– Avanpremieră editorială –

Moto: „Mi-aș găsi cel mai frumos înger
Să-mi coase de trup aripi și taine.”
(Arsenie Augustin)

Poate coloana vertebrală a celui mai nou manuscris al lui Arsenie Augustin vine din… coloana vertebrală a Cerului, un arbore sacru misterios („Cât petic de cer mi-ar trebui/ Să-mi întind crengile?/ Spuse copacul…” – toate citatele sunt din acest manuscris ajuns la mine „fără nume”), poate, dacă este să silabisim poemul care urmează:

Din vertebra cerului vine
Miros de crizantemă tăcută
Asemenea unei tristeți fără nume.
Sap tranșee pentru
Un război nesfârșit unde numai
Luminii îi e frică s-ajungă
La întâlnirea cu noi înșine.
Dindărătul orelor măsor cu pas cenușiu
Trecerea clipelor cu iz de statuie
Ancorată-ntre mine și oceanul acela
De moarte abandonată la intrarea
În pântecele chitului.
Nu mai am timp, mi-am zis,
Să potolesc marea-mbufnată din pricina
Pescărușilor guralivi...
Trebuie mai întâi s-ascund sub coperți
În poeme aprinse - eternitatea.

Unde, într-un fel, este „explicată” Frumusețea… orbilor ascunși în fiecare dintre noi.
Icar explică unor îngeri de sticlă despre frumusețea căderilor esențiale.
Scriam despre altă carte de poezie a lui Arsenie Augustin

„La urma urmelor, Poezia adevărată, precum și cea a lui Arsenie Augustin, ne învață un limbaj nou (pentru unii poate părea așa): acela al iubirii lui Dumnezeu, al cunoașterii prin iubire (a lui Dumnezeu)… Nu este neapărat o limbă străină Iubirea (de cele Sfinte), dar precum prea bine se știe, exercițiul zilnic, și prin rugăciune, și perseverența, au importanța lor, pentru trăirea întru ființă, ființa limbii, oricare ar fi ea, trăirea „bună” a cuvintelor care vor fi, la sfârșit, doar viața noastră!”

Limba Icarului resuscitat/reîncarnat/înviat (după model ilustru) ar fi și ea un „limbaj nou”, o iubire a Tainelor (care sunt și Despărțiri):

Ce cauți aici? - mă întreabă cărarea.
Tai pălăriile florilor crescute
Mai sus de vârful Kilimanjaro,
Muntele cu fruntea în cerul străbătut
De piscuri tăcute și reci.
Nimic nu-i asemeni acestei înălțimi
De pe acoperișul eterului:
Sub zăpezi încrustate adânc pe coapsele
Rocilor de oțel și nor înspumat
Sunt comori de tăceri gata să rupă abisul,
Să devină petale și aripi-dureri…

Orice om poate fi Icar, orice viață poate fi un labirint („Răsuflarea-i zid de cuvinte aprinse”), chiar și raportându-ne la modelul absolut creștin:

Mărunt e chipul serii cuibărite-n rosturile
Peniței ce-și deșiră verbul mut
Ca un stăpân umblând desculț prin cerul
Închipuit al unei scoici de mult.
Cu mâinile croite din cioburi verzi
Scriu mângâieri tăcute pe margini de altar...
Nu plânge, înger istovit!
Surâsul s-a tocit
Dar tot pe vârfuri nude de cuvânt va sta
Sub aripi desfăcute sfânt.”
Iată poate poemul exemplar pentru Icar-trupul:

„Caut o intrare să evadez/ Din țărâna speriată de ploaie…/ Deschideți ultima ușă: a cerului/ Unde trupul devine trandafir de lumină/ (…)/ Ridicați de pe mine pătura blând/ Descoperiți-mi învelișul plin de cuvinte,/ Atingeți umărul din care cresc/ Zboruri ca ale aripii/ Uitate în urma lui de un înger tăcut./ Ascund ochiul să plângă mai departe/ Frumosul ce cade,/ Și noroiul de pe suișul nocturn/ Al iertării.”

Orice Atlantidă-simbol al oricărei cetăți (este menționată și Cartagina, ca ecou al asumării augustinene) își poate avea Dedalul și Icarul său: „Nici moarte nici vii/ Se preling umbrele tainelor rămase/ Dintr-un ceas petrecut pe ruinele/ Atlantidei aride./ Tremurătoarele-i aripi își caută/ Dreptul la zbor/ În văzduh sfâșiat de neputința de-a spune/ Timpului să își așeze scutul/ Sub creștet și s-adoarmă pe flori.”
Zborul poate fi „simțit” și așa: „…zborul/ Înfiripat odată cu moartea își adună/ Talazurile mereu calde în inimă./ Nu vorbesc nimănui despre vântul/ Ce-și leagă exilul/ De trecerea nopților albe,/ Nici despre vela ridicată cu jertfă/ De îngerul ud și nebun al căderii.” „Zborul cel bun” poate da naștere: „…lumina născută/ Din zbor clar și aprins se ridică/ Odată cu mâinile-rugi ale gheții./ Cuvintele cad, pălesc între ceasuri/ De trezvie și cânt. ”
Omul ar trebui să fie (măcar) precum îngerul, zborul lui ar trebui să fie precum al îngerului: „Sfios asemeni unui zbor de înger/ Se țese rar frumosul/ Apus cu nouă ceruri albe.” „Zborul” are istoria lui, fenomenologia lui: „Se-mblânzesc aripile primului strigăt/ Ca și cum zborul ar fi/ Imens vârf de ghețar.”, zborul păsărilor este „de sticlă”

Cuvintele „căutate” pentru a fi „pictate” pe pereții bisericii-carte nu sunt, nu pot fi oarecare: „Vorbește-mi în cuvinte ce calmează abisul/ Strecurat în năprasnicul zâmbet/ Al celor cu aripi/ Și zbor rânced de plumb.” Trebuie „cuvânt plâns pe culmile vremii”! Cuvintele pot sechestra,, atenție, un copil, între ele se poate ascunde „adâncul frumuseții”!

*

Rezultă și un mic manual de angelogie: „ cresc îngeri rătăcitori și goi/ Tot așteptând să dea în pârg/ Odată cu uscarea altora mai vechi./ Ei au uitat că setea/ Le este de prisos în cer/ Iar vântul nu le desprinde rodul copt/ Ci chiar încurcă aripile de milenii albe…” Sau: „Aceste pietre cu epidermă albastră/ Și triste asemeni unui/ Trandafir ce și-a uitat spinii./ Nimeni nu le mai calcă iar ele/ Și-au găsit altă iubire:/ Aripile de lut ale îngerului părăsit/ Cu zbor de cuvinte aprinse,/ Purtând adieri și lumini prea ieftine/ Pentru partea aceasta de lume.”
Primul poem din manuscris începe așa: „Se adună din nou în pliul zilelor/ Îngeri de sticlă tăcuți și stingheri,/ Ceasul de taină-l urnesc,/ Scriu pași repezi și-astupă iubiri/ Tremurânde în colț de oțel.”
Ultimul poem are un îndemn: „Am priviri joase de sânge,/ Mi se zbat pe sub piele tăcute/ Respirații aprinse,/ Invazii de timp și uitare./ Lasă lutului mâinile boante,/ Îmi zic, și-mi izbesc fruntea/ De incandescenta cădere a zborului./ Ia-ți înger cu aripi de sticlă/ Să te-nvețe suirea spre piscul/ Unei insule fade și triste./ Descătușează-ți surâsul, despletește-ți/ Metalicul dans de himeră,/ Așază-n ungherele serii doar visele/ Plămădite printre bucăți de trăire.”
Desigur, sunt îngeri și îngeri (idol, de „umbre și sticlă”, „de piatră” ș.a.m.d.), Timpul poate fi o problemă sau un dușman, Timpul și Spațiul (Lumea), Visul intervenind (din nou) ca o altfel de cheie pentru ontologia (și hermeneutica) poetului: „Mi-am luat lumea cu mine / Înecată-n asprul vis venit de departe/ Pentru ea mă destram iar și iar/ Până ce trupu-mi devine adânc ca un cer/ Cu brațe deschise.” Așteptata cădere (deloc sau aproape deloc în păcat) devine laitmotiv („cântec tăcut”), fiind o condiție a Zborului dorit.
Cu îngerul se poate discuta (sau îl poți întreba) despre zbor:
„Îmi trec dinainte cioburi de-oglinzi/ Sparte de tunetul pașilor/ Unui înger de lut obosit/ Șezând pe marginea unei tăceri cenușii./ Îi întreb zborul creionat diafan:/ Cum alunecă minunea de-a fi/ Pe aripile tale/ Deschise-n pendulă cu colțuri de cer?”
Îngerii i-au și răspuns, veți vedea (cu ochii minții), lui Arsenie Augustin, care se poate imagina (vorba naratorului… liric) „Nou Adam”, dacă nu chiar iarăși transformare în „Alt Augustin” în joc liric de explorare a Adâncului „frumuseții dintre cuvinte”, frumusețea mai presus de orice frumusețe trecătoare, înrudită cu „marea Frumusețe ce doare”, „Ascuțind Taina” sui generis într-un fel de liturghie, ceremonie pentru celebrarea prieteniei (dintre om și Zeu)… ființei (dintre trup și suflet). „Acel tu adiind între țărână și duh,/ Între țara de lut/ Și taina aprinsă a morții,/ Își îngână stihiile până la râul din care/ Se ridică zborul./ De nu poți privi cerul uimirii/ Cu fața descoperită/ Strânge în palme razele firii de sare,/ Pune-ți aripi netrupești sau/ Urcă pe muntele Ararat să te vindeci./ Taie aspida din fructul visării/ La un timp de exil măsurat/ Cu pendula lui Narcis,/ Gândul imund de cristal și cenușă/ Șterge-l cu sânge fierbinte/ Din Potirul iertării.”
Scriind „zborul/ Deasupra frontierei dintre albastru și taină,/ Dintre noapte și șarpele binelui.”, Arsenie Augustin „țese” un fir delicat al atingerii „dintre cer și abis”, condiție sine qua non a condiției umane intuite de Michelangelo când a făcut degetul omului și pe cel al lui Dumnezeu (aproape?) să se atingă pe o cupolă emblematică.
Desigur, în linii aproximative, cheia de lectură propusă este quasi-prometeană, dar conceptul ține de un creștinism lucid, atent la supraviețuiri păgâne, strecurate de la „crăpăturile serii” până în „pliul zilelor”, atenția captând rătăciri care pot chema astfel de rugăciuni: „Ține-mi, cerule, nebunia departe/ Închisă-ntre munți cu creste albastre,/ Dă-i drumul doar lirei să cânte/ Armonii răstignite în așchii de zbor.”
Dacă unii scriitori continuă să aibă nevroze kafkiene („în fiecare zi mă mișc ca o insectă într-un borcan”, cu simțul umorul cerând o drujbă pentru un regat – vorba vine, de la Dan Cr. Iordache!), alții, precum Arsenie Augustin, au tresăriri tomaniene, dar nu de necredință, ci de conștientizare a… „Diversului” Frumuseții, de acceptare a nenumărate feluri de a zbura (și de a cădea): „Zboruri se nasc din tulpini și cenușă”!
Desigur, angoasa de celălalt (zbor, de alt fel de zbor, care mai poate fi și de gheață, de neliniști de sticlă) poate exista: „„Nu-i nimeni să-mi sprijine pașii albiți,/ Să închidă în mâna-i cu degete reci/ Zborul metalic ce-mi curge/ Odată cu zarea/ În surâsul sticlos al căderii.”
Dar Frumusețea (promisă) a Eternității este un dar ce trebuie câștigat cu tot ceea ce presupune Umanul: dăruire, ispită, bunătate, dârzenie, slăbiciune: „…-mi izbesc fruntea/ De zborul unui înger cu glas îmbrăcat/ În zăpadă/ Care-mi traversează carnea/ Asemeni unui pendul rătăcit/ Într-o rană…”
Mântuitorul, pe lângă leac, ne-a dăruit și conștientizarea Rănii. Clar, trebuie să vrei să ai conștiință… harnică, atentă la oboseli, lucidă. Poezia lui Arsenie Augustin, iată, proaspătă ca un izvor care vine chiar de Acolo, de Dincolo, (asemănător izvorului de apă dulce din adânc de ocean sărat-amar) ne reamintește de conștiința păstrătorului de taine și de uimiri:

Atlantida poate-i mai vie decât
Mii de surâsuri
Rămase în ascunzișul tăcerii,
Crescute în colțuri de sare.
Nu tulbura foșnetul soarelui,
Prinde-te de zborul țărânei și mută
Hotarele moi ale morții...
Pe umerii ei urcă albastrul strigării,
Ea poartă aripi și trup îngeresc
Venit din cealaltă parte-a
Mirării de sine.

Copii ai lui Dumnezeu, cu Voință, trebuie să ne bucurăm și să ne uimim împreună cu Creatorul! Și să tot încercăm, probe ale Eternității, să probăm aripi (de Cuvânt)! Doar este „carnea întotdeauna/ Supusă căderii din raiul/ Zugrăvit în culori de zbor și-adiere.”
De ce n-ar fi și raiul un fel de labirint?
„Zborul” (de după) ar trebui să fie etern…
Și ar trebui să semene cu zborul dragostei, cuvintelor din/de dragoste din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 13:

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
94 vizualizări
Articolul anterior
Ascultând vocile libertății
Articolul următor
O cronică normală

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut