– Cristian Ghinea despre liberalism, naționalism și elite extractoare–

 

Cristian Ghinea, Cine a făcut România. Răscrucile noastre, Editura Humanitas, București, 2023

Înainte de a intra în politică, Cristian Ghinea (n. 1977), absolvent al London School of Economics and Political Science (2008), a fost coordonator de program la Societatea Academică Română, apoi coordonator de proiect la Centrul pentru Jurnalism Independent, editorialist la Dilema (1998-2015), expert în politici UE la Centrul Român pentru Politici Europene/Soros Foundation, de asemenea, expert în politici anticorupție. Intră în Guvernul Cioloș (decembrie 2015–aprilie 2016) pe post Consilier de Stat pentru Afaceri Europene, iar din aprilie, până la sfârșitul anului, ocupă demnitatea de ministru al fondurilor europene.
Este ales deputat din partea USR, membru în Comisia pentru Afaceri Europene din Parlament, iar în 2019 europarlamentar al Renew Europe Group. Ministrul investițiilor și proiectelor europene în guvernul Câțu (2020-2021), Cristian Ghinea, a fost coordonatorul Planului Național de Redresare și Reziliență al României.

Cine a făcut România este o carte scrisă cu un sentiment de urgență față de întârzierile în dezvoltare ale țării. Cauza? O societate românească exasperată de a nu vedea realizându-se odată „o țară ca afară”, dar permeabilă la manipulare, cade periodic în capcana retoricii paternaliste și patriotarde instrumentalizată de o elită extractoare. Căci marasmul în care ne zbatem azi poate fi rezumat astfel: aflată în fața unei uriașe oportunități de dezvoltare (cele 29 de miliarde de euro alocate de Comisia Europeană prin PNRR), această contraelită refuză pur și simplu să introducă reformele asumate. Sumele de la buget degrevate astfel, ar putea fi redirecționate către investiții, motorul dezvoltării unei țări.

Dihotomia „elite extractive” – „elite incluzive” este preluată de autor din Daron Acemoglu și James Robinson, De ce eșuează națiunile (p. 75). Atunci când o majoritate este interesată de binele public, avem o societate incluzivă (p. 76). Cele extractive, de-a lungul istoriei, sunt regula. Liberalismul, arată Ghinea, nu apare natural; naturală este organizarea în găști, în elite de pradă (pp. 154-155); o astfel de „elită” „se organizează ca să facă regulile în avantajul ei și să extragă cât mai mult din bogăția societății. Restul societății nu are de ce să muncească sârguincos, pentru că orice produce nu îi aparține.” (p. 75). Aceste două tipuri au făcut diferența, de exemplu, între prosperitatea Americii de Nord și dezvoltarea precară a Americii de Sud.

Cu acest „brici al lui Ockham” în mână, dar și cu alte instrumente de analiză, Cristian Ghinea reface, într-o retrospectivă captivantă și pătrunzătoare, drumul parcurs de România, jalonat de obiectivele fixate chiar de la fondarea statului, în lunga cursă a modernizării, premanent raportatela actualitate. Discursul său, cu accente polemice, ține să demonteze o serie de narative create de retorica suveranistă, anti-occidentală. Și o face pe date concrete, comparații relevante și logica cea mai elementară. Unul dintre ele spune că valorile liberale s-ar afla în conflict cu cele ale iubirii de țară, revendicate de naționalism. Este fals, arată autorul: e suficient să aruncăm o privire pe punctele proclamației de la Islaz, sau pe programul politic al divanurilor ad-hoc. Aceste surse istorice spun cu totul altceva decât pretinde propaganda anti-liberală și anti-modernă: liberalismul clasic este și național. (pp. 18, 21, 180-182). Cea dintâi doctrină naționalistă a fost concepută de revoluționarii de la 1848, care erau liberali. Și nu pentru că au introdus tricolorul și imnul „Deșteaptă-te, române!”. Pașoptiștii aveau, oricum, un cult cvasi-mesianic pentru poporul în a cărui eliberare de servituți credeau cu fanatism și pentru a cărei realizare au cheltuit averi, au vândut proprietăți, plătind cu exilul și unii chiar cu viața. Plecând de aici, autorul conchide că, nefiind etnocentric, precum tribalismul, naționalismul trebuie revendicat ca valoare liberală, nu abandonat demagogilor și a populiștilor (cf. p. 180, passim).

În paralel, sunt veștejite neadevărurile care circulă în spațiul public față de toată seria de evenimente grave de care societatea românească s-a lovit în ultimul timp: pandemia de COVID-19 și campania de vaccinare, reflectarea războiului din Ucraina. Referitor la acesta, circulă cu insistență legenda justificatoare a agresiunii ruse asupra unui vecin pașnic căruia îi garantase independența precum că „NATO a intrat în ograda Rusiei”. Extensia logică a acestei afirmații, arată Ghinea, este că noi, est-europenii, am fi „ograda Rusiei”. Se uită că intrarea în organizație s-a făcut și se face numai la cerere, și că, inițial (Madrid, 1997), NATO a respins cererea de aderare a României (p. 337), cum a respins-o și pe a Ucrainei, în 2008.

Alt narativ toxic despre războiul din Ucraina, pretinde că, de fapt, ucrainenii nu ar fi o națiune iar Ucraina nu ar fi o țară; în orice caz, Crimeea, cucerită de armatele țariste în 1783, face parte din ceea ce Kremlinul numește „Noua Rusie”. Raportându-se la alte cazuri, autorul vădește inanitatea acestei pretenții: dacă, în epoca colonialismelor, Noua Rusie era echivalentul Noii Anglii, Noii Zeelande, Noii Franțe (= Canada), trebuie să conștientizăm că puterile care au colonizat aceste ținuturi, acum două sute de ani, între timp s-au retras, iar astăzi fostele colonii sunt state prospere și independente. Câtă deosebire față de cazul Rusiei, care își tot proclamă drepturile asupra ținuturilor anexate cu forța! „Rusia este singura țară colonială din secolul nostru”(p. 341).

Volumul este gândit în două părți. Prima, „Visul românesc și epoca sa” face retrospectiva proiectului pașoptist de modernizare a României, continuat de generațiile ulterioare până la frământările perioadei interbelice urmate de tăvălugul comunist, iar cea de a doua, compune o perspectivă a acestui proiect în vremea noastră: „Răscrucile noastre: un proiect liberal de țară”. Originile și avatarurile proiectului pașoptistsunt reinterogate în capitole ca: „Cine erau pașoptiștii?”, „În gura imperiului”, „De ce nu e și la noi ca în Occident?”, „Unde s-a gripat prima modernizare a României?”, „Două veacuri de proiecte eșuate”, iar partea a doua analizează problemele cu care se confruntă societatea astăzi: „Statul ca serviciu public”, „Misiunea antifeudală continuă”, „Finalizarea decomunizării și urgența desecurizării” și altele. Cititorul poate urmări pe grafice evoluțiile principalilor indicatori ai dezvoltării de țară, găsi explicații asupra întârzierilor și evalua remediile propuse de autor. Acesta expune unele dintre inițiativele USR din timpul scurtei participări la guvernare din 2020-2021, făcând loc și propriilor contribuții din guvernările Cioloș și Câțu.

Interogația majoră exprimată în titlul cărții are, din partea autorului, un răspuns elementar:

„România este un vis politic al unei elite liberale pro-europene, modernizatoare, profund nemulțumită de starea de lucruri din țară și profund decisă să o schimbe... Fără acest vis, România nu exista așa cum o știm. Foarte probabil niște gubernii rusești... sau o singură țară dar înghițită” (p. 11).

Să nu ne mirăm: în 1806, Imperiul Țarist, după ce avansase pas cu pas prin „păcile” ultimei jumătăți de secol în războaiele cu Turcia, reușise în sfârșit să ocupe ambele Principate, din care se retrage în 1812 numai pentru a face față Marii Armate a lui Napoleon. Însă le reocupă șaisprezece ani mai târziu. În aceste condiții, înțelegem de ce autorul afirmă apăsat: „România însăși a fost un proiect politic conștient de alungare a imperiului rusesc conservator… Aici s-a dat o bătălie între spațiul de idei liberale ale Revoluției Franceze și spațiul reacțiunii, reprezentat de Imperiul Rus” (p. 11). Și: „Naționalismul românesc al pașoptiștilor era un proiect de creare a statului român bazat pe liberalismul european și în același timp un proiect anti-colonial și anti-imperial îndreptat împotriva Rusiei” (p. 59, s. mea, C. F.).

În școli ni se cântă, încă, romanța cu insula latină într-o mare slavă. Foarte firavă, în schimb, tema spațiului civilizațional diferit, care face din statele dunărene o îmbucătură greu de digerat pentru stomacul încăpător al Maicii Rusii. De aici și cântecele de sirenă ce se aud când și când dinspre Kremlin despre „frăția ortodoxă” și moștenirea bizantină comună care ne-ar uni.

De fapt, dacă românitatea nu a putut fi asimilată imperiului moscovit este „pentru că niște oameni au visat ca țara lor încă nenăscută să fie parte din alt spațiu civilizațional: Europa” (p. 52). Oameni vizionari ca Ion Brătianu aveau prefect clară misunea viitorului stat român încă înainte de a lua ființă: „Locul nostru este însemnat printre națiile care alcătuiesc republica europeană. Avem datoria de a-l cuceri” (p. 61, citat din A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice în România).

Trebuie să reamintim că timp de 29 de ani, de la 1828 la 1857, România (care pe atunci însemna Principatul Moldovei și Principatul Valahiei) a fost protectorat rusesc. Ocupația rusească a fost de peste două ori mai lungă decât cea din secolul XX (1944-1958). „Românii nu sunt rusofobi, românii sunt pățiți!” (p. 69) este răspunsul la orice acuză de anti-rusism.

Ce înseamnă asta? Că Principatele, deși obținuseră după un secol de cârmuire fanariotă dreptul de a-și alege propriii domni („hospodari” le ziceau rușii), în fapt, erau  conduse de consulii ruși instalați la Iași și la București. Aceștia își permiteau să intervină direct în Adunarea Obștească, cum s-a întâmplat în 1831, 1834 și 1838, când au încercat să introducă în Regulamentul Organic un articol care stipula că nici o schimbare a stării lor de atunci nu poate fi făcută fără aprobarea „puterii protectrice”. A fost nevoie de ralierea Adunării la protestele izolate, dar curajoase și energice ale unui Iancu Văcărescu (1831) sau Ion Câmpineanu (1839), pentru a dejuca acest pas mortal care ar fi făcut din Țările Române posesiune legală a Rusiei țariste. (Amănuntele pot fi aflate din Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri).

Faptul că România nu s-a potut constitui ca stat unificat și nici moderniza decât în răstimpurile în care statul rus era, fie înfrânt pe câmpul de luptă, fie măcinat de crize interne (1856, 1918, 1991), nu este o întâmplare, ci un tipar, subliniază autorul (p. 61).

De ce reamintim aceste fapte? Pentru că azi, când fiecare nou guvern vine cu o idee „originală” pe post de proiect de țară, pretext pentru a mai înființa niște agenții, autorul atrage atenția că proiectul major de țară pe care îl avem este simplu: modernizarea europeană (p. 148). Pentru că trebuie să înțelegem rostul profund al proiectului de țară pașoptist, ce cuprindea emanciparea socială și economică a locuitorilor. Pașoptiștii au urmărit cu perseverență, pe decenii întregi, o cale care să ne smulgă din amalgamul etno-religios al Balcanilor. Căci dincolo de necesitatea stringentă a de a introduce principiile revoluției franceze, de a lichida înapoierea, inegalitățile sociale și mizeria strigătoare la cer a claselor de jos, această reformă profundă a propășirii sociale și naționale, avea și o apăsată dimensiune geopolitică: înlăturarea protectoratului țarist prin integrarea în cultura și civilizația apuseană, crearea unui ecosistem cultural și politic care să-l facă incompatibil acest regim al servituții. Occidentalizarea țărilor române neutraliza riscul de a mai putea fi „absorbiți” într-un despotism oriental, fie el și luminat.

Atingerea acestor țeluri a urmat, în realitate, un drum lung și anevoios, cu frecvente poticniri. Autorul pipăie de aproape nodulii dureroși unde „s-a gripat prima modernizare” (titlul capitolului șapte al părții întâi). Rezolvarea problemei țăranilor a fost amânată decenii întregi și niciodată pe deplin rezolvată. În 1906, peste 400 000 de țărani nu dețineau nici măcar un petec de pământ. (p. 93). O lege nefericită promovată de Kogălniceanu interzicea țăranilor împroprietăriți de Cuza să-și poată vinde pământul, măsură care a împiedicat circulația terenurilor și formarea unei pături de țărani înstăriți (p. 95). Nu s-au introdus în mediul rural mecanisme de creditare așa cum au făcut-o țări precum Danemarca, și nici cooperativizarea prelucrării producției vegetale și animaliere, pentru a da valoare adăugată (p. 101). Mai grav și umilitor, până târziu bătaia țăranului a fost „metoda” folosită pentru a-l forța să lucreze pe moșiile boierilor sau arendașilor. La noi, s-a practicat „slăvirea țăranului generic și ciomăgirea… țăranului real” (p. 153).

O altă meteahnă, cea a exceptărilor de la lege, bineștiută astăzi, o adevărată plagă bugetară, s-a practicat și la începuturile modernizării. „În Valahia, la 1819, din 194 000 de familii ne-boierești, 76 000 erau scutite total sau parțial de impozite”, așa-zișii scutelnici (p. 20). Mănăstirile nu plăteau nici ele taxe la stat.

Apoi, tărăgănarea lărgirii dreptului de vot. La 1831, pe când se adoptau Regulamentele Organice, corpul electoral al țărilor române era compus din 359 de oameni în Moldova (din care 85 boieri de rang mare) și 439 în Muntenia. În total, mai puțin de 800 de oameni! (p. 52). Țăranii își pot exercita pentru întâia dată dreptul de vot în divanurile ad-hoc de la 1859, după care proiectul de lărgire a bazei electorale intră într-o lungă eclipsă, până la 1922. Or, așa cum a spus apăsat Kogălniceanu, „2000 de boieri nu fac o nație” (p. 84).

Protecționismul anilor ´20 s-a aplicat sub deviza liberală „prin noi înșine”, dar care a adus țara la incapacitate de plată. Chiar și în 1938, PIB-ul pe cap de locuitor era jumătate din cât al Spaniei, de două ori și jumătate mai mic decât al Italiei, de patru ori mai mic decât al Austriei (p. 115)! Decolarea economică fusese ratată încă din timpul lungii domnii a regelui Carol I, când am evoluat, însă prea lent pentru a ne compara măcar cu cele mai înapoiate țări ale Occidentului. Pentru că modernizarea înseamnă inovare, domeniu în care România nu obișnuiește să investească.

Intrarea în orbita comunistă (1945-1989) a făcut ca România să rateze încă un bun prilej de a reduce decalajele istorice, pentru că perioada 1950-1973 a reprezentat „cel mai mare puseu de modernizare pe care l-a trăit Occidentul” (p. 120). Pentru a relua o creștere sustenabilă ne-au trebuit încă zece ani după Revoluție. Dar abia după aderarea la spațiul comunitar european zăgazurile care ne țineau în loc au fost rupte.

Un exemplu care pune în lumină acest salt: în 1989, Ucraina, puternic industrializată, exporta de câteva ori mai mult decât România, pentru ca în 2021, înainte de invazia rusă, raportul să se inverseze; România depășește azi la exporturi Ucraina: 90 față de 69 mld. dolari! (p. 190, unde este și un tabel).  Prin urmare, abia odată cu aderarea la Uniunea Europeană, în 2007, ritmul de creștere economică a României devine semnificativ și țara reia cursa de urmărire. De la 37 miliarde dolari în anul 2000, la aproape 300 mld. în prezent, puseul PIB-ului este impresionant. În mod analog se prezintă evoluția salariului mediu, de la 365 euro (în 2013) la 745 euro (în 2021), depășind de departe Ucraina (320 euro), Republica Moldova (339 euro) și Rusia (500 dolari), apropiindu-ne de Ungaria (813 euro) și Polonia (928 euro).

Și aici este etalată ideea de forță a cărții, care face arcul peste timp cu momentul istoric de unde plecase proiectul inițial. La întrebarea: „de ce a putut progresa România atât de repede într-un răstimp atât de scurt”, răspunsul este:

pentru că „prin aderarea la UE, România a adoptat implicit și toate aplicațiile care au dezvoltat Occidentul la vremea lui: liberalism economic, comerț liber, deschidere pentru investiții străine… limitarea drastică a protecționismului economic, stabilitate bugetară și limitarea scutirilor de taxare, democrație, stat de drept, incluziune socială pentru minorități” (p. 147).

Cu alte cuvinte, prin aderarea la UE, România a adoptat exact acele idei pentru care luptaseră pașoptiștii cu peste un secol și jumătate în urmă. „După ce elita locală a găsit toate motivele din lume să nu practice liberalismul care a fondat România (conservatorism, junimism, birocratism, centralism, fascism, comunism), a venit un pachet complet de politici la cheie, care a întors istoria” (p. 147). Intrând în UE avem acces la:

  • Cea mai mare piață de consum din lume;
  • Libera circulație a forței de muncă, bunurilor, serviciilor, capitalului;
  • Investiții străine, know how: lanțurile tehnologice de producție ale unor corporații precum Ford sau Renault, desfac automobilele produse la noi în toată lumea. „Dacia-Renault” exportă azi 7% din totalul exporturilor țării, cât exporta toată România sub Ceaușescu. (p. 201).

Graficele reproduse de autor de la pp. 135-139: evoluția comparativă a produsului intern brut pe cap de locuitor, speranța de viață, reducerea mortalității infantile, dezvoltarea industriei, a exporturilor, consumul de alimente/loc., ș.a.,demonstrează fără putință de tăgadă faptul că trăim, în ultimii 20 de ani, în cea mai fastă perioadă a țării.

Numai că puteam fi mult mai departe fără frâna de mână trasă de politicieni interesați să-și păstreze privilegiile speciale,pe care le maschează prin demagogie și discurs suveranist. Pe care mass-media capturate (p. 143) se grăbesc să-l amplifice. „Trăim în cea mai bună Românie care a existat dar nu în cea mai bună Românie care ar putea exista” (p. 142).

Și aici intrăm în partea a doua a cărții, o radiografie a problemelor actuale. Între altele, punctează activitatea lui în guvernul Cioloș (2016), apoi pe aceea din partidul înființat de Nicușor Dan, devenit USR, al cărui program de guvernare din 2020 este reprodus. Trece în revistă o serie de anomalii și năravuri ale birocrației guvernamentale, dintre care cel mai obișnuit și practicat la toate nivelele aparatului de stat este înmulțirea sinecurilor. Partidele-sistem sunt, practic, două mașinării de produs joburi la stat. Un exemplu: numărul de posturi din Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene sub ministrul Ghinea era 1407, iar sub „liberalul” Boloș crescuseră la 2345. În același minister, USR-ul a lucrat numai cu 8 demnitari, dar PNL-ul cu 15!

Aflăm, în premieră, numărul de companii de stat, a căror listă era ținută la secret, dar pe care ne-am angajat, prin PNRR să o facem publică: 2412 este numărul lor (pp. 205, 206).

În paralel, România pierde (și e bine că pierde, asta însemnă că nivelul de salarizare merge în sus), treptat, avantajul de a beneficia de o forță de muncă ieftină, dar nu întreprinde nimic pentru a produce mai ieftin. Ceea ce înseamnă a crește productivitatea, deci a introduce rezultatele cercetării în lanțul de producție. Ceea ce nu se întâmplă. România ocupă ultimul loc din UE la Indicele European al Inovării, cu 32,6% din procentul mediu european (cf. graficul p. 212și p. 213). Cifrele vorbesc de la sine despre dezinteresul decidentului politic pentru alocarea de resurse în cercetare.

Or, această liberalizare cu motor dinafară tinde să se încheie (p. 155). Când transferurile de fonduri se vor încheia noi trebuie să avem pus la punct propriul nostru motor de creștere. Iată de ce actualul Plan de Redresare și Reziliență (practic, un Plan Marshall, mai ambițios) este o șansă istorică de a recupera decalajul față de țările dezvoltate ale UE. Un singur exemplu: Autostrada Moldova (350 km), care a primit finanțare europeană în 2021, va trebui să fie gata până în 2025, adică într-un interval de departe cel mai scurt în care s-au construit autostrăzi în România.

Calitatea vieții, cel mai bun indicator al nivelului de trai al unei țări, trebuie să fie preocuparea constantă a administrației publice. Asta înseamnă reducerea la minim a poluării, stoparea tăierilor de pădure, managementul corect al deșeurilor etc. Înseamnă ca românii să nu mai moară în spitale din cauza infecțiilor nosocomiale, să beneficieze de locuințe consolidate, bolnavii de cancer de tratamente, poliția rutieră să sancționeze șofatul agresiv, pentru că România ocupă de departe primul loc în Europa, la numărul de accidente rutiere mortale (93) la un milion de locuitori.

Cristian Ghinea vede ca o urgență autonomizarea individului, educația, democratizarea vieții publice. Cere modificarea legii serviciilor secrete, astfel încât să nu mai poată dețină legal afaceri, acoperiți în presă, justiție, diplomație etc. („desecurizarea serviciilor publice” – p. 274). Pactul „bani contra atenție la public” („respect la persoană” era una dintre devizele pașoptiștilor) ar trebui să stea la baza politicilor din educație, sănătate ș.a. (p. 297). La nivel de guvern nu mai trebuie pasată responsabilitatea de la un minister la altul, ci trebuie puse în lucru politici trans-sectoriale (p. 308).

Parcurgând volumul, găsim creionate și o serie de portrete de oameni publici: Dacian Cioloș, generalul STS Marcel Opriș, Dan Barna, Cătălin Drulă, Marcel Boloș, Daniel Morar, Laura-Codruța Kövesi și alții.

Ca minusuri, se pot constata o serie de inconsecvențe și date eronate, imputabile unei redactări grăbite. Astfel:

  • Confundă caftanul cu calpacul (acoperământ de formă sferică, mare, purtat pe cap de boieri, după moda fanariotă (p. 35);
  • Cifra avansată ca proporție a suprafețelor agricole foarte mari deținute de 1% dintre fermieri este de 35% la pagina 101 și de 50% la p. 322;
  • „Am ieșit din comunism cu 40% din populație în mediul rural” (p. 321), în loc de 47%;
  • „Rusia a invadat teritoriile românești de 10 ori în ultimii 250 de ani” (p. 338). De fapt, de 13 ori;
  • Inversează datele la care României i-au fost impuse cedări teritoriale în 1940 (p. 251): mai întâi a avut loc cedarea Basarabiei (27 iunie 1940) și apoi a Ardealului de nord (30 august);
  • Nu se pot califica cursurile lui Nae Ionescu „bolboroseli pretențioase” (p. 178) – cel puțin de cei care le-au citit. Profesorul de logică a avut păcatele lui, însă incoerența e departe de a-l fi caracterizat;
  • Vag iritantă este obstinația cu care repetă că, în anii ´70-80, copil fiind, nu se putea bucura de banane decât o dată pe zi – sau pe săptămână, nu e clar (pp. 128 vs. 154). Realitate este că erau ani în care nu vedeai o banană!
  • Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră „a fost una dintre cele mai idioate decizii a lui Ceaușescu” (p. 128), crede autorul, traficul naval fiind prea redus. De fapt, necesitatea lui s-a impus de la alipirea Dobrogei, în 1878, iar ideea a existat de pe vremea lui David Urquhard, prieten cu revoluționarul Ion Ghica. În afară de faptul că reprezintă o scurtătură de 380 km spre mare, precum și un aport de apă salutar pentru irigarea secetosului platou dobrogean, canalul deține și un caracter strategic. El însuși notează ocuparea gurilor Dunării de ruși. Ar fi trebuit să-și amintească și de blocarea canalului Sulina timp de 12 ani (!), între 1991 și 2003, prin scufundarea intenționată a navei „Rostock” (aparținând Ucrainei Sovietice, să ne înțelegem).

Cartea lui Cristian Ghinea, este scrisă dintr-un condei, înlănțuind febril ideile de adevăruri formulate abrupt, dar în general bine argumentate. Limbajul, nu întotdeauna diplomatic, e menit să intensifice impactul comunicării. Este o lectură de mare actualitate pentru oricine se străduiește să înțeleagă raporturile și repsonsabilitățile dintre o societate sătulă de înapoiere, dar scindată, și o elită extractoare care nu are alt scop decât să-și mențină privilegiile.

53 vizualizări
Articolul anterior
Jocul măștilor, oglinzile și filosofia ca spectacol
Articolul următor
Poezia și Adevăr(ul Istoriei)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut