Oricine s-a întâlnit, într-un anumit moment existențial – fie că este vorba de un proiect amplu, filosofic, fie doar printr-o lectură mai puțin asumată, fugitivă, sumară – cu singura lucrare publicată în timpul vieții de filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, a remarcat stranietatea propozițiilor Tractatusului logico-philosophicus. Scrisă sub forma unor sentințe lapidare, asemănătoare oarecum Decalogului sau Cărții Genezei biblice – ori unui sistem axiomatic, logic – lucrarea scrisă în tranșeele luptelor din Primul Război Mondial surprinde, provoacă, creează crampe intelectuale tuturor cititorilor. Constați astfel că firescul, simplitatea, coerența – cel puțin aceasta fusese intenția autorului referitor la accesibilitatea operei sale – se transformă, la contactul cu mintea lectorului, în nefiresc, complex, arborescent, chiar absurd pe alocuri. De aceea simți nevoia unui demers de clarificare din partea unui cititor atent, erudit, cu minte matematică și logică, ce și-l asumă pe autorul Tractatusului cu o miză personală. Iulian Grigoriu, profesor de filosofie și logică la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați este interpretul potrivit, călăuza ce te poate conduce pe sinuosul drum al gândirii filosofului austriac.
Vom face referire, în prezentarea de față, la două lucrări apărute recent la Editura Eikon, ambele scrise de Iulian Grigoriu, Tractatus logico-philosophicus la 100 de ani (prescurtată în recenzia de față TLP 100, Eikon, 2023), și Wittgenstein. Prolegomene pentru o filosofie a matematicii (WPFM, Eikon, 2017), apărute la un interval de câțiva ani una față de cealaltă, în care autorul face atât un demers interpretativ de clarificare a filosofiei autorului studiat (pentru cititor), cât și un excurs inițiatic de factură personală, cu miză existențială, cum am mai amintit, în universul de semnificații al filosofiei wittgensteiniene.
Am putea să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim că efortul de interpretare al profesorului gălățean este ca o invitație într-o grădină. Imaginea nu e întâmplătoare: grădina este un topos identitar atât pentru interpret, cât și pentru interpretant[1]. În grădina lui Wittgenstein – în care vă propun să ne așezăm/plimbăm pe tot parcursul interpretării – florile și pomii sunt obiectele Tractatusului, reprezentate în concepte ale gândirii: Lume, Stare de Lucruri, Obiect, Nume, Propoziție, Formă logică, Spațiu logic, Funcție de adevăr etc (p. 93). Ele „plutesc” într-un spațiu indefinit, ca un flux continuu între gând și lume: „gândurile, ca și propozițiile nu explică lumea, ci o „reprezentaționează” (sunt izomorfe cu lumea, întrunind același cadru transcendental al formei logice)” (p. 95).
Există și obiecte matematice în acest spațiu, chiar dacă, așa cum demonstrează exegetul nostru, Wittgenstein nu credea în existența fizică a acestora (a se vedea în special capitolul „Caracterizarea filosofiei wittgensteiniene târzii”, din WPFM). Numerele infinite, calculul, teoria claselor și a mulțimilor, numărul natural nu pot fi înțelese decât în raportul dintre propoziția aritmetică și propoziția logică. În acest sens, interpretul găsește elemente de continuitate între filosofia generală a lui Wittgenstein și filosofia matematicii în „conjugarea dintre anti-referențialism și anti-realism: în sens filosofic. Nu avem de a face cu numere reale, ci cu semne care au un rol și funcționează în cadrul anumitor scheme (…) ori reflex a ceea ce el denumește prin matematică: gramatică a numerelor.” (s.a, WPFM, p. 86 ).
În lucrarea dedicată centenarului Tractatusului, exegetul trasează liniile directoare ale înțelegerii opusului wittgensteinian, pe care le-am putea imagina ca trasee ale grădinii noastre. După ce sesizează dificultățile de receptare a Tractatusului, autorul își asanează grădina, clarificându-și propria opțiune hermeneutică, pledând pentru o înțelegere unitară a filosofiei ce își propusese să rezolve toate problemele metafizice. Nu există o ruptură decisivă între filosofia Tractatusului și cea ulterioară acesteia, gândirea de după 1922 a filosofului reprezentând doar niște note de subsol la Tractatus. Paradigma unitară de receptare a opusului wittgensteinian este o opțiune intens demonstrată, susținută de Iulian Grigoriu pe tot parcursul lucrării. În acest sens, existența unui Wittgenstein I și a unui Wittgenstein II, post-Tractatus, ce tindea să devină interpretarea „de manual” a gândirii filosofului, nu numai că nu se justifică, dar creează și dificultăți în receptarea reală, cu sens, a Tractatusului:
„Între TLP și «filosofia târzie» există o continuitate de preocupări, așadar nu avem de a face cu obiective «timpurii» și «târzii» în filosofia lui Wittgenstein (...) Dacă n-ar exista continuitate, nici efortul de a «dezlega» TLP nu s-ar mai justifica.” (TLP 100, p. 87).
Hermeneutica receptării Tractatusului nu reprezintă pentru Iulian Grigoriu doar un moment de „bilanț”, de „prezentare” a celor mai semnificative interpretări date lucrării apărute între anii 1921-1922 – dar care a fost efectiv scrisă mult mai devreme, în timpul Primului Război Mondial – ci este și o analiză „prin lupă” a filosofiei tractariene. Filtrul receptării decantează neînțelegerile și aporiile, atât ale lui Wittgenstein însuși, cât și ale exegeților acestuia, adunând în sticluțe mici doar ceea ce contează cu adevărat, și anume esența pură, sensul unitar, interpretarea privilegiată. Sunt expuse, pe rând, instanțele interpretative ce încearcă să „prindă” într-un sistem unitar, filosofia anti-dogmatică și anti-sistematică a lui Ludwig Wittgenstein: atomismul lui Russel, teoria reprezentării a lui Ramsey, teoria imaginilor a Elisabethei Anscombe sau antifilosofismul ca sistem referențial al interpretării Corei Diamond.
Un moment important al receptării Tractatusului este așa-numita „lectură hotărâtă”, non-standard, netradițională a lucrării, practicată de o serie de exegeți ce văd în metafora „scării ce trebuie aruncată”, legată de problema a ceea ce este cu sens și fără sens în propozițiile tractariene – o temă explicit formulată de Wittgenstein în propoziția 6.54 – ca fiind esențială pentru înțelegerea filosofiei generale wittgensteiniene: „cititorul hotărât, chiar obligat să înceapă ca un cititor inefabil, își asumă că înțelegerea treptelor e înșelătoare și că ceea ce se întâmplă cu el este o transformare de la o treaptă la alta, ceea ce îi permite pe de o parte să urce până sus și pe de alta să renunțe la treptele intermediare.” (pp. 77-78, Iulian Grigoriu expune teoria lui James Conant, ca sinteză a „lecturii hotărâte”).
Fără să adere cu hotărâre la vreuna dintre interpretările clasice sau non-clasice, deși putem spune că se apropie oarecum de paradigma exegetică a lui Ramsey sau de nivelul „lecturii hotărâte”, Iulian Grigoriu vede mai degrabă în Tractatus un joc de gândire ce scapă unei interpretări univoce sau exhaustive, interpretare pe care o include în categoria „lecturii strategice”, metafilosofice. Filosofia lui Wittgenstein are strania caracteristică de a se „prinde” de foarte multe interpretări (stilul mai degrabă aforistic, sentencios lăsând loc aproape oricărei direcții de gândire – de la logicism pur la filosofie Zen ), reușind totuși să evadeze din orice pat a lui Procust hermeneutic:
„Nu există interpretări univoce a Tractatusului, dar există interpretări greșite, chiar cu pretenția de exhausivitate (...) Aș putea să compar Tractatusul cu un joc de gândire, strategie, imaginație, logică, limbaj, cu reguli de bază extrem de simple, și care ar putea fi abordat de diverse tipuri de jucători, de la cei mai neeexperimentați, dar dornici și capabili de inițiere, la cei experimentați, ori sceptici sau nehotărâți.” (TLP 100, p. 82).
Și totuși, chiar dacă orice exegeză asupra Tractatusului se dovedește o scară ce trebuie aruncată, totuși există un sens unitar și o interpretare privilegiată a filosofiei wittgensteiniene, numai că ea se dezvăluie, în mod paradoxal, doar în cadrul unei înțelegeri ce premerge interpretării. Ne referim aici la faptul că pe Wittgenstein îl poți înțelege numai dacă devii wittgensteinian, adică în afara unei precomprehensiuni, debarasându-te de filosofii – dar folosindu-le ca niște scări – și îmbrățișând „dialectica” dintre continuitate-discontinuitate, anti-metafizică-un nou tip de filosofie. Înțelegerea de acest tip, anti-dogmatică – și, oarecum, anti-hermeneutică – se reproduce în limbaj prin „repere ale sensului în Tractatus”, care sugerează un „traseu” de urmat și o pledoarie pentru continuitatea filosofiei wittgensteiniene ( a se vedea p. 91 și urm. din TLP 100).
Două sunt conceptele ce pot valoriza sensul Tractatusului după Iulian Grigoriu: unul este cel de realism intensional, celălalt cel de reprezentaționism. Primul are valențe ontologice și explică ontologia Tractatusului, iar cel de-al doilea este cheia epistemologică de rezolvare a multor probleme din principala lucrare a filosofului austriac, din următoarele lucrări, dar și în calitate de concept unificator al întregii filosofii wittgensteiniene. Cele două concepte sunt interdependente, interșajabile, iar legătura dintre ele poate fi exprimată simplu prin ideea că „orice este real este mai întâi posibil sub aspect logic, reprezentațional”. Realismul intensional descrie realitatea faptelor care alcătuiesc lumea, iar reprezentaționismul este cadrul logic ce arată felul în care „lumea este reflectată, descrisă de cazurile logice și stările de lucruri posibile”:
„Avem de-a face cu un realism prin faptul că presupune o afirmare directă a existenței și a adevărului matematic, dar spre deosebire de realismul obișnuit, sensul unei propoziții nu rezidă în ceva din afara ei, ci se poate spune că sensul rezidă chiar în acele condiții de adevăr prin care propoziția se arată (...) Prin intensional, nuanță adăugată realismului, am în vedere faptul că în modul în care este dat, descris, un lucru, se pune accent pe logic, posibil, modal, combinatoriu și nu pe realismul naiv.” (WPFM, pp. 26-27) .
Filosofia matematicii, expusă de Wittgenstein în mai multe articole, cele mai importante fiind Remarci asupra Fundamentelor matematicii (1937-1944), Philosophical Remarks (1929-1930) și Philosophical Grammar (1931-1933), este tratată tot în cadrele conceptuale ale realismului intensional și ale reprezentaționismului. În lucrarea Wittgenstein. Prolegomene pentru o filosofie a matematicii găsim și motivul pentru care autorul preferă termenul de reprezentaționism celui de reprezentare a lumii:
„Se poate sesiza diferența dintre reprezentarea faptului (întâi fenomenul cum ne apare, apoi cum este expus pentru a-l înțelege, deci reprezentaționat, ceea ce face matematicianul și filosoful matematicii) și faptul ca atare indiferent ce credem despre acesta; în orice caz, exigența reprezentaționării există, mergând până la a spune că faptul matematic nu este altceva decât reprezentaționarea lui”. (WPFM, p. 43).
La fel ca și în cazul filosofiei generale a lui Wittgenstein, autorul pledează pentru o filosofie a matematicii unitară, realismul intensional fiind cadrul teoretic în limitele căruia se clarifică poziția filosofului austriac față de matematică. Aceasta nu este ruptă de filosofia Tractatusului, astfel încât între Wittgenstein din Tractatus logico-philosophicus și cel din Remarci asupra Fundamentelor matematicii există o continuitate.
Ideea unui flux filosofic ce unește Tractatusul de Cercetări filosofice sau de Remarci asupra Fundamentelor matematicii poate fi demonstrată, iar autorul nu ezită să o facă, prin transferul de idei, prin izomorfismul dintre limbajul Tractatusului și ideile filosofiei matematice. Astfel, la fel ca și în Tractatus, Wittgenstein operează, în lucrările de filosofie a matematicii sau în metamatematică, o ex-fundare, în sensul negării oricărei pretenții esențialiste de a cunoaște realitatea atât din partea matematicii, cât și din cea a filosofiei. Matematica, aidoma filosofiei, încetează de a mai fi o doctrină (WPFM, p. 50). Matematica este un reprezentaționism, un construct mental ce nu are bază reală (obiectele matematicii nu există în realitate). Ea reprezentaționează lumea, devenind, cel puțin în ultima perioadă a scrierilor wittgensteiniene, anti-finitistă, anti-platoniciană, anti-fundaționistă și chiar anti-realistă. Aceeași este și soarta filosofiei în Tractatus.
Logica și matematica se reduc la imagini ale lumii, la forme reprezentaționiste. Ipoteza cea mai tare a reprezentaționismului este expusă în WPFM:
„Există un spațiu reprezentațional (ce poate fi și logic, matematic, formal-grafic, «colorat» sau nu etc.) cu un grad maxim de facilitate, în care orice axiomă, teoremă sau fapt matematic poate fi expus în așa fel încât justificarea, înțelegerea, dovedirea, argumentarea, să fie un proces acceptabil cvasi-evident care să nu necesite efort de înțelegere, decât simbolizarea, reprezentarea, înfățișarea sa. Ceea ce se arată, nu se mai descrie. Felul în care se arată un fapt matematic este reprezentaționarea sa”. (pp. 40-41).
Tot ceea ce există poate fi reprezentaționat, ne spune Wittgenstein, astfel încât ne putem imagina că și grădina unde ne invită exegetul este tot un spațiu formal-logic reprezentaționat de mintea noastră.
Ne aflăm, așa cum majoritatea exegeților cad de acord, în interiorul unui joc de limbaj, pe care sarcina filosofiei (mai precis, a logicii) este să îi găsească o regulă de reprezentare. Către această sarcină finală tinde filosofia „târzie” a lui Wittgenstein, ce suspedă orice teorie, orice doctrină, sfârșind chiar într-un fel de apofatism epistemologic:
„atitudinea lui Wittgenstein din a doua parte a filosofiei sale, în ce privește instituirea teoriei matematice, e asemănătoare (...) cu cea apofatică a teologilor care nu atribuie proprietăți pozitive ființei supreme, ci le enumeră pe acelea pe care Dumnezeu nu le are...Și acest apofatism e tot un aspect al reprezentaționismului: nu există un sistem reprezentațional complet, ca și cum ar fi detașat de timp, de modul transcendental și categorial sau altfel, de cadrul analitic care îl face posibil.” (WPFM, p. 42) .
Interesante sunt și clarificările pe care le aduce profesorul gălățean unor termeni dificili, la care exegeții s-au raportat diferit ori i-au tradus în diverse moduri lingvistice. Amintim aici interpretarea unuia dintre conceptele-cheie ale Tractatusului, Sachlage, față de care opțiunea autorului este de a-l traduce ca situație, conjunctură, și nu stare de lucruri, pentru care Wittgenstein folosește termenul de Sachverhalt. Niciuna dintre traducerile românești ale Tractatusului logico-philosophicus, nici cea din 1991 a lui Alexandru Surdu, de care autorul se simte totuși mai apropiat, nici cea a lui Mircea Dumitru, din 2001, ce „conduce la erori și situații dincolo de intențiile autorului, traducând invariabil Sachverhalt prin stare de lucruri atomară.” (s.a, TLP la 100 de ani, pp. 120-121), nu reușeste să surprindă gândirea filosofului austriac. De altfel, pe tot parcursul lucrării publicate în 2023, Iulian Grigoriu atrage atenția asupra erorilor de receptare cauzate de greșelile de traducere ale Tractatusului. Claritatea este o exigență de bază a oricărei exegeze și de la aceasta trebuie să înceapă orice interpretare.
Anti-reprezentaționistă, anti-platoniciană, anti-finitistă, anti-extensională, doar o gramatică a expresiilor, a numerelor bazată pe reguli de limbaj, filosofia lui Wittgenstein își păstrează aerul acesta inefabil de straneitate. Grădina, ca topos hermeneutic, devine un fel de spațiu în care experimentezi jocuri de limbaj, în care vezi ce se întâmplă dacă folosești scara sensului propozițiilor wittgensteiniene și apoi o arunci. Cum să „prindem” în concepte și în propoziții coerente o astfel de filosofie? Cuvântul final îi aparține exegetului:
„Sceptic, solipsist, platonist, realist, logicit, anti-realist, formalist, intuiționist, constructivist etc, etc, Wittgenstein a neglijat toate aceste etichete, curente, orientări, vizând deschis neajunsurile tuturora, reliefând punctele lor slabe, fără să adere la vreuna din ele, căci nu în astfel de opțiuni constă filosofia autentică, liberă, creatoare. Atunci cum să-i spunem filosofiei sale? Nici logicistă, nici formalistă, nici holistă? Poate fi o filosofie nici realistă-nici antirealistă? Dacă logica elementară ne spune că nu, filosofia ne spune că DA! Dar cum să numim o astfel de filosofie? Pur și simplu, wittgensteiniană! (...) Pe timp de război asumându-și o cunoaștere nesatisfăcută, iar pe timp de pace, inconsistența jocurilor de limbaj. Un filosof antidogmatic, necanonic, inclasificabil. Wittgenstein! ” (WPFM, Epilog, p. 103).
Am fi încheiat cu acest frumos citat prezentarea dacă nu s-ar cuveni să spunem câteva lucruri și despre miza existențială a interpretării filosofiei Tractatusului, dar și a întregii gândiri wittgensteiniene pentru interpretul său. Poziția lui Iulian Grigoriu față de filosofia lui Ludwig Wittgenstein este nu a unui simplu exeget ce se ocupă de un filosof, ci aceea de asumare existențială atât a propozițiilor Tractatusului, cât și a filosofiei „târzii” wittgensteiniene. Între exeget și filosof se instaurează un fel de spațiu al înțelegerii precomprehensive, o legătură empatică, ce îl face pe exeget să declare, de exemplu:
„fiecare treaptă elucidatorie se depășește atunci când e asimilată ca non-sens, mai exact când se consimte că înțelegerea inițială, originară, nu a fost suficientă și asta, nu prin argumente-forță, ci prin altele, de tip inițiatic, transformare-interioară; drumul e anevoios, nu e unic și presupune muncă personală cu textul, un timp consumat.” (TLP 100, p. 89).
În ciuda contradicțiilor sesizate în paginile Tractatusului, a unei oarecari distanțări ușor perceptibile față de unele poziții ale filosofului, Iulian Grigoriu înțelege intențiile lui Wittgenstein, și, mai ales, își asumă existențial atitudinea generală a acestuia, reușind, prin aceasta, să ni-l apropie și nouă, cititorilor neofiți. Ce își poate dori mai mult un exeget?
[1] Se știe că, o perioadă de timp, după scrierea Tractatusului, Ludwig Wittgenstein a fost ajutor de grădinar la o mănăstire. Mult timp am încercat să îmi imaginez ce făcea efectiv filosoful în grădina unei mănăstiri, până când am descoperit cartea lui Iulian Grigoriu, intitulată Cu Wittgenstein la mănăstire (Paideia, 2003) și am înțeles intuitiv că o frumoasă grădină este mai mult decât un loc, este un topos identitar. Autorul nostru nu putea să aibă o întâlnire mai plină de tâlc filosofic cu un autor ce face din tăcere o propoziție esențială în filosofia sa, decât într-o mănăstire. Chiar din mărturisirile exegetului nostru rezultă că acolo s-ar fi produs înțelegerea, dar nu cea de tip hermeneutic, ci o alta, de tip cuminecător, față de care interpretarea din cele două cărți prezentate nu reprezintă decât o explicitare a acelei întâlniri:
„Îmi permit să mărturisesc că am început să citesc Tractatusul într-un spațiu de recluziune, undeva la mănăstire, unde mai exista un viețuitor. Bucuria coincidenței cu evadările din lume ale autorului s-a constituit într-un semn de comuniune mai profund, un spațiu mental edificat după mai multe coordonate, dar cu o miză foarte personală. Acest lucru m-a făcut să trec pe moment peste niște afirmații pentru mine ilizibile, dar să și continui sau să le dezvolt pe altele într-o manieră poate chiar fără legătură cu textul. Virtutea esențială a scrierii cu care aveam de-a face era că îmi propunea deja mai multe trasee de lectură, mai multe variante epice diferite, și nu am rezistat tentației de a-l transforma pe Wittgenstein într-un personaj de roman, „W”, cu care am coabitat și comunicat până în punctul în care tot ceea ce ar fi putut să apară forțat, impudic, gratuit, s-a salvat în ficțiune sau pur și simplu în literatură, fie ea și filosofică”. (TLP 100, pp. 15-16).
Se poate spune că „W” cel ficțional nu este înlocuit de filosoful real Wittgenstein, ci, în interstițiile înțelegerii exegetului are loc un permanent dialog și transfer de proprietăți între cele două personaje-ipostasuri.