Perennis philosophia – un altfel de exordiu la o Mistică a misticii (literare) / a.g. secară – halibey

 

În anul în care se împlinesc 300 de ani de la publicarea primului roman englezesc, celebrul Robinson Crusoe, avem privilegiul de a poposi „naufragiind” meditativ într-un alt Ostrov miraculos (mai ales din punctul de vedere al artei cuvintelor!), care poate aminti şi de un film celebru rusesc, considerat a fi „o artă a rugăciunii”. Artă a rugăciunii vom întâlni şi aici, în acest roman exemplar, care va marca o anume epocă, a unei anumite renaşteri literare. Din multe puncte de vedere, cel de-al doilea roman în versuri al Aurei Christi[1] este un roman-psalm, cum am mai spus-o şi cu alt prilej.

Întorcându-ne la Mitologia Insulei, fără a coborî până în mitologia greacă ori în operele homerice, unde componenta mistică este de altă natură, putem să ne ducem cu gândul la un alt mare mistic, Ibn Tufayl sau Abentofal sau Abubacer, el fiind cunoscut şi sub aceste denumiri, unul din marii gânditori arabi andaluzi, care, surprinzător sau nu, l-ar fi influenţat pe Daniel Defoe la scrierea romanului său cu cel mai celebru naufragiat.

De la Ibn Tufayl s-ar fi păstrat o singură carte, considerată o capodoperă a misticii medievale: Hayy bin Yaqzan („Cel viu fiul Celui treaz”), care este povestea unui om care crește singur, pe o insulă pustie, din fragedă pruncie până la adânci bătrâneți. Cunoscătorii spun că i-ar fi influenţat pe Maimonide, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Descartes, Spinoza, Leibniz şi de aici pe Daniel Defoe, direct sau indirect.
Nu ştiu dacă Aura Christi a ştiut despre cartea andaluzului, dar se poate face o minimă legătură, poate nu decisivă în ceea ce priveşte afirmaţia mea că Aura Christi este unul dintre cei mai mari, mai importanţi poeţi mistici ai lumii, contemporană cu noi! Dar „unitatea transcendentă a religiilor”, la care se referea Frithjof Schuon, apropie pe marii mistici, dincolo de timp şi spaţii. Scria în acel roman mistico-filosofic Ibn Tufayl, în traducerea Gretei Tartler:

„Chiar dacă lumea celor sensibile urmează lumea divină asemenea unei umbre, în timp ce lumea divină se poate lipsi de cea dinainte, fiind cu totul liberă de ea, cu toate acestea nu se poate presupune non-existenţa celei care e o urmare a lumii divine, care se schimbă din pricina stricăciunii, dar nu poate fi total distrusă. Despre acestea vorbeşte Cartea sfântă când spune că munţii vor merge şi se vor risipi ca lâna scărmănată, iar oamenii ca fluturii, că soarele şi luna se vor întuneca, iar mările vor ieşi peste ţărmuri în ziua în care pământul va fi schimbat în altceva decât pământ, cerurile în altceva decât în cer[2].
„Acţiunea” romanului Aurei Christi are loc pe hotarul dintre lumi, fluturii au chiar o importanţă crucială, cel puţin în prima parte a cărţii, intitulată „Arderi de tot”, unde Totul pare să fie scris cu Literele de Foc ale unei pasiuni dogoritoare („Mi-ar plăcea să scriu cu litere de foc!”, p. 53), de „Jarişte” supremă, la temperatura la care Soarele se joacă cu sine însuşi. Subliniază Poeta în poemul „O, nu ieşi”: „Măsor/ întunericul, ai scris pe vremuri.

Câţi secoli au trecut de atunci!
Eşti vie; nu ţi-e teamă. Eşti cea
mai frumoasă dintre femei. Eşti
singura femeie care… Tremuri.

Tu ai suflet de fluture. Cum să înţelegi
în ziua de azi aşa ceva? Sufletul iubit
de tine e mai frumos decât sufletul tău.
De când te ştii, ai aşteptat sufletul cel
mai frumos, din care să te hrăneşti
şi-n care să te legeni. Şi el a venit,

a plecat, a venit. El pleacă. Vine.
Până să plece din nou îţi spune
că vede sufletul tău pretutindeni.
El scrie că-i este dor de tine. Scrie
cuvântul Dor cu prima literă cât casa.
Inima lui scrie asta, Împărăteasa.”

