Revoluția mea. Jurnal de voyeur social[1], a lui Iulian Grigoriu, poartă semnele unei duble orientări, retrospectivă și prospectivă, în același timp fiind și o rememorare a unor evenimente la care autorul a fost martor, dar și o genealogie spirituală, ce se desfășoară chiar în fața cititorului. Jurnal de idei și de evenimente, note jurnalistice, carte de interviuri sau roman, scrierea lui Iulian Grigoriu este expresia unor fragmente din sinuosul drum al autorului în căutarea Adevărului, reflectate în oglinzile oamenilor pe care îi întâlnește sau decantate prin experiența proprie. Adevărul este unul, dar ipostaziat în trei toposuri. Unul este cel politic, altul cel spiritual, iar cel de-al treilea este adevărul cultural. Fiecare topos este investigat de autor cu mijloacele adecvate: cercetarea Adevărului politic se face prin investigație jurnalistică, în timp ce adevărul spiritual este revelat prin intermediul cuvintelor ziditoare ale personajelor pe care Iulian le întâlnește în drumul său către sine. Al treilea adevăr, cel cultural, este expresia unei experiențe de cunoaștere transpersonală, filtrată de cuvântul poetic. De altfel, toate cele trei drumuri au o metadimensiune poetică, pentru că poezia se situează atât în infrastructura textului, cât și în afara lui, ca un spirit protector al toposurilor.

Totul este filtrat de poezie, de fapt totul este poezie în ceea ce scrie Iulian Grigoriu: „Poezia, asta îmi arată: cum să mă depărtez de viață, de lume, de iubire, de adevăr, de sănătate, pentru a conferi un rang și o demnitate existenței: poezia ca preeminență asupra vieții” (p. 131). Poezia este pentru Iulian o tehnică de supraviețuire, poate chiar singura, dar și o modalitate de transfigurare a realității. La contactul cu poezia, realitatea se modifică în mod cuantic, timpul se schimbă, destinele oamenilor devin transparente.  Paginile  cele mai frumoase din carte sunt cele în care autorul glosează metafizic pe marginea universului poetic: „Poezia e soluția de o clipă, revanșa împotriva absurdului și a contradicției, singura posibilitate de evadare din lipsa de libertate, consolându-mă că nu voi fi niciodată liber cu adevărat”. (p.131) sau „Starea de poezie mă inundă ca un instinct de apărare, de supraviețuire. Cărțile de poezie sunt cărți de supraviețuire…” (p.267). Lumea însăși este scrisă în limbajul sacru al poeziei: „Scrierea mă înconjoară precum câmpia nesfârșită, răsare în albia apelor și-n culorile pădurii, pădurea din depărtare de-abia venind la viață se botează cu toate culorile pământului, mai bogate și mai tainice decât cele ale curcubeului, izvodind altă pace, altă învoire între El și noi”. (p. 268)

Ritmul cărții nu este impus de succesiunea evenimentelor, ci de o logică a interiorității, ce își găsește ecoul chiar în conștiința cititorului. Fără să vrei, devii martorul angajat al profundelor trăiri ale lui Iulian, pe care le regăsești în infrapaginile cărții. Miza întregii scriituri nu este dezvăluirea unei cine știe ce realități ascunse, impunerea unui anumit adevăr, ci mărturisirea singurului Adevăr pe care Iulian îl deține, un Adevăr personal, de nerostit cu glas strident în lume, același pe care sfinții martiri ai închisorilor comuniste îl trăiau și pe care poeții religioși îl mărturisesc. De aceea, cartea pare a fi o permanentă căutare a unei modalități de transmitere a acestui Adevăr, infinitezimal reproductibil în poezie, lume, istorie. Revoluția adevărată este cea care se produce în suflet, la contactul cu verbul cel viu, cu mărturisirea credinței în Dumnezeu. O credință care nu se dă de-a gata, care nu ține de o logică a raționamentelor și nici de revelarea unui sens al istoriei. Adevărul nu este aducător de pace, de certitudini ieftine, nu este ușor comunicabil, ci îl înscrie pe autor pe un drum sinuos, plin de încercări, cu multe probe de foc – pacea credinței nu este posibilă fără focul îndoielii – și aproape fără concesii oferite timpului fizic. Adevărul este dincolo de vremuri, de timp, de spațiu, uneori se intersectează cu lumea aceasta, dar semnele sale se găsesc în interior, se impune doar ca adevăr personal.

Și atunci înțelegi că ceea ce scrie autorul nu este o simplă aducere în prezent a celor trecute, ci un permanent acum ce se dezvăluie ca enstază a Adevărului unic. Își dă seama oare autorul de acest lucru? Înțelege că tot ceea ce a trăit, a filtrat în conștiința sa, că toată istoria la care a fost martor este de fapt un semn al prezenței Adevărului în viața sa? Sau poate că se întâmplă ca aproape de fiecare dată cu un scriitor care mai este și poet, ca Adevărul să fie indispensabil legat de scriere, să nu poată fi disociat de cuvânt. În cele din urmă, Adevărul este o poetică personală, cum afirmă autorul însuși. Dacă este așa, atunci cartea de față devine esențială pentru a recunoaște Adevărul. Și atunci nu orice hermeneutică e potrivită pentru a desluși ceea ce este cu adevărat cartea. Chiar dacă în aparență se arată a fi un jurnal fragmentar al unui intelectual, este mai mult decât atât – e revelația Adevărului, e mărturisirea de credință a tânărului gol, adevăratul avatar al autorului. În acest sens, „Revoluția mea” este de fapt Evanghelia tânărului gol, pe care poetul o propovăduiește de data aceasta prozaic. Înțelegerea cărții lui Iulian Grigoriu trebuie astfel să se înscrie pe traiectoria „poeticii personale” de care aminteam mai sus, un nume generic dat de Iulian pentru experiența sa. Iulian Grigoriu permite cititorului să pătrundă în universul acesta al poeticii, dar nu îi dă acestuia și cheia de înțelegere a ceea ce semnifică experiența sa. Cu toate acestea, unele sugestii există: trebuie doar să ne abandonăm credința în certitudinile definitive venite pe calea rațiunii, în logica tradițională, și să intrăm într-o zonă a contradicțiilor, o coincidentiaoppositorum totală, radicală. Doar așa înțelegem de ce fragmentele vieții prezentate de Iulian semnifică, fiecare dintre ele, o experiență totală, esențială. Orice întâlnire e semnificativă, orice întâmplare este edificatoare. Pentru că Iulian trăiește din plin toate experiențele, le asociază poeticii sale și le asumă în totalitate. Ceea ce pare aparent frivol – cum ar fi episodul anarhic al conflictului cu poliția din perioada studenției bucureștene – se transformă într-o ordine… poetică, ce impune un sens cu totul diferit față de cel al istoriei receptate. În spiritul acestei noi ordini, nimic nu este întâmplător. Evenimentele sunt unități ale Adevărului intern, trecutul se supune și el experienței, iar cuvintele maeștrilor spirituali devin ziditoare.

*

„În aer e Apă și Duh! Mărturisesc și sunt bucuros că simt căldura sufletelor celor apropiați și a celor îndepărtați, că înțeleg încuviințarea și atenția celor pe care nu mă mai tem să-i numesc Îngeri. Chiar dacă apoteoza minunii înseamnă groaza celor care o află, mereu și mereu nepregătiți «născuți doar pe jumătate»” (pag. 20). Tânărul revoluționar idealist își trăiește propria revoluție, încearcă să se hrănească cu duhul acesteia. Se implică în evenimente, este un actor activ, atât în timpul cât și după revoluție. Trăiește, ca orice tânăr intelectual care chiar a crezut în acele momente că drumul către democratizarea societății trece obligatoriu prin definirea reperelor morale și găsirea identității, trăiește deci crunta deziluzie a dezvrăjirii lumii în care credea. Venirea minerilor la București, lupta pentru funcții, venalitatea și corupția, lipsa de scrupule a oamenilor și mai ales, proasta calitate a conducătorilor și slaba gestionare a momentelor istorice postdecembriste de către conducătorii FSN-iști sunt tratate cu ironie și cu luciditate de tânărul poet. Paradoxal, istoria sfințită de sângele martirilor Revoluției inversează polaritatea sacru-profan: deși sacralizată, lumea dobândește aspectele unei post-apocalipse, cu îngeri cu aripi arse și cu un puternic miros de cenușă. Doar credința într-o trans-istorie, într-un destin național trasat trans-personal poate salva aparențele unei lumi ce pune la vânzare idealurile: „Stereotipia politicii înlocuiește profan reverberația sacrului. În revoluție (sublinierea autorului) au murit inutil oameni (…) însă, în economia spirituală, victimele au sfințit evenimentul, făcându-l să fie ceea ce este, declanșând, deschizând acele porți din spatele cărora Îngerul a privit și a umbrit o vreme cu aripa această țară. Cei care au murit atunci au strâns un nod al istoriei, au marcat un hotar cosmic, au dezlegat timpul (inaugural) al reînnoirii prin jertfă. Arhetipul hristic astfel reevaluat devine judecător și mântuitor al greșelilor, confuziilor, crimelor odioase și păcatelor strigătoare la cer. Pentru cine a avut ochi de văzut și minte de înțeles, chiar și pe sponci și în ghicitură, a fost un flux de evenimente obscure și înălțătoare, o coincidentiaoppositorum urcând până la piatra din capul unghiului, și oamenii niște piese, din care unele s-au înțeles să fie mutate de-a dreptul la cer.” (pp. 81-82)

Oricum, cel puțin în primele zile de după revoluție, nu e timp de poezie și de cultură. Revoluția trebuie apărată, iar tânărul, pe atunci, Iulian se dedică trup și suflet apărării cauzei. Un thriller politic se desfășoară în fața ochilor, cu morți, cu situații absurde, cu personaje care mai de care mai ciudate, cu gesturi pe jumătate eroice, pe jumătate ridicole. În cele din urmă, sub ochii poetului, revoluția românilor eșuează în surogatul de libertate și democrație pe care îl oferă, spasmodic, regimul lui Iliescu. Din momentul în care își dă seama de aceasta, Iulian Grigoriu transformă drama pierderii idealurilor într-o revoluție interioară, ce începe și se termină cu poezia. Aceasta este o altă cheie de lectură a cărții-jurnal, ce urmărește drumul poetului de la etica socială la cultura interiorității. Sub imperiul evenimentelor pe care nu reușește sa se plieze, tânărul poet devenit jurnalist se transformă într-un voyeur social, un spectator-martor al lumii în care trăiește. Astfel, asistă la mineriada din ’90, la primele ședințe ale organizațiilor sindicale, la întâlnirile foștilor deținuți politici. Le privește pe acestea din postura de observator, încercând sa identifice un semn bun, o semnificație pozitivă a faptelor.

Dacă episoadele despre participarea lui Iulian la Revoluție reprezintă coloana vertebrală a cărții, întâlnirile cu maeștrii spirituali constituie un fel de resemnificare a Revoluției istorice în planul, atemporal, al experienței personale. Identitatea spirituală și culturală ale intelectualului stau sub semnul influenței unor personalități culturale remarcabile, care veghează, într-un fel, la dezvoltarea spirituală a acestuia. Patru astfel de întâlniri semnificative marchează viața lui Iulian, cu puternice reverberații în dezvoltarea convingerilor și credințelor scriitorului. Prima întâlnire semnificativă este cea cu maestrul H: „Maestrul H. e confidentul idealurilor, iluziilor, exceselor și ratărilor mele, iată, timp de mai bine de zece ani, așezați simetric în jurului lui 1989. O inteligență vie, un spirit ironic și un simț al umorului colosal, temperate imediat de poezia autentică în fața căreia devine brusc serios, romantic și idealist. Socratic, dar așezat în limitele unei «minime moralia», dușman al extremismelor de orice natură, cu o blândețe matură și înțelegătoare pentru hybrisul adolescentin; doctrinar dar flexibil, intuitiv până la feminitate, dând dovadă de o vocație pedagogică față de tinerii în care căuta și găsea certitudini pentru o operă viitoare, încă nescrisă”.

Dacă H. îi oferă poetului reperele culturale și existențiale de care avea nevoie, bătrânul stareț-sihastru al mânăstirii Ovezeni îi aduce „logica” crucii, a coincidențelor contrare, pe care neofitul trebuie să și le asimileze, dacă s-ar decide să urmeze via crucis. Dar Iulian rămâne un poet, iar orice act din viața sa se petrece în interiorul și în numele muzei poetice. Renunțarea la viața de mănăstire și întoarcerea în lume seamănă oarecum cu alegerea pe care a făcut-o Eliade / nu prea a fost o alegere, el a fost nevoit sa paraseasca sihastria de la Rishikesh, precum si India/. Ca și acesta, Grigoriu vede în cultură ecuația existențială ce urmează a fi rezolvată. Poezia face parte din această ecuație, este chiar soluția acesteia. Orice experiență spirituală, orice acțiune socialăreaduce cu sine credința în poezie. În cetatea poeziei se refugiază Iulian de fiecare dată. Aici se simte cel mai confortabil și tot de aici privește către toate celelalte lumi posibile. Poezia devine în timp modalitatea privilegiată de cunoaștere și, prin aceasta, și limbajul predilect al intelectualului. Înrâurită de o trăire religioasă, poezia lui Iulian exprimă cel mai bine ritmul existenței autorului, zbaterea gândului. Prezentă chiar și în infrastructura realității pe care o trăiește, poezia devine pentru Iulian Grigoriu un mod de viață autoritar, în funcție de care interpretează realitatea.

Interesant este că la mănăstire înțelege cel mai bine rolul poeziei, în fond al cuvântului roditor în suflet, ca instrument privilegiat de cunoaștere a lui Dumnezeu: „Prin spectrul de posibil combinatoriu, cuvintele ca semne ale omului, lumii și divinului, transportă șansa unei aproximări valabile, coerente, a poveștii noastre de mântuire. A concentrării spectrului de fapte orientate și supra-fapte care ne-au condus aici (în acest loc și timp) dar sunt și premise și pregătiri ale plecării de aici în cerurile promise”.Posibilitate de Adevăr, dar și speranță de mântuire, meta-starea poetică este Sensul cu care pleacă Iulian de la mănăstire, pe o ploaie măruntă și deasă.

*

În căutare de repere morale, Iulian are parte, imediat după Revoluție, de câteva experiențe totale. Este vorba despre întâlnirile cu Petre Țuțea și cu părintele Gheorghe Calciu, care, alături de celelalte două întâlniri despre care am amintit, contribuie la afirmarea identității spirituale a poetului. Interviurile din finalul cărții sunt adevărate descensus ad inferos, o coborâre în abisul istoriei / aici neaparat sa schimbi: valorile adevarate nu le gasesti niciodata in istorie. Interviurile sunt mai degraba, o ascenus in caelo. E drept ca martirii temnitelor vin din trecutul istoric, dar rezistenta lor morala – nu!/ pentru a recupera valorile adevărate, pe idealurile cărora ar fi trebuit să se edifice societatea românească post-decembristă. Din păcate, doar pentru o mână de intelectuali, care nu se puteau face auziți în zgomotul strident al tranziției iliesciene, un Petre Țuțea, Părintele Calciu, Marcel Petrișor sau Ion Ioanid mai pot simboliza ceva. Pentru restul – și din nefericire din acest „rest” au făcut parte și mulți oameni de cultură – martirajul prin rezistență și credință al deținuților politici nu a contat. Mineriadele, jocurile politrucilor, ale comuniștilor cu „față umană” de la Cotroceni au sechestrat ani de-a rândul democrația și memoria românilor. Sunt anii formării tânărului poet, ani care s-au dovedit a fi dezamăgitori de triști și de ineficienți. Scriitorul deplânge soarta României, capturată de oligarhi din vechea nomenclatură, de oportuniști idioți sau de „funcționari utili”. Mâine și triști este titlul sugestiv al unui capitol din carte, unde autorul își dă seama că starea de har care ne-a cuprins pe toți în preajma evenimentelor din 1989 ne părăsește încet, lăsând loc unui gust de cenușă, incertitudinii și dezamăgirilor: „Material, criminalii nu au ieșit la suprafață, cine a tras, cine a fost vinovat moral sau în cazurile particulare. Paradoxul e că vinovăția se diluează, cei care au puterea se pricep să dea vina pe altcineva, altceva. «Dreptatea individualului», vorba lui Noica, e surclasată în fața leneșelor instituții și comisii de anchetă de pe urma cărora ies în evidență, în ochii celor mulți, tot pozele profitorilor” (p. 81). Impostura se generalizează, oamenii devin din ce în ce mai  alienați politic, societatea românească se pervertește pe zi ce trece, și cu toate acestea, Iulian Grigoriu face în continuare revoluția lui, menită a primeni conștiințele și de a pune cultura și societatea pe cadrele firești de dezvoltare. România se transformă într-un stat capturat, iar ambiguitatea evenimentelor din 1989 creează o patologică lipsă de încredere în democrația dâmbovițeană, pierdută în „meandrele concretului”. Printr-o dialectică interesantă, ieșirea din terra sacra nu presupune viețuirea totală în profan ci, dimpotrivă, o redeschidere către sacru pe un alt nivel ontologic.

Cunoașterea transcendentă și trăirea religioasă își dau întâlnire în poezie. „Revoluția interioară” devine un termen generic pentru botezul poetului în duh și în adevăr. Adevărata inițiere o are la contactul cu Petre Tuțea, căruia Iulian îi ia unul dintre primele interviuri după 1989. „Coboară” apoi în celulă cu deținuții politici ai regimului comunist. Emoționante sunt mărturiile acestora și simți cum sufletul îți rămâne undeva suspendat între Cer și Pământ. În fața acestor experiențe fundamentale  nu ai cum să rămâi impasibil. Volumul se încheie cu o retrospectivă fulgurantă a experiențelor autorului și cu o mărturisire de credință, ce transformă această carte într-o căutare permanentă a unui semn, despre care știi doar că există aici, în timpul și locul pe care le ocupi. Doar o poetică a credinței îți poate revela sensul…

Carte-poem, document istoric, jurnal de idei, Bildungsroman sau eseu jurnalistic, acoperă atâtea registre tematice încât este genul acela de scriere care te face să te implici total. Este o scriere cu miză, în care în joc se află chiar experiența personală a autorului, ce nu poate fi înțeleasă decât de un cititor foarte vigilent. Cartea lui Iulian Grigoriu este genul de scriere care te poate edifica, îți poate oferi reperele de care ai nevoie. În fond, a te regăsi pe tine în urma lecturii este tot ceea ce își poate dori un cititor. Dar nu acesta este și rostul unei cărți?

[1] Editura Eikon, București, 2019.

131 vizualizări
Articolul anterior
Edificarea stării (poetice)
Articolul următor
Interpretând textul vieții

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut