Prietenia frumoasă, absolută cu Poezia, începută încă de la volumul Primăvara femeii în galben, Ed.Phoebus, Galați, 2022, dacă neglijăm faptul că scriitoarea Katia Nanu a debutat cu versuri pentru copii, iar în cărțile de proză ale domniei sale există inserții lirice de bună calitate (ca în orice carte remarcabilă, de la Homer încoace ștergându-se mai mult sau mai puțin granița dintre genuri, sic!), este consacrată de una dintre cărțile de top ale anului 2023, Pasăre fără sfârșit, despre care vom scrie câteva rânduri, impresii…

Metafora-pasăre sau pasărea-metaforă, apropo de sufletul care poate înaripa omul sau nu ș.a.m.d., are o întreagă istorie, numai în ultimii ani, în spațiul spiritual al Dunării de Jos apărând câteva cărți care fac referire la înaripatele-om(ului), și prin titluri (săgetează orizontul literaturii ulii, șoimi, găini optimiste, pescăruși, drepnele sau, la mine, în manuscris, un rățoi pesimist și sceptic), dar mai ales prin conținut, unde aproape nu există carte fără vreun poem unde Pasărea, totem sau nu, simbol sau nu, să nu se înalțe sau să nu fie sacrificată, pentru jocul mereu absurd al puterilor.

Universal și aproape meta-modernist dacă este să ne referim numai la „Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranței”, filmul relativ recent al lui Alejandro González Iñárritu, cu Michael Keaton în rolul „înaripatului” personaj (un poem al Katiei Nanu începe așa: „când tai în două pieptul păsării-om/ cauți științific să prinzi dintre coaste zborul/ să despici gratiile coliviei și gata”…, p.45), ar fi de ajuns pentru a provoca cititorul sau iubitorul de cultură în general (ori pasionatul de studiul condiției umane: „în orice om respiră fiara”, p.137) să se apropie de un volum de excepție, unde are loc un alt fel de miracol, Luciditatea (apollinică) înfrățindu-se cu un vitalism quasi-dionisiac, existând, cumva, și o sugestie că Melancolia și Nostalgia pot fi printre cele mai interesante daruri ale Sacrului pentru profan(i).

Despre luciditatea scriitorului-revoltat am scris și când m-am referit la Primăvara…, precizând atunci că Luciditatea își revendică „supremația în lanțul trofic unde Metafora își are și ea rolul ei când «Totul se strică. Domnul care a dat, ia, dintr-o dată, în inima unei biserici, nemurirea mea și o aruncă peste ani, undeva, într-un viitor nesigur, anunțat cu câteva puncte de suspensie». (p.14 din Primăvara…), meditația asupra raportului profan-sacru fiind memorabilă în poemul care dă și titlul cărții (trezind și amintirea „Rochiei fără sfârșit” a lui Ion Zimbru, care acum scrie la o „Femeie de… scris”!):

 pasărea a murit la ora șapte, într-o zi de marți/ în săptămâna luminată/ o altă convenție/ îngăduită de Dumnezeu spre folosința noastră/ oameni și păsări de bine/ câteva clipe cerești/ special lustruite pentru noi/ direct de pe cruce, de la înălțime// însă pasărea habar nu avea de toate astea/ ea a murit doar așa/ simplu/ micșorându-se/ înfiptă în pământul unei cutii de doliu/ cu tot cerul nesfârșit și inutil deasupra/ trăgând bolta cenușie și uscată peste inima ei/ fără timp/ fără spațiu/ fără sfârșit (p.30)

Acest „cer nesfârșit” este bolta întregii cărți, cu tot ceea ce inspiră și „cerul ocrotitor” al lui Paul Bowles, o boltă complementară celei a Capelei Sixtine, și cine va atinge degetul Rațiunii, dacă nu omul? Deși o „intrare într-o icoană”, ca într-un templu, dintr-o „rugă fierbinte” (p.104), ne-ar putea contrazice elegant! Dar „mintea e mai ascuțită decât un cuțit ascuțit/ îndrăgostit de propria lamă/ mintea e mai rapidă decât toți pașii uriașilor (…) cu ea pot despica timpul/ pot merge pe linia cerului”, p.124.

Esteticul învinge moralismul (și cu măsură, chiar raționalismul, dar numai cât se cuvine; sau „cum-se-cade”, precum în poemul „speranțe cumsecade”, p.37, unde și păsările cu aripile se pot crucifica, până și peștii într-o imagine unică, a cuielor în undă; Iraționalul, de fapt, nu are niciun cuvânt… pentru poezie… suprarealist exagerând!), chiar dacă un filosofic quasi-cioranian poate dicta un poem care nu este deloc o dedicație pentru nefericitul și ghinionistul Iuda (ca să nu mergem până la „paș’optul” luciferic ori al lui Adam și Eva), și Katia Nanu o poate spune „liric” cu precizia unei Ileana Mălăncioiu sau precum regretata Angela Marinescu:

estetic vorbind/ trăim într-o lume perfect… imperfectă/ nicio frunză nu este egală cu alta/ niciun nor nu-și repetă conturul/ doar foamea noastră de perfecțiune/ scoate versuri din sărăcia cuvintelor/(…) noi trezim diminețile din lumină/ noaptea din stele/ și iubirea de oriunde ar veni ea// lumea asta imperfectă/ pe care pictorul, scriitorul, violonistul, actorul/ visează noapte de noapte/ să o transforme în pășunile Raiului/ nu este altceva decât praful stătut de sub măslinii/ din grădina Ghetsimani// o invitație eternă/ la mereu trădarea imperfectă dintâi (pp.31-32).

(Im)perfect praful, (im)perfect vântul, dar o altă definiție a Poeziei s-ar putea naște, fără chinuri: redarea perfecțiunii imperfecțiunii, oximoronic murmurând!

„Păsările” „cuvântează” în fel și chip, cu aripile lor, dumnezeirea poate fi aproape oriunde (desigur, simbolistica nu este dusă atât de departe ca în „Manteq at-Tair” sau Conferinţa păsărilor de Farid-ud-din Attar, deși, de pildă este ceva savoare orientală, dar și de pelerinaj în „vânzătoarea de flori”: ea vinde flori(…) vorbește cu florile ei/ copiii mei sunt păsări călătoare/ s-au împrăștiat prin cea lume/ m-au dus și pe mine/ m-au purtat pe niciunde/ de mână/ neștiutoare ca un prunc// ea vinde flori/ după ce a umplut de copii Europa/ pe banca de alături), precum, de pildă, în „operație pe cord deschis”:

…inima asta beată de boli/ a bătut cuminte/ sârguincios pentru tine/ a avut aripi/ a încercat poate să zboare// dar acum stă îngenunchiată/ însângerată/ într-o mână de om/ care tremură la gândul că inima ta ar putea/ cine știe?/ să-și ia deodată zborul/ înainte să apuce chirurgul/ să o bage înapoi între zăbrele coastelor/ în închisoarea vieții tale/ condamnată fericit la viața pe viață (pp.46-47), ceea ce ne aduce aminte de faptul că scriitoarea a scris și „Nevoia de colivie” (care avea și ea lirismul ei), „Piersici cu aripi” sau, în colaborare, „De cealaltă parte a fericirii”…

De altfel, apropo și la cartea de publicistică mai sus amintită, unele poeme pot fi considerate mici reportaje, precum „dumnezeu din cursa locală”, „orașul acesta”, „localizarea conflictului”, „oasele speranței”, „într-o zi cu mult soare”, „impiegata din gara Făurei”, dar și altele, practic se poate extrage o radiografie a lumii actuale, cu toate „nebuniile” ei, existând și un umor aproape british în „Conectare”: „pe FB o cioară naște porumbelul păcii”, chestiunile care țin de gust putând fi înlocuite și de simțul olfactiv, apropo de „o chestiune de miros”: „…acasă mă așteaptă o pisică/ controlându-mi și ea mirosul/ peste care este stăpână/ gestionând răni adânci și iubiri pătimașe// de fapt, pisica este un motan/ câinele o cățea/ și amețeala asta de genuri mă dilată…” (p.10) ș.a.m.d. „Orașul acesta”, o capodoperă, conține elemente care îl transformă într-un fel de ecou al unui întreg volum de proză scurtă, „Cine a golit Prutul de pește”, din anul 2017, semnat tot Katia Nanu, de data aceasta Dunărea fiind în prim plan, poemul respectiv fiind un urmat de un alt „instantaneu dunărean”.

Dacă făceam vreo aluzie la suprarealism (cum am scris și despre precedenta carte, unde punctam… „suprarealist-oniric cu măsură, cu influențe… chagall-magritteniene”), apariția lui Picasso și a lui Joan Miró ne confirmă ispitele de acest tip, dar, probabil, ca și Joan Miró, nu ar recunoaște vreo aderare la așa ceva: „aș vrea fiu eu cocoșul lui Picasso” (apropo de păsări, mai apar și niște grauri undeva, ca și niște cocori, dar și altele!), în „ecuații cu picasso” sau/ și „poem cu un pictor pe care îl iubesc”, rezultând, prin extensiune, dacă vreți, varianta livrescă (cu sensul de carte-poem, nu în sensul oarecum depreciativ al livrescului de dragul livrescului) a lucrării „Dona i Ocell”, sculptura lui Miró din Barcelona (fantastică potrivirea pentru copertă a lucrării regretatei Anca Tofan, omagiu indirect pentru Miró!):

Miró iubitul/ abrutizând absent/ fecioare transparente-n embrion/ cu degetul murdar de roșu gângav/ încondeindu-și existența de bufon// Miró naivul/ pată de lumină/ pe margine de univers secat/ deschide lada stelelor să vină/ scânteie dintr-o umbră ce-am purtat// Miró hlizitul/ pe garduri cocoțat/ înlocuiește-n lacrimi/ cocioaba cu-un palat// Miró nebunul/ bolnav de repetate încercări/ lovind culoarea-n pântec/ a eșuat sub scări// Miró săracul/ ascuțit și dur/ împrumutând cravate de la hoți/ țși vinde viața spartă ca un ciur/ împrăștiindu-și nemurirea către toți (pp.41-42)

Aș spune că este un surprinzător strigăt nu ca la Munch, ci mai degrabă ca la (o) Frida Kahlo a poeziei, interpretând „Bach la chitară” (poemul de la 43), unde apare alt colb sacru, precum cel din grădina Ghetsimani, „colbul din icoană”, cu o spovedanie a iubirii; mai sunt de identificat proaspetele culori suprarealiste, precum la „verde la semafor”, „omul din drum” confirmând faptul că suprarealismul face parte din… realitate, ca și acel Dumnezeu căruia „i s-au aburit ochelarii/ îi șterge grăbit/ în timp ce ne așteaptă după colț” (p.54).

Astfel se sfârșește prima parte a cărții, care are moto-ul „păcatul originar atârnă deasupra capului tău/ precum sabia lui Damocles/ spune îngerul meu fulguind din aripă/ te sapă, te sădește în pământ/ iar tu răsari mereu ca buruiana de leac” (p.5)

Celelalte două părți au următoarele texte ca „semnale”, dacă tot sunt gări ca spații lirice: „vom împărți moartea firesc/ ca și cum am fi trăit împreună” și „lemnul dulce își crește anii/ în exact aceleași inele/ ca orice creangă amară”, partea nostalgică parcă fiind mai clară în III, care și începe cu o „autobiografie romanțată”, unde apare și motivul „levitației”, pe lângă menționatul și aproape subînțelesul „zbor”: zburând melodios din floare în floare/ mă fac mică de tot în trupul mamei/ însă nu reușesc să mă mai nasc/ încă o dată// trec prin mine bulevardelel copilăriei, adolescenței/ atâtea vârste netencuite se scorojesc acum/ mă port, cocșată de greutate/ în spate/ totul pare cunoscut și atât de străin/ mi se înconvoaie umerii de atâta mine/ duc povara mea pe dinăuntru/ nimeni nu știe/ nimeni nu bănuiește/ că eu sunt doar învelișul/ o copertă la viața mea// romanul acesta încă nu a fost scris, parcă/ poate anunțând următoarea carte, care ar putea avea titlul „așa a fost să fie”, precum poemul de la p.108!

„Sunt chiar o cetate” ar fi, probabil, exemplul perfect de modernism literar, dar, ca să fim în ton cu substanța cărții, cartea „zboară”, trăiește cu mai multe aripi, sau cu mai mulți plămâni, precum și cei ai pescărușilor din „respirând”, „fără număr” (alt titlu), din acest poem reținând acest (auto)portret (ce se surprinde) cu niște invizibili ochi ai lui Tonitza:

eu aceasta m-aș întoarce în urmă/ să pun în urechile mele/ cireșile verii ce arde/ pentru eu aceea/ o idee de fată nebună, zglobie/ adulmecând orizontul/ mergând la pas/ pe muchia neliniștită a luminii/ din mine/ cea de acum (p.114).

„Sfârșeală” sau „seceta” confirmă că prietenia aceasta cu Poezia nu este venită nici „prea târziu sau prea devrme”, după cumse întreabă (într-)un poem, silueta rezultată sau „conturul adevărat” fiind, de fapt, multiple, devorarea străinului din noi fiind, fără discuții, una dintre caracteristicile… eului liric sau narativ. În „seceta” autoportretul poate lua alte înfățișări-vieți (chiar):

eu sunt inima ta/ îngăduitoare și tandră/ plină de povești/ precum seara de pisici în călduri/ simt când miroase proaspăt a tei/ și când se lasă peste tine asfințitul/ eu sunt chiar inima inimii tale/ am tot atâtea vieți ca și tine/ pe care le alerg pe maluri de ape/ și le trăiesc în zbor, vâslind/ precum păsările călătoare/ prin decorul galben cu nuferi… (pp.122-123)