Simplificând, pentru prima oară, este o carte de suflet nu numai pentru suflet, ci, abisal, pentru sufletul sufletului…
În partea a doua, „Rugăciunile serii”, în contrast, totul este supus Răcelii de dincolo şi dincoace de toate, unei Păduri întunecate, elementului acvatic, lacului misterios (aici este cel mai neo-romantic, ca să nu spunem şi despre goticul subtil), Frigului, Tristeţilor, iernii mai apoi, Zăpezii. Poeta ne apare ca o Elsa din „Frozen”, regină care poate vrea Totul, care poate atrage Totul, care vede Totul, neuitând însă Taina („În taină totul e limpede”, p.191) şi Povestea, mai ales când „Poveste-i totul”, titlu de poem dinspre final de carte:

„Poveste-i totul, liniştea şi ochii tăi, în
care, fără să vreau, chipul mi l-am uitat
cât ai clipi sau cât ai bate din aripele
cu ancora în veacul celălalt.

Poveste-i aşteptarea ce se aşteaptă
şi răbdarea, şi roua pe înserate
oglindind razele lunii, ce despică
bolta în fâşii, vise, uitări curate.

Mă cauţi, te aştept, uit şi mă pierd
în ochii tăi şi în tăcerea recreând
tot ce-ai uitat să-mi spui, să cânţi,
să taci în umbrele desprinse rând

pe rând de noi, strivite de lumina
luminilor toate, în care-i seară,
dimineaţă, noapte – nu mai ştiu.
Nu ştiu ce-a fost să fie odinioară,

ce este, ce va fi, când îmi las suflarea
în duhul şi respirarea ta ori în himerele
plutind în timp ce ard de colo-colo. Sunt,
eşti. De când e lumea, noi doi emisferele

aceluiaşi suflet suntem: flăcări desprinse
de acelaşi trunchi, raza dumnezeiască
a aceluiaşi ochi, lumină a aceleiaşi priviri
curgând din matricea de foc, zeiască.”

Poem poate exemplar, cum multe altele sunt, pentru Partea a III-a, intitulată „Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei”, unde accentul care încearcă să unească Focul cu Apele (deşi începe tot sub semnul Iernii, dar o iarnă paradoxală, „aprinsă” de iubirea mai presus de orice iubire, unde „se arde” şi este „o jarişte de pomină”…) cade pe invocarea acelui Dincolo de viaţă şi de moarte, atât de nietzschean, deşi mai există un Friedrich invocat în carte, Hölderlin, din care se citează la un moment dat, „Orbeşte azvârliţi/ Dintr-un ceas în altul,/ Ca apa din piatră/ În piatră căzând,/ Mereu/ în abisu-ndoielii…”
La pagina 190 (din manuscris) se zice de acel „departe de viaţă, departe de moarte”, care poate fi „între lumi”, unde „totul e belşug, împlinire şi misiune”, Iubire Absolută care poate fi Linişte, Liniştea-Ostrov (din poemul-capitol „Răspântia”):

„Când nu mai ştiu ce să cred despre
ceea ce se întâmplă în mine, când
mă rătăcesc între lumi şi nu văd
încotro s-o iau, ce să fac, cum
să trăiesc, ce să gândesc, să visez,
mă uit la lăstuni, la felul din
cale afară de meticulos în care ei
îşi meşteresc cuibul sub streaşina
casei mele, printre crengile celui
mai frumos şi înţelept pin.
O linişte din altă lume mă cuprinde.
O linişte care simt că mă crede un fel
de copil de suflet; e adevărat, un copil
sucit, pentru mine însămi de neînţeles;
alte dăţi mă simt părinte al dimineţilor,
cu un soare care parcă învaţă să răsară.
Devin tot mai atentă la ceea ce îmi spune
inima, care murmură, susură, tace până
începe să strălucească; lumina ei îmi dă
de lucru neostenit. Ca în cercul unui eres
mă simt; sunt acasă, în sfârşit, spun
şi-mi las inima să tacă, să cadă pe
gânduri, să vorbească în locul meu.
Şi-atunci, ea îmi spune totul, aproape.
Mă las în voia iei. Ea, împărăteasa, ştie
tot ce eu nu voi afla niciodată. Ea-şi
aminteşte totul cu o precizie care mă
lasă gură-cască. Nu trebuie decât să cânt
tot ce-am simţit şi-am văzut când eram
arbore, iarbă, zeu, cruce pe un mormânt.”

Este o întoarcere aici la „Geniul Inimii”, celălalt roman în versuri, „Ostrovul învierii” fiind, din multe puncte de vedere, o continuare firească a „Geniului inimii”, carte subintitulată „Cartea iluminărilor mele”, despre care Mircea Braga scria, printre altele, că stă „sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării şi al efortului de a înţelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peşterii lui Platon.”
Sau, spunem noi, în scorburile pomilor vieţii, cunoaşterii, al binelui şi al răului!

Într-o aproape altă ordine de idei, dacă Kierkegaard, la care se raportează Mircea Braga, a părăsit-o pe Regine Olsen pentru Absolut, Aura Christi păstrează Omul Iubit în acest drum al său, îl recunoaşte ca pe o Adam-Necesitate, dezvăluind din mister doar atât cât permite Poezia Absolută: este o Regine Olsen care l-a înţeles şi iubit perfect pe Kierkegaard-ul ei, este o Lou Andreas-Salomé care are geniul unui Nietzsche care ştie! pur şi simplu că Dumnezeu nu a murit, că El este mereu cu noi, mai ales când îl întrebăm, cu dor de prietenie absolută, ca într-un text al cărţii, „Unde eşti, zeule?”
Un zeu care, desigur, cu „bucurie” se joacă cu noi de-a v-aţi ascunselea! Pentru acel „ceva” care, în „Geniul inimii”, „totuşi, se-adună/ parcă şi creşte, tot creşte…”

Să fie puritatea paradisiacă, Inocenţa, Candoarea, regăsirea lor, toate acestea la un loc, ca zâmbetul unui prunc abia născut, poate a Pruncului care revine, abia dormit la sânul îngerului ocrotitor? Dincolo de orice „scandal metafizic”, la care se bate apropo în „Geniul inimii”?!

Din acest punct de vedere, reducţionist, simplificând pentru a doua oară, la maxim, poate chiar banal, se poate afirma că „Ostrovul” este o oglindă magică a Tot ceea ce poate fi între Abis (vezi şi Hölderlin mai sus!) şi (Re) naştere.
Cum spuneam mai sus, Totul poate fi poveste, umbra Zeului Pan îndulceşte Dogoarea, Jariştea, îmblânzeşte Răceala, dar Totul poate fi relativ, şi relativ şi neverosimil (p.204-205):

„O poveste neverosimilă
Sunt mai mult decât ceea ce se vede
că sunt. Sunt mai mult decât ceea ce
par a fi. Rădăcinile mele sunt, secundă
de secundă, înlăuntrul meu şi, totodată,
pretutindeni sunt ele. Câteodată – e drept,
rar de tot – eu cred că le văd şi le simt, dar
niciodată la fel. Nimic din ceea ce văd nu
e sigur. Tot ce vede inima mea e cât se poate
de cert, clar şi limpede. Tot ce văd mâinile
mele e cât se poate de sigur, clar şi limpede.
De când mă ştiu eu nu fac decât să aştept,

să ajung în locul şi starea în care să înţeleg
atât cât se poate ce văd mâinile mele şi ce
vede inima. Eu aştept, ascult, iubesc. Şi când
se întâmplă să obosesc, atunci îmi cer iertare
şi simt cum şi altcineva – în locul meu parcă –
îşi cere iertare printre lacrimi, aşteaptă, ascultă,
iubeşte, în timp ce eu – gol de mine, gol de tot
ce eram pe vremuri – mă întreb ca şi cum m-aş
regăsi între lumi tot mai stranii: ale cui sunt
lacrimile, a cui e aşteptarea şi felul de-a asculta
şi modul bizar de a iubi ale cui să fie oare?

De obicei, rareori, mă aleg cu răspunsuri exacte
la întrebările mele imposibile. Şi, totuşi, când
mă trezesc cu vreun răspuns, cineva din mine
îl uită rapid. Altcineva reia totul de la capăt, de
parcă s-ar juca cu mine, de parcă ar fi stăpânit
de o inexplicabilă patimă a jocului: un joc total,
un joc luminos şi exasperant, în care nu eu sunt
eroul, nici începutul, nici sfârşitul, nici punctul
culminant, nici alesul. Ce sunt, atunci, eu şi ce
caut în această poveste neverosimilă – şi, deci,
adevărată – ştiu narcisele şi caisul meu înflorit.”

Dar ştiu şi lăstunii, fluturii, calul sfânt, o năstruşnică veveriţă (superb poem ludic-sapienţial „Din mirare”, care începe aşa: „Totul îşi trage firul vieţii din/ mirare. Acest adevăr l-ai aflat/ azi la prânz şi nimic nu te-a oprit/ să te roteşti în jurul propriei osii/ ca o veveriţă în cuşca ei.” – p.191, print), îngerii, de la arhangheli la cei decăzuţi, zânele, maeştrii artei vizuale la care se apelează (Fra Angelico, Klimt – „Sărutul” său este ales pentru coperta cărţii, Salvador Dali, Rubliov), „şi iarba, şi cerul, şi capra, şi norul,/ şi calul, şi strămoşul lui – pegasul,/ şi libelula, şi albatrosul, şi stejarul,/ şi lutul, şi marea”, albatroşii! Frumos omagiu adus şi lui Baudelaire, dar şi marilor gânditori germani, lui Apollo şi Dionysos, via Nietzsche, marii poezii ruseşti, Greciei eterne, sintezei creştine, lui Shakespeare, de care îi este dor, lui Eminescu, Rilke, poate Kipling şi Walt Whitman, dar şi lui Newton, transformând fizicianul într-un reper mistic într-un poem revelator, ca multe altele, „Dimineaţa de azi m-a luminat”:

„Din tăcerea aceea, mă-ntorc la mărul
de lângă gard și aştept ultimul măr să cadă.

Mărul meu e alesul dintre aleşi. Am
o relaţie intensă şi neobişnuită cu el.
Nu-mi amintesc să fi rupt vreun măr
din acest Pom al Cunoaşterii. De fiecare
dată când vin sub coroana lui, prefer
să aştept un fruct după altul să cadă.
Mă uit la merele arzând dumnezeieşte şi
în lumea lor de apoi: printre gâze, care,
dulci cvadrigi, caleşti de miresme, armii
de duhuri… De la merele căzute să înveţi
cum să arzi când eşti departe de limită;
să arzi de tot, când ai trecut dincolo
de limita limitelor şi nimic nu te mai
opreşte să arzi ca la carte, dintr-odată
să arzi, ca și cum secunda în care eşti
e ultima şi e cea dintâi, totodată.”
(p.119, print)

Este provocare şi pentru „Cântarea Cântărilor”, poeta privilegiată, binecuvântată, poetă-Phoenix („scriind cu litere de sânge,/ cu litere de foc scriind, arzi de vie, te transformi/ în scrum, pe urmă te ridici din grămăjoara/ aceea cenuşie şi tragi cu ochiul spre poartă.// Poate e acolo, gândeşti într-o linişte care reduce/ la tăcere mestecenii. Poate e acolo, repeţi,/ cu o voce care ar îngheţa armate. E acolo./ Şi eu n-am fost atentă… Pur şi simplu,/ n-am fost atentă. Iisuse, Iisuse, iartă-mă, Iisuse!”, „În realitatea realităţilor”, p.60 print), subintitulându-şi, concret, cartea „Cântarea cântărilor mele”, Vocii, Marii Voci, divine, „matricei cântului” acordându-i-se loc special, chiar şi auto-referenţial:

„Nu ştiu din ce pricini am fost aleasă
eu, tocmai eu. Zeul în mine îşi încearcă
de veacuri psaltirea. Poate că eu ştiu
să aştept și să-i fiu fidelă. Poate că,
atentă la murmurul toamnei, întârzii
mereu în aceeaşi, zănatecă, barcă.

E o barcă purtată de valuri prin viaţă,
prin moarte; când și când, e lovită de ţărm
cu o putere nebănuită. Straniu e că nimic
nu mă mai sperie. Cred că știe oricine:
orice mi se întâmplă, zeul meu înalt
nu se mai opreşte din cântat în mine.

Frumuseţea zeului meu e așa de lacomă!
Frumuseţea nesfârşită mă ucide puţin
câte puţin. Strânsă de tot în mine, învinsă
de asprimile ei de nedescris, eu nu opun
rezistenţă. Mă las iubită, învinsă, bocită,
ucisă de mierea ei neagră, dulce, neplânsă.

După ce mă va ucide de tot, îmi zic, ceva
dinlăuntrul meu, care, fără îndoială,
va rămâne, o va boci, o va cânta, pe aripa
serii o va răsfăţa şi-i va vorbi despre dulcile
nimicuri şi despre ceea ce ne-a scăpat
adesea în marea trecere, în muncile

viului în creştere, surpat în geniu
când se învolbură și urcă pe creste.
În acel belșug atroce al viului, vine
câte un prieten-înger, din potirul viu
soarbe și soarbe, pe tine ţie însuţi te
redă, el însuşi învie, ca-ntr-o poveste.”
(p.48-49, print)

Aşadar, Solemnitatea şi Ceremonialul Fiinţei, care pare să fi luat „de crescut” fructul Sfintei Sofii, ca un măr sacru întins fiinţei umane, Aurei Christi, Evă a Poeziei Viitorului, când Leul şi Mieii vor fi cei mai buni prieteni, aşadar, Solemnitatea şi Ceremonialul dăruiesc Lumii noastre o carte de „discernere a duhului” dăruit nouă, tuturor, din „lumile noastre”.
Şarpele, veţi vedea/citi, a recunoscut-o, p.91 (unde nu se precizează print, toate trimiterile sunt la un manuscris, la paginaţia de acolo), dar este un… şarpe politicos, chiar dacă preistoric. Într-una dintre întâlniri, ni se dezvăluie răceala sângelui de reptilă opusă Măsurii focului.

Unde este Evă, este şi un trunchi de arbore, ecou paradiziac, izvor al Totului (p.134).
Propovăduind Fiorul (p.116), Aura Christi este şi Profet şi Mare Preoteasă a unui Firesc Sacru greu de înţeles, acceptat şi trăit de către Profan. Celebrului „Caută şi vei găsi” opune un superb poem „Nu te mai căuta” (p.161):

„Nu te mai căuta pe tine. Auzi?
Aşteaptă-te! În tine ascuns
adânc de tot să stai între
miresme, şoapte, nepătruns

de nimeni, dorul de noapte
şi fiorul în taină ‘nvârtejit,
departe, ca ecoul săpând
adânc în soclul de granit

al femeilor-statui din curtea
năpădită de-amintiri, armate
de buruieni uscate şi stafii
din ce în ce mai vii, catifelate.

Să nu te cauţi! Tu în tine eşti
adânc, exişti departe, în abisul
ascuns în forul dinlăuntru, cum
seva se ascunde în caisul

şi mestecenii de la intrare.
Să stai cu faţa-ntoarsă înspre
tine, adânc de tot; din îndoială,
s-asculţi poveşti, istorii despre

trecut, prezent şi viitor încins,
sever tratate laolaltă. Treacă
prin tine toate sau pe lângă
tine, ca sabia prin teacă.

Coboară-n tine, în adâncuri:
acolo totul te aşteaptă, visând
să fii ceea ce eşti de veacuri:
veşnic miracol abia arzând

şi nopţile, ah, nopţile, când
totul pare în veci pierdut
şi nu e nimeni, şi bocetul
sapă în bronz, inimă, lut.”

Poate că mesajul nu este chiar nou, regăsindu-te fără a te căuta, găseşti, de fapt, Totul, expresie a Zeului Pan, adică minunea faptului de a fi pur şi simplu, efemer etern pierdut.
Promis Învierii, naufragiat veşnic.

Trebuind să iubeşti „pierdut, total, definitiv” (p.168), pentru a fi mântuit, asemenea Întregului, Sfântului, Sacrului, contopit întru rugăciunea către „sfântul fior,/ care-i uneşte/ – de bine şi de rău departe – / în cântec – polen eretic,/ vârf între viaţă şi moarte.” (p.169).

Evă tânjind după Adam, Adam arheic tânjind după Evă, Aura Christi invită cititorul să regăsească Omul Primordial, androgin, cel dinaintea Despărţirii prin Coastă… Capitol-poem, „Prin ochii lui Adam” (p.198) poate fi o cheie de lectură-intrare în Paradisul pe care ni-l promite acest volum cu totul şi cu totul remarcabil, scris „atroce”, simţind dantesc.
Aducând un neo-existenţialism religios sui generis (Mircea Braga, în prefaţa monumentală la „Geniul inimii”, primul roman în versuri al Aurei Christi, face nişte observaţii foarte corecte în distincţia dintre poezie şi teologie, pp. 22-23), Aura Christi aruncă nu o mănuşă Realităţii literare şi non-literare (Viaţa şi Literatura sunt, de la un punct metafizic, acelaşi mister), ci un nou fruct, un nou măr, de data aceasta un măr al împăcării, al dorinţei de pace, un măr-carte cât un ostrov unde fiecare cititor poate regăsi liniştea chemării divinităţii.

Ciclica pierdere şi regăsire a sentimentului certitudinii Existenţei Zeului este o sursă de inspiraţie aparte, chemând noi şi noi voci sau accente literare mistice, în acest caz, după cum am citat şi mai sus, evidenţa fiind tulburătoare: „Şi, totuşi, când/ mă trezesc cu vreun răspuns, cineva din mine/ îl uită rapid. Altcineva reia totul de la capăt, de/ parcă s-ar juca cu mine, de parcă ar fi stăpânit/ de o inexplicabilă patimă a jocului: un joc total,/ un joc luminos şi exasperant, în care nu eu sunt/ eroul, nici începutul, nici sfârşitul, nici punctul/ culminant, nici alesul.”

Forţând tragic destinul (omenesc), Aura Christi nu ia aminte la avertismentul wittgensteinian avant la lettre al lui Ibn Tufayl: „Nu cere să afli mai mult, fiindcă mai mult nu se poate rosti prin cuvinte.”
Al doilea moto de la partea a III-a, de fapt primul în varianta print, neexistând în primul manuscris pe care l-am citit, un moto din Heidegger, recheamă Abisul care era invocat de la început de carte prin Nietzsche:
„De unde provine cântul? Cât de departe coboară el în abis? (…) În această vârstă a lumii cuprinsă de noapte, abisul lumii trebuie să fie cunoscut şi îndurat până la capăt. Dar pentru aceasta este necesar să apară cei care ajung până în abis.” Acesta a fost Heidegger, din Nietzsche fuseseră alese următoarele trei fragmente: „Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine.”; „În toate abisurile port încă în mine binecuvântătorul meu Da.” şi „Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim.”

Coborând în Abisul primordial, paradiziac, precum ar urca un Iacob Scara ori precum ar căuta în Infern Orfeu, Aura Christi demonstrează ceea ce a şi teoretizat: „…exactitatea vine din altă parte.” („Lumină a luminilor”, p. 223, print) Omul îi rămâne splendoarea aproximării cunoaşterii, splendoarea aproximării Dorului de Dumnezeu, acest Mare Amfitrion, Mare Cârmuitor, Mare Aed, după cum îl întâlnim în carte. Omului îi rămâne povestea prieteniei posibile dintre Om şi Divinitate, setea de poveste cântată şi ea, cu instrumentele Iubirii care poate să nu aibă „legătură/ cu demnitatea, mândria, rădăcina, onoarea” (p. 49), Seducţiei Sacrului (în cheie salomeeică ori sulamiteană, da, cartea Aurei Christi poate fi citită şi pe acordurile lui Emmanuel Chabrier, ori după vizionarea unor filme de Terrence Malick, cel din ultimii ani!), pe linie augustiniană („Într-un cuvânt, primeşte această scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine.”), după cum citim din „Legile seducţiei” (citez varianta din manuscris, varianta print renunţându-se, înclin să cred pe bună dreptate, la un mic pasaj, care balansa oarecum nepotrivit, deşi aproximativ” vulnerabil, pentru simţul comun):

„Când totul pare pierdut, reînvaţă lecţiile seducţiei,
ţi-ai spus şi te-ai adunat înlăuntru rapid, aşa cum
lebedele contemplate ieri pe malul lacului s-au strâns
una în alta, de ziceai că toate şapte – de un alb
muşcător – sunt o pasăre enormă, cu şapte ciocuri
portocalii şi paisprezece aripi, care – desfăcute cât
se poate de amplu – ar duce cât ai clipi o armată
de fluturi dintr-o extremitate a planetei în alta.
Lecţiile seducţiei, deci… Te-ai dus în livada încinsă
şi te-ai întins – goală aproape, mai exact, într-un
costum de baie ultraaproximativ – pe şezlong.
Sub un soare bubuitor, de sfârşit de septembrie,
există minute laxe, ca ceasurile lui Salvador Dali,
în care nu te mai gândeşti la nimic, la nimic absolut!
Asculţi bolboroseala sucită dinlăuntrul tău, auzi
zumzetul destinului: subteran, uluit, strecurător.
Sunt zile întregi, în care auzi un uruit distinct
mereu în partea stângă, mereu acolo, unde simţi
ceva ca o piatră de moară bizară, presând altă piatră,
nu mai puţin bizară. – Uită-te, vezi? Nu se poate
să nu vezi, fii atentă: eşti ninsă, de tot ninsă

de polenul din livadă, şopteşte Mama, Sfânta Mamă,
care în nici cinci minute emană umanitate câtă tu
– viermele din faţa Ei – nu produci într-un an!
O iubesc cu ochii, o pândesc pe sub gene, mă prefac
destul de reuşit că nu o văd, nici n-o aud. Mă simt
privită şi-mi place că sunt privită. Mă simt iubită
şi-mi place că sunt iubită aici, sus, pe platoul meu
calm, detaşat, monoton. – Ce trup ai şi tu, susură
Femeia uriaşă din faţa mea, prin care mi s-a dat
Viaţa, Viaţa mea: unică, incredibilă şi-așa de stranie.
E trupul de pe când aveai șaptesprezece ani,
Doamne, şi tu te apropii de cincizeci, insistă Ea.
Aripile îţi sunt ca de lăstun oprit pe creanga salciei
din vecini. Tac. Reînvăţ virtuţile tăcerii, aducătoare
de ofrande răsştiute, gustate, urmărite dinlăuntru,
cu plăcere şi o bucurie crescând în intensitate:
rugăciunea, smerenia, şarpele venei de la piciorul
stâng zbătându-se precipitat. Lăstunul e aproape
mic, pare distrat, insignifiant… până îşi desface
larg de tot aripile şi, planând sus, mult deasupra
mea, o jumătate de trup mi-l acoperă, pe urmă
soarele îl umbreşte de tot – ceea ce înseamnă
că măreţia nu are neapărat legătură cu
proporţiile, nici cu spaţiul, nici cu timpul…
Şi se hrăneşte din acea întrebare,
transformată de tine în poruncă:
„Oare tot ce facem e făcut din inimă
pentru eternitate?!”

Strict din acest unghi de vedere, şi replicând unei observaţii privind starea de Tensiune absolută care domneşte miraculos, esenţializând „atroce”, îndepărtând (aproape) orice ispită satirică-umoristică, (auto)ironică, Cartea este un Templu în sine, înghiţind catedrala fiinţei poetei-icoană, plămădite din cuvinte-icoane, sau invers, catedrala cuprinzând templul trupului, fiinţa spiritului împăcând ecumenic păgânismul grec, egiptean, indian, germanic, creştinismul, capitol nou, seducător, a ceea ce se numeşte în franceză „La Philosophie éternelle”…
„Scrumul”, cuvântul final al cărţii, printului, are simbolistica lui bachelardiană (şi nu numai, dând nu numai odei, ci şi requiemului ceea ce este al Caesarului), dar în manuscris era preferată (sau aşa se nimerise în procesul creaţiei) varianta unei bucurii beethoveniene:

„Și, iarăși, întreb: unde ești,
Zeule? În ce loc te-ai ascuns?
Între coaste, în al inimii ochi,
în claviculă, obositul picior,
de te simt, din nou, peste tot,
și mi-e dor, și mi-e dor…

Simt o stranie boare dinspre
apus, gând, cai pitici, răsărit.
Pe vremuri îmi mirosea –
mai mereu – a sfârșit. Ridic
o mână la cer și se înserează
între coaste, în tâmple, în mit.

Știu că m-auzi, mă vezi și iubești.
Să nu mi te-arăţi. Stai ascuns,
cum te știu și te simt: în miresme,
pe înserate – în copii și lucruri,
urnind din loc armii de fluturi,
când te bucuri. Te bucuri…”
(p.252, print)

Între „scrum” şi „bucurie”, plenitudine Robinsonului perpetuu care este Omul, naufragiat pe ostrov-cruce, iubire mai presus de orice iubire, după cum ar spune poetul-derviş!

[1] Ostrovul Învierii, Ed. Ideea Europeană, București, 2019.
[2] Grete Tartler, Înţelepciunea arabă (Secolele V-XIV), Polirom, Iaşi, 2002, p.358.

, , , ,
Articolul precedent
„Transparența” și lumea fractalică a lui Radu Vancu / Bogdan Silion
Articolul următor
Când bagheta hermeneutului învie cuvintele / Cristian Florea

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu