Ilustrație: Schema del Paradiso di Tiziana Guerra (2020)

(Fragment din romanul Paradis, în curs de apariție la Polirom)

8. Am intrat pe Facebook.

În ultimele 2-3 săptămâni, Facebook-ul se transformase și el într-o planetă muribundă – iar în mai puțin de un an avea să devină o planetă pustiită; pe la mijlocul lui 2021 avea să fie aproape complet static, aproape complet nemișcat, tresărind doar arareori la câte un spasm al agoniei finale, un corelativ obiectiv perfect al planetei muribunde.

Feed-ul intrând sub ochii tăi în rigormortis era înfiorător la vedere, aproape că nu te-ai fi mirat dacă ar fi început să se descompună în timp real în vreme ce-l priveai, dacă viermișori minusculi făcuți din cristale lichide ar fi început să se târască de-a lungul ecranului, devorând corpul colectiv și virtual al planetei cu același profesionalism cu care confrații lor organici devorau miliardele de corpuri individuale și reale care nu apucaseră încă să fie arse.

Facebook-ul ăsta cadaveric era opusul Facebook-ului isterizat de plăcere de la începutul pandemiei, cu o jumătate de an mai devreme; feed-ul se umpluse atunci de imagini și filme ale catastrofei în care muribunzii sau morții erau mai ales oameni ultracelebri, în orice caz superbogați. După ce apăruseră filmări de pe nava de lux DiamondPrincess, în care varii celebrități erau filmate dându-și literalmente ultima suflare, televiziunile și Internetul se specializaseră în obținerea de filmări clandestine cu superbogații agonizând în yachturile și vilele și bunkerele lor, care ar fi trebuit să-i protejeze, dar care se dovediseră în cele din urmă pentru cei mai mulți dintre ei capcanele perfecte.

Indicele Dow Jones fusese instantaneu influențat de imaginile cu superbogații și magnații și CEO-ii supremi agonizând, începuseră chiar să se facă pariuri pe prețul „respirației ultime” a fiecărui magnat, încât foarte repede, practic în mai puțin de două săptămâni de la apariția primelor filmări cu muribunzii de pe DiamondPrincess, se crease o bursă în toată regula având ca unică marfă „respirația ultimă” – și, cum s-a văzut de asemenea foarte repede, bursa respirației ultime, bursa supermorții, cum o numise presa, producea mai mulți bani decât bursa tuturor mărfurilor cumulate.

Câteva dintre filmulețele astea ale supermorții, cum tot presa le numise, făcuseră mai multe miliarde de vizualizări, unele trecuseră chiar de 10 miliarde – ceea ce-l făcuse pe teleevanghelistul american Kenneth Copeland să observe că, de vreme ce la filmele astea se uită mai multe persoane decât trăiesc pe planetă, e limpede că ele sunt o demonstrație obiectivă a existenței lui Dumnezeu – fiindcă ochii aceia suplimentari sunt chiar ochii Lui, care se uită și ei (îndurerați? amuzați? curioși? indiferenți?)  la moartea noastră colectivă.

(Ceea ce însemna, a observat fără pic de ironie alt teleevanghelist, guatemalezul Cash Luna, că Dumnezeu are cel puțin două miliarde de ochi.)

(Iar un actor român de pantomimă, Dan Puric, specializat în ultimul deceniu în propaganda mistică, a spus tot fără pic de ironie că ochii suplimentari care privesc la moartea noastră colectivă nu sunt doar cei ai lui Dumnezeu – ci și miliardele de ochi de păun de pe aripile heruvimilor, pe care vechii iconari și zugravi români au avut înțelepciunea vizionară să-i redea în capodoperele lor, de pildă în pictura murală a mănăstirii Sucevița.

Și a văzut în asta anticiparea evidentă de către iconarii medievali români a Apocalipsei transmise la TV și online.

Televiziunile românești i-au transmis conferința suprapunând imagini în split screen în care ochii pictați pe aripile heruvimilor la Sucevița erau comparați cu ochiul live-urilor de pe Facebook care-ți indica numărul privitorilor. Asemănarea era, într-adevăr, frapantă.

BBC a preluat și el split screen-ul, la rubrica de funfacts a știrilor de seară; actorul român de pantomimă a făcut în ziua următoare o altă conferință de presă, în care a declarat că preluarea de către BBC a ipotezei lui însemna că presa occidentală îi admitea adevărul – și îndemna „Sodoma și Gomora occidentale” să se întoarcă măcar în aceste ceasuri ultime ale Apocalipsei la Dumnezeu, care literalmente are acum ochii aplecați asupra noastră.

Sodoma și Gomora au rămas tăcute.)

9. După câteva luni în care în feed curseseră imagini și filme ale catastrofei, după câteva luni în care corpurile muribunde sau moarte supuraseră digital sub ochii planetei, producându-i deopotrivă teroare și plăcere, Facebook-ul intrase el însuși rapid în agonie.

Pe măsură ce virusul producea, în progresie geometrică, tot mai multe victime, Facebook-ul începea să semene tot mai exact și mai deprimant cu un stup care-și pierde, tot în progresie geometrică, albinele. Tot ceea ce zumzăia până atunci în el, tot ceea ce producea deopotrivă înțepături și miere, tot ceea ce-l ținea așadar în viață se diminua zilnic din ce în ce mai masiv.

Din motivul simplu și banal că morții tind mai degrabă să nu posteze pe Facebook, să nu răspundă la întrebarea „La ce gândești?” (deși există morți care-ți pot trimite e-mailuri de dincolo de mormânt, cum constatasem deja de câteva zile), să nu intre în Mesagerie pentru a-ți trimite hate mail sau mesaje erotice sau advertoriale pentru lumea lor mai bună, să nu se grupeze în mici brigăzi care să atace un cont sau o pagină și să o terorizeze doar pentru distracție sau să o raporteze pentru a fi cenzurată și interzisă, să nu posteze imagini din vacanța lor perpetuă, să nu își expună corpurile în descompunere în poze prelucrate cu filtre avantajoase, să nu numere lacomi și disperați din 5 în 5 minute like-urile aducătoare de dopamină în creierele lor pentru care dopamina nu mai înseamnă nimic.

Pe scurt, Facebook nu avea și o variantă pentru utilizatori morți. Era poate cel mai nevralgic defect de concepție: Zuckerberg pur și simplu nu se gândise cum ar putea arăta un Facebook de Apocalipsă – sau chiar un Facebook de dincolo de ea. Propusese, ce-i drept, o opțiune cu tema Setări cont memorial, ți se indica acolo „să stabilești ce se va întâmpla cu contul tău după ce nu vei mai fi” – însă apăruse prea târziu, nimeni nu apucase s-o ia cu adevărat în seamă, iar Facebook se temuse să o marketeze prea explicit (așa cum se temuse până și să utilizeze explicit cuvântul „moarte” în propunerea de administrare a contului memorial – moartea era, din punctul de vedere al imperiului Facebook, cel mai indecent și mai periculos cuvânt inventat vreodată).

Așa încât Facebook-ul se oprea sub ochii noștri pe măsură ce-i dispărea materia primă (adică propriile noastre corpuri și creiere și inimi). Cascada năvalnică a feed-ului, care înainte te năucea zilnic cu șuvoaiele digitale de informație prăvălindu-ți-se bubuitor peste creștet, a ajuns în câteva zile să semene cu un râuleț vioi de munte, răpăind îngust, dar încă plin de forță, prin peisajul accidentat; peste alte câteva zile, era mai degrabă un râu de câmpie, înaintând în sinusoide lenevoase, dar încă viu, încă lăsând din când în când să se întrevadă o ființă vie alunecând prin materia lui lichidă. De la un punct încolo, râul de câmpie s-a împotmolit, morții se depuneau ca un mâl tot mai gros pe fundul lui, râul a devenit mlaștină, tot mai inertă, tot mai fetidă, tot mai intrată în descompunere, răspândind miasme tot mai fetide și mai toxice.

După câteva ore de înaintare înnămolită prin varianta asta de Facebook, ieșeai năucit, abia respirând, intoxicat, acoperit din cap până-n picioare de materiile morții.

Bineînțeles, exact de asta intrau încă supraviețuitorii pe Facebook: cu cât te înnămoleai mai mult în mlaștina digitală, cu atât te simțeai mai viu. Sigur, tot de asta intrai și înainte de pandemie: tot o cufundare revigorantă în miasma digitală însemnase și până atunci fiecare logare pe Facebook.

Diferența era, înainte de orice, una sonoră: Facebook-ul viu era un strigăt continuu, Schrei-ul lui Munch multiplicat de miliarde de ori, evidența zdrobitoare că tot ce pot produce corpurile și creierele și inimile noastre vii strânse într-un singur stup e un enorm vaier continuu. Facebook-ul mort era o diminuare în progresie geometrică a strigătului, transformată de la un punct insesizabil încolo într-o creștere tot în progresie geometrică a tăcerii; însă Facebook-ul mort nu era doar Facebook-ul viu pus pe mute, nu era doar un Schreiuniversal cu toate notificările dezactivate – ci era evidența, tot zdrobitoare, că vocația finală a corpurilor și creierelor și inimilor noastre strânse la un loc e tăcerea.

Rătăceam printre conturile încremenite în rigormortis ca printr-un gigantic cimitir, cel mai extins din câte existaseră vreodată – un cimitir devastat, dar cu poze de profil zâmbitoare; un spațiu al tăcerii absolute, însă în care erau arhivate toate conversațiile purtate de decedați în ultimul lor deceniu de viață; în fine, o antologie a câtorva miliarde de corpuri, fotografiate din cele mai avantajoase unghiuri, retușate cu filtre al căror rol era să le elimine ridurile și imperfecțiunile, să le scoată așadar pe cât posibil din timp, să le expună dogorind de căldură umană și de promisiunea apropierii iminente – și totuși aflate dincolo de orice apropiere și de orice atingere imaginabile, scoase complet din timp de un filtru mai profesionist decât toate cele dinainte, încremenite într-o răceală digitală care, după o jumătate de oră de plimbat prin cimitirul ăsta al fețelor, ți se depunea pe inimă într-un strat de gheață nu digitală, ci cât se putea de fizică.

Am rătăcit câteva zeci de minute prin cimitirul digital – tăcerea era (ca la fiecare logare din ultimele 2-3 săptămâni) tot mai adâncă, crește și ea în progresie geometrică, tindea în mod limpede și amețitor de rapid către un zero Kelvin al sunetului. La începutul verii lui 2021 nu doar că nu avea să se mai audă nici o voce, dar nici nu ți-ai mai fi putut imagina că în lumea aia ar fi fost posibilă vreodată vreo moleculă sonoră, numai emoticoanele cu râsete înlăcrimate îți mai aduceau aminte că sunetul a fost cândva posibil – și că el putea reprezenta un cod social pozitiv pentru o anumită stare emoțională (așa cum emoticoanele-inimioare și emoticoanele-grijă erau singurele vestigii ale căldurii umane, ale faptului că existase cândva o civilizație pentru care inima era asociată cu emoția – și că asocierea asta reprezentase ceva dezirabil și pozitiv, în orice caz suficient de acceptabil la nivel social pentru a atașa emoticoane-inimioară în conversația cu un alt corp digital; așa cum emoticoanele-râs erau ultimele vestigii ale unei culturi emoționale a sunetului, emoticoanele-inimioară erau ultimele vestigii ale unei civilizații a inimii).

Am intrat pe paginile colegilor de la facultate sau de alte facultăți de Litere din țară, m-am uitat la pozele lor de la lansări de carte sau de la conferințe academice, am citit descrierile auto-importante făcute de ei respectivelor sindrofii, toate debordând de încredere în religia esențială a literaturii – și în ei ca preoți esențiali ai respectivei religii; am scrollat comentariile, infinite flaterii reciproce în care sacerdoți de diferite ranguri ai literaturii se gratulau și își acordau diverse distincții și acolade, felicitându-se întotdeauna pentru că „păstrau literatura vie”, pentru că „făceau auzită vocea umană a literaturii”, pentru că „demonstrau că, după distrugere, rămâne întotdeauna limbajul”. Acum, cele mai multe dintre paginile alea erau deja tăcute, vocea umană a literaturii nu mai vorbea pentru aproape nimeni, după milenii întregi de auto-celebrare literatura murea ridicol de repejor – iar limbajul care rămăsese după distrugere era și el mort, inert, o colecție de fraze scrise pe monumente tombale, la fel de etern și de inert ca și ele.

Asta era senzația dominantă: mă plimbam printre paginile de Facebook ca printre monumente tombale, citeam postările și comentariile ca pe niște inscripții pe stele funerare, fuseseră cândva postări vii, animate de râsete de emoticoane și încălzite de îmbrățișări pe care scrie grijă – acum auzeam întotdeauna în fiecare dintre ele aceeași voce impersonală care-ți vorbește din orice inscripție pe o lespede, sau pe o cruce, sau pe orice monument funerar. Moartea devenise autorul tuturor postărilor și tuturor comentariilor de pe Facebook.

Iar Facebook-ul, în integralitatea lui, se transformase într-o enormă pagină de autor a Morții.