Cuarci şi funii de aur. Despre Ordinea timpului, de Carlo Rovelli / Doru Căstăian

Deşi citisem popularele prelegeri despre fizică ale lui Carlo Rovelli, abia citind Ordinea timpului  am avut revelaţia incredibilului talent de popularizator al fizicianului italian care este, trebuie s-o spun limpede, absolut impresionant. Nu avem înainte pur şi simplu o carte despre timp, ci o lucrare mai degrabă umanistă care indică în direcţia întregii complexităţi a ansamblului de fenomene (fizice, matematice, psihologice, culturale) pe care le strângem sub aceeaşi pălărie conceptuală. Trecând, cu talent dramatic şi retoric desăvârşit, prin toate neputinţele şi înfiorările noastre cu pivire la timp, Rovelli, care citează dezinvolt şi deloc fals din Horaţiu, Augustin sau Shakespeare, ne poartă, cu tandreţe şi răbdare înfiorată, departe de simţul comun, către miezul de flacără şi uimire al lucrurilor. Pe parcursul lecturii, intensă şi pasională, ni se reaminteşte constant, deşi niciodată explicit, că realitatea nu e ceea ce pare, chiar dacă ea pare să nu fie ceea ce pare (dacă îmi permiteţi şi mie un joc rovellian de cuvinte). Îndepărtându-ne de falsa evidenţă a simţului comun, ne îndepărtăm de solul aparent ferm al certitudinilor, pentru a ne îndrepta către locul acela turbulent unde rigoarea şi speculaţia devin de neseparat, chiar dacă, cu titlu metodologic, ele sunt ţinute mereu sub controlul teoreticianului. O pletoră de întrebări, stârnindu-ne, îndepărtându-ne fără milă de toate cârjele teoretice cu ajutorul cărora stăteam drept în mijlocul realităţii (!?): ce este timpul? de ce „curge”? de ce curge într-o singură direcţie? ce este entropia şi de ce este ea legată de timp? care e rolul conştiinţei umane şi al cunoaşterii noastre incomplete în constituirea timpului? cum se leagă timpul de constituţia noastră spirituală? de ce este timpul indiscernabil de frumuseţe şi melancolie? departe de academismul rigid, Rovelli nu se teme de „neseriozitatea” eseistului. Iar dacă cititorul va avea cel puţin la fel de mult curaj, va fi recompensat pe măsură.

În primă fază, încet, cu răbdare de scenarist încercat, Rovelli cântăreşte şi măsoară locurile comune ale gândirii despre timp, pentru a ne crea, cu minuţie şi nu fără o oarecare voluptate, impresia că nu ştim nimic, senzaţia de stranietate şi de nou radical. Într-adevăr, pentru noi, timpul pare să fie unidirecţional, iar asta este deja enorm şi de neînţeles: De ce fereastra spartă nu se recompune spontan? De ce îmbătrânim, dar nu întinerim? De ce ne putem picta pe faţă, dar nu ne curăţăm niciodată de la sine? Răspunsul ar putea părea la îndemână: din pricina celui de-al doilea principiu al entropiei, care susţine că, în orice sistem termic, dezordinea nu poate decât să crească. Dar asta e mai degrabă o formalizare a ceea ce observăm, nicidecum o explicaţie a cauzelor adânci ale fenomenelor. Cum de entropia poate doar să crească, din moment ce, în ecuaţiile fundamentale, nu există nici o direcţie decelabilă privilegiată a timpului? Ce este până la urmă entropia?

Înceţoşare. Oricât ar părea de neevident şi improbabil, entropia ar putea fi doar o măsură a incapacităţii noastre cognitive înnăscute, a neputinţei de a prevedea toate traiectoriile posibile ale unui sistem termic. Explicaţia ar avea consecinţe enorme, de pildă urmarea că entropia nu există propriu zis în lucruri, ci este o măsură a ignoranţei noastre, „cantitatea care numără cât de multe sunt configuraţiile între care vederea noastră înceţoşată nu distinge”. Va trebui să admitem că este mult curaj într-o astfel de interpretare. Într-o astfel de viziune, „timpul e necunoaştere”. Mai mult, timpul este polimorf şi local. Oricât ar părea de ciudat (şi este ciudat în cel mai mare grad pentru simţul nostru comun) timpul se defineşte mereu în raport cu un sistem de referinţă; nu există un „acum” universal, există numai „conuri” temporale, care leagă permanent anumite configuraţii din trecut de unele din viitor, despărţindu-le doar prin gămălia de ac a prezentului, lasând permanent alte configuraţii în afara ariei pe care o descriu. Ceea ce ne poartă spre un alt aspect al timpului, îndelung discutat de filozofi, mai rar abordat de oamenii de ştiinţă: caracterul său evenimenţial. Într-un timp gândit evenimenţial, nu există nici o configuraţie care să dureze mai mult de o clipă (da, erele geologice, întinse pe perdeaua veşniciei, sunt tot clipe), nu există nici o configuraţie care nu să fie marcată de hazard, nu există niciun scenariu care să nu fie infinit de bogat, ca în celebrul film Mr. Nobody. Îmi veţi permite să citez pe larg: „Diferenţa dintre lucruri şi evenimente este că lucrurile dăinuie în timp, iar evenimentele au durată limitată. O piatră e prototipul pentru „lucru”. Ne putem întreba unde se va afla mâine. Pe de altă parte, un sărut e un eveniment. E absurd să ne întrebăm unde se va afla sărutul mâine. Lumea e alcătuită din reţele de săruturi, nu din pietre… Cea mai dură piatră […] este în realitate o vibraţie complexă a câmpurilor cuantice, o interacţie momentană a forţelor, un proces care pentru o clipă reuşeşte să-şi menţină forma, să se menţină în echilibru, pentru ca apoi să se descompună la loc în praf, un scurt capitol din istoria interacţiilor dintre elementele planetei, o urmă a omenirii neolitice, o armă folosită de puştii de cartier, un exemplu dintr-o carte despre timp… Lumea nu e alcătuită din pietre cât din sunete trecătoare şi din valuri care străbat marea.”

Nu ne vom teme să înaintăm spre concluzia mirabilă care dă măsura deplină a tensiunii acestei cărţi formidabile. Timpul este firul de aur şi de tină pe care se întind, în toată splendoarea, absurdul şi fragilitatea lor, vieţile noastre. Este unidirecţional pentru că viaţa depinde de anumite configuraţii  trecute pe care le vom considera „particulare” tocmai pentru că, fără ele, nu ar fi existat viaţă. Asta ar putea explica misterul trecerii şi al creşterii neîncetate a entropiei. Orice barieră dintre noi şi timp va fi iremediabil ruptă. Nu suntem nişte fiinţe care luptă cu timpul, suntem timp, suntem evenimente „aruncate în lume”, făpturi ale trecerii, această experienţă fundamentală fără de care nu ar fi existat, cel mai probabil, artă, religii sau ştiinţă mânată de curiozitate. Cartea lui Rovelli fascinează şi suprinde, provoacă mirarea şi o întreţine, stimulează şi promite. Dar, mai important şi mai adânc decât toate acestea, Ordinea timpului radiază acea căldură tandră, acea înfiorare recunoscătoare care, de mii de ani, este marca celei mai bune umanităţi de care suntem în stare:

„Aşadar, ce ne călăuzeşte? E greu de spus. Pesemne că nu ştim până la capăt. Recunoaştem imbolduri în noi înşine. Dăm nume acestor imbolduri  – şi sunt o mulţime. Credem că împărtăşim unele dintre ele cu anumite animale, pe altele cu specia umană, iar pe altele cu mici grupuri cărora simţim că le aparţinem. Foame şi sete, curiozitate, nevoia de tovărăşie, dorinţa de iubire, îndrăgostire, căutarea fericirii, nevoia de a cuceri o poziţie în lume, dorinţa de a fi apreciat, recunoscut şi iubit, fidelitate, onoare, iubire de Dumnezeu, sete de dreptate şi libertate, dorinţa de a cunoaşte… Cred că viaţa, scurta noastră viaţă, nu-i decât strigătul neîncetat al acestor emoţii care ne călăuzesc… Uneori e strigăt, alteori e cântec. Iar cântecul, după cum spunea Augustin, este percepţia conştientă a timpului. Este timpul… Apoi cântecul se stinge, încetează. «S-a rupt funia de argint, s-a spart vasul de aur, s-a stricat urciorul la izvor, s-a sfărâmat roata fântânii, pulberea s-a întors în pământ cum a fost». Şi e bine aşa. Putem închide ochii, ne putem odihni. Toate acestea m se par bune şi frumoase. Acesta este timpul.”

, , , , , ,
Articolul precedent
Când bagheta hermeneutului învie cuvintele / Cristian Florea
Articolul următor
Tatiana Ţîbuleac, o scriitoare de poveste, în care finalul fericit nu este garantat / a. g. secară

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu