Destinul uman, în ciuda iluzionării existenței liberului arbitru, este modelat sau mutilat de factori ce acționează la nivel universal, urmărind voluntar binele cuiva, dar indiferent dacă generează imolare altcuiva. Fenomenul pe care îl am în vedere pentru proiectul pe care îl propun este reprezentat de una din consecințele celui de-al doilea război mondial asupra literaturii române ca urmare a intruziunii politicii lui Stalin ce dorea să-și consolideze puterea în estul european creând, împotriva Vestului capitalist, un zid impenetrabil. Atâtea drame cunoscute ale Atlantidei culturale românești de după epoca interbelică, dar și multe altele care așteaptă să fie scoase din catacombele istoriei. Artizanul bolșevizării spațiului est-european, din care România nu făcea excepție, reclama schimbări radicale în organizarea statului, viața culturală fiind în playlist. Pentru construirea socialismului la noi, a fost creat un concasor monstruos în care au fost distruse personalități culturale ce ar fi avut alt itinerariu dacă ar fi trăit în alt ambient în care factorul politic să nu fi fost definitoriu. Un destin friabil, torsionat sub condiționarea sovietelor este și cel al lui Horia Lovinescu pe care îl consider autor demn de studiat monografic.
Un autor cunoscut, în zilele noastre, doar de erudiți, de cadrele didactice din mediul universitar, dar văduvit de notorietatea congenerilor săi: Eugen Lovinescu, Vasile Lovinescu și Monica Lovinescu. Aceștia din urmă au sfidat, cu prețul suprem chiar, viața politică, realizând opere durabile pentru cultura română, față de ruda lor, Horia Lovinescu, ale cărui concesii ideologice inserate în universul său literar sunt pedepsite prin amnezie colectivă, ca și regimul politic ce l-a comandat.
Debutând în 1954 cu piesa Lumina de la Ulmi, Horia Lovinescu a fost un scriitor prolific, în universul său literar intrând texte precum: Citadela sfărâmată, Moartea unui artist, Surorile Boga, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Paradisul, Autobiografie, Petru Rareș sau locțiitorul, Omul care și-a pierdut omenia, Ultima cursă, Și eu am fost în Arcadia, Patima fără sfârșit etc., încheindu-se cu Negru și roșu. În timpul vieții, nu a generat niciunui critic literar dorința de a scrie o lucrare completă despre opera sa, după cum remarca Radu G. Țeposu și Natalia Stancu (operele celor doi critici au fost scrise în 1983, respectiv 1985), au existat însă foarte multe observații cuprinse în cronici dramatice, mai multe decât studiile critice propriu-zise, înregistrându-se un real dezechilibru între cronicile de teatru ce evaluează spectacolele montate după piesele acestui autor față de comentariile ce interpretează textele.
Intrigă la îndreptare această gravă lacună critică, faptul că, la numai cinci ani de la debut, deși Horia Lovinescu era unul dintre cei mai solicitați dramaturgi, prezent în repertoriul stagiunilor tânărului stat comunist, apărea doar în spațiul limitat al cronicilor dramatice. Un dezechilibru cu rațiuni ascunse, ce trebuie revelate.
Au trecut trei decenii de când s-a stins Horia Lovinescu fără să existe pentru opera sa un interes similar ca cel pe care l-a suscitat şi antum, și postum Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu și Vasile Lovinescu. Comparativ cu sacrificiile Monicăi Lovinescu, drept răspuns categoric sistemului absurd al comunismului, Horia Lovinescu se pliază pe contextul politic, adoptând un cameleonism moral înrudit cu turpitudinea, ce îl face protagonistul ideal al unei lucrări ce va urmări prăbușirea epigonului acestei familii erudite, neam care a trăit dureros de lucid în zona demnității.
Sovietizarea a cuprins Rusia, Orientul îndepărtat și estul european; o pandemie a urii față de elită, un vandalism cultural care a absorbit atât impostori culturali, dar și mari artiști. Făcând parte din familia nobilă a literaturii române, Lovineștii, Horia Lovinescu reprezintă un caz asupra căruia merită să ne aplecăm pentru a înțelege mai bine decât au făcut-o predecesorii exegeți ce anume l-a făcut să se lase absorbit de bulboana politică, cum s-a putut întâmpla ca verticalitatea ereditară, autonomia estetică să devină apendice în universul său artistic, subordonându-le imperativului politic.
Trăind într-un context ce acționa ca o hidră acaparatoare, Horia Lovinescu a evitat embargoul la care erau supuși toți cei ce cultivau literatura așa-zis burgheză, riscând să-și vadă cărțile condamnate la terifiantul fond ,,d” sau ,,s”, încadrându-se, pentru a nu intra în lista epurării morale, de partea stângii. Sistemul politic de atunci lovea cu putere în orice mișcare reacționară, astfel că rezistența la reorganizarea canonului era minimă. De la dezbateri, s-a ajuns rapid la campanii agresive de impunere a ideologiei.
Comunismul, semănând cu un sinistru regim fundamentalist, având la bază o viscerală ură față de intelectualul superior, se iluziona că a construit un Paradis în care se instituționalizase Cenzura ce avea să fie și ea coordonată și de care scriitorii vor ține cont, ca și Horia Lovinescu, temându-se să nu ajungă în sinistra Uniune a Scriitorilor de la Aiud. Devine imperativă studierea preluării deliberate a formulei literare comuniste identificabilă în opera lui Horia Lovinescu, asemenea unui ecorșeu ostentativ, cel puțin la începutul activitații literare, exhibare motivată de siguranța protectoratului și stipendiilor.
În funcție de reglajul Cenzurii, Horia Lovinescu, simțind pulsul monitorizării, scrie diferit, critica identificând, cel puțin până acum, două etape: 1948-1971 și 1971-1989.
Prima etapă a creației lovinesciene stă sub semnul realismului socialist (deplin aservită, conformistă, aproape nulă ca valoare artistică, creatoare doar în planul falsificării realității și istoriei): Lumina de la Ulmi, Citadela sfărâmată etc.
A doua etapă stă sub semnul toleranței, cu texte în care autorul a găsit mijloacele să contracareze cenzura, creând un organism amfibiu, prin parabolă: Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Moartea unui artist etc. Proteică și cameleonică, având ca Ianus, două fețe, aceste texte sunt un nou tip de literatură. Parabola a funcționat ca strategie de ascundere de ochiul polifemic al cenzurii a unor adevăruri politice ce merită studiul monografic viitor.
Scriitura demonstrativă, elaborată şi tezistă a lui Horia Lovinescu este simptomatică epocii de după al doilea război mondial și merită să fie reevaluată în prezent. Personajele sunt construite prin schematism, existând o discrepanță între idee și caracter, între simbol și individualitate. Autorul urmărește mereu să realizeze cititorului o demonstrație, să pledeze pentru o cauză, punând tărâmul sacru al teatrului în slujba politrucilor pentru a denatura procesul catharctic inerent teatrului originar. Un teatru care pervertește conștiințele inocente, care coboară în tărâmul întunecat al prozelitismului, al uniformizării, al pierderii diversității estetice și ideologice. Când colegii săi de generație (Radu Gyr, Dumitru Stăniloaie, Petre Țuțea, Arșavir Acterian, V. Voiculescu, Al. Mironescu, Ion Caraion, Nichifor Crainic, I. D. Sârbu, Ovidiu Cotruș, Aron Cotruș, Paul Goma, Șt. Aug. Doinaș, Leonid Dimov, Constantin Noica, Dinu Pillat) atingeau podeau rece și umedă a temnițelor comuniste, fiind înfometați şi privaţi pâinea cea de toate zilele a vorbitului, cititului și scrisului, Horia Lovinescu își dilua talentul artistic realizând o literatură la comandă. Vulnerabilitatea morală e posibil să-l fi făcut atât de greșit receptiv la presiunile epocii prin congrese, plenare în urma cărora, devenit adept, era răsfățat în reviste, iar răzvrătiților li se smulgeau unghiile, li se tumefiau chipurile în închisorile supraaglomerate.
Opera sa, ca de altfel a tuturor celor ce au făcut concesii față de partid acceptând falsificarea identității literaturii postbelice (Mihai Beniuc, Marina Dragos, Victor Tulbure, Alexandru Toma, Alexandru Sahia, Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Lucia Demetrius, Aurel Baranga, Mihail Davidoglu), a beneficiat de o receptare variată, influențată de gradul mai mare sau mai mic de apropiere al criticului-călău sau criticului eminamente estet de perioada barbariei și ateismului.
- Carandino, Valeriu Râpeanu, Traian Liviu Birăescu, Traian Șelmaru, Sorin Titel, Ion Cocora, Eugen Barbu, Dinu Săraru, Aurel Bădescu, Ion Vitner, Ovid S. Crohmălniceanu etc. sunt câțiva dintre criticii din comunism care omagiau opera autorului atâta timp cât ea era un clar omagiu adus programului partidului.
Critica postdecembristă, beneficiind de libertatea autentică a democrației, de posibilitatea de a înfiera acum ceea ce atunci, în comunism, rămânea nerostit sau aspru pedepsit pentru insolența de a rosti adevărul, și-a schimbat radical diagnosticul, punând la zidul infamiei întreaga operă. În istoriile lor literare, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Marin Popa îl consideră un palid plagiator al lui Cehov, Ibsen, Dűrrenmatt, Beckett, Ionescu, opera lui fiind considerată mediocră, previzibilă. Merită reevaluată opera lui Horia Lovinescu din perspectiva timpului care a vindecat din răni ținând cont că nicio epocă nu este eminamente inocentă în privința funcțiilor date literaturii, pe lângă cea estetică inerentă. Cazuri de scriitori priviți cu clemență, deși au îngenunchiat în anumite opere principiile estetice pentru a primi ulterior pașaport pentru o literatură independentă există: Marin Preda, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Argezi.
În concluzie, fiind considerat până la moarte scriitor oficial al comunismului, un privilegiu compromițător, odată cu trecerea timpului, Horia Lovinescu e autorul despre care s-a scris des în timpul socialismului pentru că era un slujitor abil aflat la frâiele dramaturgiei, teatrului, și ca instituție, dar despre care s-a scris foarte puțin după revoluție. Evaluarea din epoca trecută e subiectivă, rămânând recunoscătoare vasalității autorului, a cărui moralitate s-a cutremurat puternic pe scara Richter. Cea de după revoluție se poate elibera de acest criteriu și poate garanta intrarea în profunzimile operei, căutând doar valoarea artistică. O evaluare din acest unghi nepărtinitor, fără miză politică poate fi revelatoare. Dând la o parte învelișul scămos și efemer al socialismului barbar, am putea descoperi canavaua valorilor perene ce l-ar putea reabilita pe Horia Lovinescu. E greșit să-i evităm pe cei care au făcut pactul cu diavolul, pentru că ne-am condamna la cecitate literară. Stigmatizarea trebuie să fie precedată de documentarea tuturor factorilor implicați. Numai cunoașterea ne dă dreptul să dăm verdicte aspre, dar poate exista șansa ca noua analiză a operei lui Horia Lovinescu să îndrepte o prejudecată.
E firesc să închei o propunere de cercetare bazată pe o viziune clementă, pregătită pentru rezultate surprinzătoare, acceptând că autorul Horia Lovinescu ar fi putut, printr-o tehnică a camuflării, ca în pictură, să aducă sub ochii cititorului ideologia agreată de partid, dar, dincolo de aceasta, să contureze un mesaj contrar spiritului epocii, o enigmă travestită.