Cert este că, printr-o putere aproape de cea a Susannei Ussing („scenografie”, p.131, ar trebui citată în întregime, apropo de arhitecturi lirice), imaginile pot fi răsturnate sau oglinzile memoriei sparte aproape fără milă, filonul religios, creștin, împletindu-se într-un zbor liric cu tensiuni dedalice, cu aripile vulturului destinat lui Prometeu: în „toamnă sau nimic” găsim inscripționat: „acum odihnesc/ dumnezeiește îndurerată/ la picioarele crucii/ habar nu am/ cine pe cine mai răstignește/ și mai ales pentru ce” (p.126-127), „vulturii lui Prometeu” fiind poate unul dintre cele mai îndrăznețe texte citite în ultima vreme, bijuteriile din „caseta cu de toate” parcă fiind destinate unor astfel de înaripate, lebede sau berze negre, Meduze putând fi cu toții, în fel și chip de-ochi:

mă uit la mine cea din fotografii/ și mi se face frică/ dacă voi ieși din ele și mă voi lii de realitate/ ca viața de oamenii din lut/ pe care îi tot modela Prometeu/ dându-i cu tifla lui Zeus, marele mogul? // de unde să știu eu/ dacă făptura din fotografiile presate/ între amintirile din albume de lux/ nu se va trezi ca mâine la viață/ tânără și nepăsătoare/ obraznică și fără minte/ să recucerească universul/ păcălindu-mi bătrânețea și moartea/ cu un singur pas în afara cartonului moale/ de unde știu eu că fata din fotografii/ nu se va regenerat precum fata titanului/ înfometată și grăbită/ gata să mă soarbă dintr-o singură înghițitură/ cu maturitatea mea infatuată cu tot // suntem în era transplanturilor de organe/ eu port lanțurile vârstei a treia/ am dat lumii focul cuvintelor mele/ și am un ficat numai bun pentru adăpat zborul/ câtorva înaripate/ făpturi îngerești pline ochi cu hormoni și neuroni/ fata din fotografii se poate servi liniștită/ mă poate prelua bucată cu bucată/ savurându-și apoi nesățioasă tinerețea ei fără sfârșit // cum rămâne cu mine/ cea de atâtea decenii marcată?/ habar nu am, dar vă avertizez/ să nu care cumva să mă priviți drept în ochi dimineața/ pentru că acolo s-ar putea să se oglindească ficatul/ organul acela inepuizabil/ din care încă se hrănesc vulturii lui Prometeu (pp.128-130).

Punct și (aproape) de la capăt, mai degrabă de la capătul părții a doua! Aici, aproape în exclusivitate, „decorul” este o gară aproape fantastică (cu trenuri și compartimente diverse); parcă suntem un pic în Viața pe un peron a lui Octavian Paler: vin, trec, deraiază și apoi totuși continuă drumul alte și alte terenuri, parcă începe un Requiem pentru o Annă Kareninna pan-„slavă” (războiul clocește mereu alți refugiați/ mereu proaspeți/ cu rănile la vedere/ defilând conștiincioși spre gările/ bătrânei Europe// slav!/ slava! se aude din mileniul acesta/ strigătul lor de recunoaștere/ o parolă pentru tărâmul durerii/ strigătul lor/ de pui ieșiți de sub aripa ocrotitoare/ a tătucului slav/ se împrăștie în gara pustie/ prinde forma roților de tren și/ se întinde sinucigaș peste șine// oasele speranței/ cenu șii/ transparente/ se împrăștie nebune/ peste bătrânul continent, p.67)… În general, Trenul Istoriei merge și cu aburi, dar și cu o viteză de TGV, era aproape imposibil ca Teroarea Istoriei să nu ne ofere și un „coșmar” (de final de grupaj, cu acest titlu), poem care începe așa:

se făcea că se răstoarnă războiul peste noi/ că trece granița… și sfârșește cu: undeva/ pe un panou de onoare al comunei istoria/ se făcea că o steluță roșie și o zvastică neagră/ îmbrățișate/ rezemau orizontul apropiat// se făcea că toți eram țărână/ iar mama ne binecuvânta moartea/ fericită că nu va mai locui singură/ în cerul devenit pământ (pp.96-98).

Bref, nu este, totuși, o carte „de război”, ci mai degrabă de meditație asupra… păcatului originar, care poate fi și al lui Prometeu, dar și al Evei și al lui Adam, depinde de cheia de hermeneutică: cert este că este o carte titanică, provocatoare, strigătoare către ceruri devenite pământ, către pământ visându-se cer…