul, spiritul și inima căutătorului de Sens” (p. 99).

Finalitatea asumată de autoare este, prin urmare, realizarea unei descrieri (trans-obiective) „a rezonanței nivelurilor de Sens” care „structurează, organizează și orientează hermeneutic informația spirituală, realizând un nucleu interior flexibil, necesar evoluției spirituale și cunoașterii autentice” (p. 19). Un atare demers poate fi tot atât de riguros definit precum ca formalizarea fizică a unei ecuații de mișcare: „Un nivel de spiritualitate configurează un ansamblu de valori constitutive unui nucleu interior invariant la acțiunea unor legi non-spirituale…” (pp. 71-72). „Nucleele iradiante” din corpul Evangheliei după Toma sunt, după criteriile autoarei: Viul, Tatăl, Fiul, Tot, Împărăție, Unu. Ele pot fi luate ca „universalii de credință” (p. 55), participând la configurarea obiectul de studiu:

„Obiectul transdisciplinar al cercetării îl constituie Evanghelia după Toma, cu nivelurile de Sens corespunzătoare, iar Subiectul transdisciplinar, hermeneutul, care purcede în urcușul pe scara hermeneutică la unificarea nivelurilor sale de Ființă” (p. 121).

Pentru atingerea acestui țel, ea apelează la versiunea franceză a textului[3], în traducerea lui Jean-Yves Leloup, intelectual catolic, specialist în gnosticism și creștinism timpuriu. Demonstrația (care face din această scriere „apocrifă” un document transreligios) este „rotunjită” spre sfârșitul cărții, prin exemplul vieții și operei, unor personalități de mare deschidere spirituală: părintele André Scrima („vizionar al trans-religiosului”) și marele mistic sufit și poet, Rūmi, cunoscut pentru deschiderea sa, de asemenea transreligioasă, ecumenică.

Urcușul pe scara hermeneutică începe cu o „mucenicie a transcuvintelor” (pp. 31-51). Autoarea identifică un set de operatori transdisciplinari capabili să capteze „procesul nuclear metaforic” iscat la întâlnirea subiectului cu mesajul textului, pe care să-l „deschidă”. Printre acești operatori se numără: „coerență”, „nivel de Realitate”, „rezonanță”, „unitate deschisă”, „transparență”, „transfigurare”, „trans-misiune”, „inseparabilitate”. În loc de o „grilă de lectură”, concept care i se pare alienant și zăvorâtor de sens, ea propune o altă metodă, transdisciplinară, a „scării hermeneutice” (p. 175). Aceasta ar fi „drumul fără drum al căutării «spațiului terț» al poeziei” (p. 174). Treptele ei sunt: căutarea – găsirea – tulburarea – uimirea – contemplarea/odihna (idem). Urcând aceste trepte intrăm în „spațiul fără spațiu al Terțului Ascuns” (p. 174).

Și trebuie spus că întreaga carte este construită pe postulatele transdisciplinarității promovate de profesorul Basarab Nicolescu, mentorul ei: existența unor niveluri distincte de Realitate, a zonei de non-rezistență (ce corespunde cu sacrul), a Subiectului și a Obiectului transdisciplinar, toate acestea funcționând în regimul logic al terțului inclus. Într-un produs intelectual-afectiv-corporal cum este un text, (și a fortiori a unui text religios), nivelele de Realitate sunt niveluri de Sens (majuscula trimite la accepțiunea transdisciplinară a termenului), care așteaptă să fie traversate.

Căci, poate cea mai potrivită paradigmă a mesajului acestei cărți este cea a traversării, „ca loc terț între mișcare și odihnă” (p. 118, vezi infra).

Și El a spus: „Așează-te și traversează” (logion  42, cf. p. 117, 116, passim), o lectură ingenioasă prin care autoarea translează originalul: „Fiți trecători/în trecere”. E una dintre spusele christice „vii și lucrătoare”, antinomice, care își păstrează și astăzi, pe deplin, aceeași putere de a dezechilibra dinamic auditoriul. Iar cel care se angajează în traversare, întocmai ca cel care se scaldă în râul lui Heraclit, vede fiecare lucru pentru prima și ultima dată. Nu se mai întoarce înapoi, pentru că este lipsit de sens, când megi pe drumul perfecționării spirituale, să te întorci din drum. „Așează-te și traversează…, pentru a nu te închide și a te atașa de ceea ce ne fascinează și ne alienează…”, sună comentariul lui Jean-Yves Leloup[4].

Există, așadar, mai multe niveluri de traversare a informației spirituale, corespunzătoare „structurii ternare a sensului” (p. 120). Trei niveluri de sens sunt prezente în orice text cu puternică încărcătură simbolică: Sensul rezistent, Sensul viu și Sensul transgresiv. Primul corespunde cu prezența pasivă a sensului, întrucât nu s-a produs întâlnirea cu un alt subiect. Sensul este, aici, „arhivat”, închis în propria lui formă de expresie. Informația încapsulată de simbol e acolo, dar e inactivă, nelucrătoare, neefectivă. Poate fi transmisă, vehiculată fizic (prin gest, sunet, grafie etc.), dar nu spiritual, de aceea îl putem asocia memoriei brute. Atâta vreme cât simbolul nu se intersectează cu o conștiință trăitoare, el are o existență larvară, utilă ca instrument de stocare și transmitere intra- și intersubiective  a informației în spațiu și timp.

Sensul Viu reprezintă „o experiență a prezenței sensului” și a valorilor colportate de simbol, rezultantă a „corespondenței nivelurilor de Sens… [cu] nivelurile de ființă ale hermeneutului”. Constă în conținutul de informație spirituală care traversează nivelurile de ființă și nivelurile de Sens rezistent; prezența Sensului in praesentia Subiectului. Fără o experiență interioară sensul nu există (p. 123). Sensul Viu este izvorul care țânește din stâncă, lovită de toiagul lui Moise. O conștiință hermeneutică întâlnește și scoate din virtualitate informația spirituală, vie.

Sensul transgresiv, trans-semnificativ, non-rezistent, este conținutul de informație spirituală a Terțului Ascuns (p. 122), între terțul inclus și terțul ascuns fiind o diferență ca de la logic la ontologic. Acest nivel corespunde cu o absență activă a Sensului. Or, prezența și absența simultană a Sensului, adică polaritățile plus infinit și minus infinit, generează circuitul-fulger de informație spirituală care traversează și transmută nivelurile de ființă. Nu se poate vorbi de sens fără întâlnirea unei prezențe cu o absență (p. 126). Sensul transgresiv este nivelul transcendent al tăcerii, în raport cu nivelul „natural” al cuvintelor; percepția intuitivă a Sursei tăcerii dinlăuntrul cuvintelor. (pp. 122-123). Prezența-absență a Increatului (p.181). O metaforă transgresivă e produsul rezonanței spirituale între cele trei niveluri de sens (cf. p. 228).

În lumina acestor revelații, Mihaela Grigorean afirmă că misiunea hermeneutului este de a cultiva mintea trează și veghetoare, pentru a elibera sensul de tirania de piatră a cuvintelor (p. 94). Eliberat de enunțuri pietrificate și închistate, hermeneutul va cultiva mobilitatea, frăgezimea spiritului, va fi disponibil experiențelor, sesizând similitudini și omologii, punți de comunicare, pe care le va apăra și le va menține deschise circulației „căutătorilor de sens”. El nu poate aborda textul „rupt de comunitatea de lectură și de interpretare care l-a instituit… Textul sacru… crește odată cu cititorii săi” (p. 146, subl. în text). În același timp însă, o hermeneutică a textului sacru nu poate fi o hermeneutică reglementată dogmatic, disciplinar. (cf. pp. 146-147).

Apariția simultană a celor trei nivele de sens într-un text reprezintă „un eveniment hermeneutic” (p. 123-148). Pentru că ciocnirea fulgerătoare a celor trei nivele de Realitate eliberează, ca în fizica subatomică, energie pură și poezie pură sub forma unor unde ce traversează „corpul, spiritul și inima căutătorului…” Acest eveniment este izvorul procesului de „poeză” (gr. poiesis). Metafora „poate lipsi ca trop” dintr-un text metaforic în esență, cum este cel poetic[5], pentru că, așa cum susține B. Nicolescu în Teoremele poetice, sensul nu e în cuvinte. În sine, ele sunt lipsite de sens; sensul lor e un sens de interacțiune care duce dincolo de cuvinte, așa cum starea de moment a unui sistem microfizic este o consecință a interacțiunii tuturor particulelor. În mod analog, cele 114 logia ale Evangheliei după Toma se comportă ca niște „particule ale unei lumi în care legile sunt similare cu cele din lumea cuantică”, a căror interacțiune generează spontan noi sensuri, în funcție de modul de grupare (cf. pp. 131-132). De aceea, „a deveni hermeneut nu numai în cuvinte, ci și într-o formă veritabilă, experiențiată în acte, suspendă opoziția viață-moarte, interpretul lăsându-se traversat de acel spirit care îl inspiră în căutarea Sensului…” (p. 148). „Viața naște moarte și moartea naște viață, coexistență a contradictoriilor pe care o putem înțelege prin trăirea acelui terț inclus ontologic care este învierea…” (p. 181).

În acest context, cuvântul „experiență” trebuie înțeles în etimologia lui, reconstituită de autoare la p. 116: ex (= dincolo de) și peiras (= limită). „Dincolo de limită”, dincolo de propriile noastre limitări, cum ar zice Noica.

„A învia” un text înseamnă a-l înțelege în toată complexitatea multiplelor niveluri de lectură și a-l restitui, îmbogățit, celorlalți cititori. Or, prețuirea pentru căutătorii de sens este explicită în chiar primele cuvinte ale Mântuitorului din Evanghelia după Toma (logion 1, p. 79):

Și El a spus:

„Cel care va găsi tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea” (Anton Toth).

„Cel care va desluși tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea” (Henri-Charles Puech);

„Cel care va fi tâlcuitorul (hermeneutul) acestor cuvinte nu va gusta moartea” (Jean-Yves Leloup).

Diferențele de text corespund diferitelor traduceri.

Captarea inefabilului (p. 94 și 148) din Terțul Ascuns și comunicarea lui este obiectivul suprem al hermeneutului, mai ales cu o scriere a cărui prim autor își începe uluitoarea mărturie însemnând pe papirus: „Iată cuvintele tainice pe care Isus cel Viu le-a rostit și pe care Didim Iuda Toma le-a așternut în scris” (p. 82). Mihaela Grigorean atrage atenția că Jean-Yves Leloup a evitat să traducă pasajul prin „cuvintele tainice” (care ar implica logica binară: știut/neștiut, cunoscut/necunoscut, înțeles/neînțeles), creând, în schimb, sintagma „cuvintele Tainicului”, care implică existența unui Terț Ascuns (p. 83, 84).

Dar „captarea” nu înseamă „capturarea” sensului. Nu suntem și nici nu putem fi posesorii sensului; doar traversăm și ne lăsăm traversați de acesta (p. 84). A deveni gardieni ai frumosului, asemenea arhanglelului cu spadă din pară rotitoare este suprema consacrare a hermeneutului, demn de binecuvântarea: „Fericit cel care nu devine un posesor al Sensului, ci doar un gardian al frumuseții traversării sale”! (p. 307).

O lectură adecvată, transdisciplinară, trebuie să asigure transmiterea, trans-misiunea și circuitul informației spirituale prin nivelurile de Realitate (care sunt și niveluri de traversare). „Informația spirituală pleacă din punctul-sursă X și se reîntoarce în zona terțului ascuns parcurgând o buclă de coerență” (p. 108). Trans-misiunea… „îndeplinește rolul de terț inclus între intersubiectivitate și trans-subiectivitate” (ibid.), asigurând, astfel, „înlănțuirea sufletelor” (p. 178). Acest mare lanț al conștiințelor interconectate prin Sens, constituie unul dintre cele mai înalte și nobile țeluri la care poate năzui un scriitor-hermeneut, căci eliberarea  sensului transgresiv aduce oamenii în coprezență, „soul-to-soul”.

Un sistem complex de relații este generat din combinarea nivelurilor de sens cu nivelurilor de traversare. Cele trei postulate metodologice: ontologic, logic și de complexitate, conduc autoarea la un procedeu de descriere complexă a Realității transdisciplinare generate de text prin „vitraliul ternarelor” hermeneutice, un „roi” de constelații conceptuale configurate în funcție de domeniul de aplicare. Există, astfel:

• Ternare epistemologice: ternarul-icoană, ternarul-scară etc.;
• Ternare ontologice: ternarul întrupării (întruparea în ființă – întruparea în lume – întruparea în sacru), ternarul porții etc.;
• Ternare transgresive: al circumciziei, ternarul mesager, ternarul fundamental (dialog-transmitere-trans-misiune), sau paideic in-vivo.

Toate acestea sunt înscrise în tablouri de corespondențe (p. 169, passim).

Traducerea logiilor în… transdisciplinară, încheie și încununează acest demers neobișnuit. Iată câteva exemple/mostre:

Prologul: „Iată informația spirituală; Isus, Viul, a revelat-o, Dydymos Iuda Toma a trans-scris-o, captând rezonanța tuturor nivelurilor de Sens” (p. 82) !

1 – El spunea: Cel care se va nevoi să urce scara hermeneutică nu va gusta moartea.

2- Cel care nu s-a născut la viața spirituală să nu ezite a-l interoga ternar pe un copil de șapte zile privitor la Locul Vieții…

…

18 – Discipolii îl întrebau pe Isus: Cum să înțelegem experiența morții? Isus le-a răspuns: Cum să ajungeți la o cunoaștere transgresivă a ei, dacă nu v-ați născut la viața spirituală?

…

42 – Rămâneți în traversare[6].

…

113 – Discipolii spuneau: Când va veni Împărăția? Isus răspundea: Nu reducând existența la un singur nivel de Realitate se poate avea acces la lumea imaginală. Împărăția Tatălui este Realul însuși, traversând printr-o buclă de coerență toate nivelurile de Realitate, dar oamenii nu o pot raționaliza, fiind o imagine fără imagini.

(pp. 315-324)

În concluzie, este o carte de o factură aparte, care îmbină cercetarea riguroasă (analize filologice comparatiste, a diferitelor traduceri ale textului-sursă, statistici de termeni și serii lexicale), cu o trăirea spirituală cea mai intensă, dublată de bucuria comunicării acestor descoperiri. Este o foarte reușită aplicare a principiilor transdisciplinarității, așa cum le-a popularizat profesorul Nicolescu. Formulez doar observația că lectura ar fi sensibil ușurată dacă corpul textului ar fi fost expurgat de anumite repetiții și reveniri, iar citatele mai scurte, chiar dacă sunt edificatoare pentru teza susținută.

[1] O hermeneutică trandisciplinară a Evangheliei după Toma, Curtea Veche, București, 2014, cu o prefață de Basarab Nicolescu. Lucrare apărută sub egida Institutului de Studii Transdisciplinare în Știință, Spiritualitate, Societate (IT4S).

[2] Cf. cartea cu același nume de Carmen Vlad, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000.

[3] Evanghelia după Toma face parte dintre scrierile „gnostice” descoperite în 1945 la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Scrisă pe pergament în limba coptă, ultima formă „a vechii limbi faraonice”, vechimea (situată cel târziu în secolul al doilea e.n.) și autenticitatea ei sunt incontestabile. Autorul ei se autodesemnează prin numele Toma Iuda Dydymos („geamănul”) și poate fi Apostolul Toma, sau un altul.

[4] L’absurde et la grâce, Albin Michel, Paris, 1991, p. 289, apud Mihaela Grigorean, op. cit., p. 117.

[5] Simion Doru Cristea, Funcția simbolic-mitică în textul religios, apud Mihaela Grigorean, op. cit., p. 164.

[6] Isus cel Viu a spus: „Rămâneți în traversare” (p. 113 – opțiunea de traducere a autoarei). Textul original: „Fiți (rămâneți) trecători (în trecere)…” (logion 42).