„Transparența” și lumea fractalică a lui Radu Vancu / Bogdan Silion

„Dacă ar fi putut exista vreodată ceva atât de contradictoriu ca un manifest pentru decadență, Sibiul ar fi fost ilustrația lui perfectă… Sibiul era un splendid oraș invizibil in themaking; ceea ce, pentru un invizibil undercover ca mine, nu putea fi decât cea mai bună dintre lumile posibile”. Într-un astfel de oraș locuiește R., un tânăr cultivat și mizantrop, student la Litere, care suferă de o maladie ciudată: orice emoție îl face să devină transparent, în contrapunct cu orașul în care locuiește. Înțelegem din narațiunea filigranată că invizibilitatea este cel mai bun mecanism al naturii, și implicit, al actorilor, de a eluda realitatea, de a rezista unei prezențe „teroriste” a timpului și a spațiului profane și rău viciate de tristețe și de urâțenie. Pereții scorojiți ai zidurilor Sibiului, clădiri care se prăbușesc, ploaia ce dizolvă totul și imprimă o tristețe sfâșietoare sunt doar imaginile recurente ale lumii lui R. Din fericire, acesta reușește să găsească mecanisme de editare a realității, care-l fac să suporte existența și chiar să o schimbe într-una mai bună. Muzica, literatura și filosofia sunt astfel de metode, prin care irealitatea lumii ajunge să se suprapună mai mereu peste materialitatea ei.

Ca și R., Mega, iubita acestuia, tot studentă la Litere, este convinsă că realitatea nu există și ajunge să își creeze propria lume, mult mai substanțială decât cea „reală”, din jocuri, gesturi sau muzică. Radu Vancu tinde astfel să reducă fenomenele la trăiri și la simboluri ale interiorității, evenimentele și locurile fiind subordonate imaginarului și memoriei subiective. Aceasta este și funcția literaturii: de a face realitatea mai prezentă în absența faptelor și în apropierea ficțiunii. La Vancu, ficțiunea joacă tot timpul miza realității. Ai impresia că ficțiunea este chiar o funcție a realității, face parte integrantă din prezență. Ceea ce nu poate fi ficționalizat nu există – aceasta pare a fi mesajul, punctul de pornire și sensul interpretării romanului Transparența[1]. Din punct de vedere ontologic, această idee se traduce prin relația complexă dintre imanență și transparență. Transparența ține locul, la Vancu, transcendenței lumii și este o tehnică de camuflaj aplicată peste realitatea existenței. Tuturor obiectelor și fiecărui personaj i se aplică acest camuflaj. Graalajul, punctul Aleph al spațiului sibian, alături de catedrala gotică din Piața Mare, are o astfel de existență ficționalizată. Aparent, este un bar cu terasă unde poți cumpăra băutură ieftină și să îți faci prieteni interesanți. În realitatea augmentată de autor, Graalajul este „subpământa”, locul unde te poți camufla perfect, unde eludezi realitatea, ajutându-te și de cantități uriașe de alcool. Pe plan literar, Graalajul este un loc mitic, populat de personaje tipizate, semi-reale, cu scriitori și filosofi practicieni, cu maeștrii ai înțelepciunii relativiste și, totodată, cu securiști și politruci ciudați. Toți sunt sublimi și ratați deopotrivă. Și, mai ales, toți înțeleg că Graalajul este cel mai real loc posibil, cu cea mai mare concentrație de… prezență din existența lor. Pentru că aici este laboratorul de editare a realității, de unde începe și unde se termină creația lumii.

Există mai multe markere ale irealității lumii: transparența lui R., invizibilitatea Sibiului („Sibiul era, de fapt, un splendid oraș invizibil luptându-se să transpară la suprafață celui vizibil, care-l parazita”), moartea lui Vancu (un profesor universitar nihilist, poet, obsedat de moarte, care sfârșește prin a se sinucide spectaculos în holul Academiei Române), micile inserții ficționale ale autorului, adevărate încadraturi contrapunctice ale narațiunii principale sau prăbușirea finală, apocaliptică a catedralei din Sibiu și, odată cu aceasta, a întregului oraș. Indicatorii irealității lumii devin însă structuri ale realității romanului, el însuși o lume între lumi sau, un labirint de lumi, ce se desfășoară în fața cititorului în straturi-straturi, unele din altele. Infinitatea lumilor trimite către realitatea fractalilor, un infinit mic ce transpune, în unități de imagini, infinitul cel mare. În acest sens, infinitul mare se reproduce pe sine, se replichează în fiecare strat al romanului: lemniscata, Curba Diavolului, infinitul lui Cantor, se reproduce în permanență în itinerarul plimbărilor celor doi îndrăgostiți, în labirintul străzilor Sibiului, în radiografia osului pelvian al Megăi. Cele mai mici, aparent nesemnificative fapte, devin infinitezimale semnificații ale unei alte lumi, parcă revelată prin transparența acesteia în care trăim, ca și cum viețile noastre ar fi „suma tuturor acelor infinite infinități de infinități”.

Catedrala Gotică din Sibiu este axismundi al romanului, singurul loc cu adevărat real al acestei lumi. Toate drumurile refăcute obsesiv de R. și Mega se opresc la catedrală sau se întretaie cu aceasta. Așa cum catedrala reprezintă punctul Aleph al spațiului, Mega este punctul ființial al lumii romanului. Toate infiniturile din roman se suprapun peste imaginea Megăi, iubita lui R, care crede că Natura este terorism pur, în cel mai biologic și metafizic mod cu putință. Către Mega converg toate stările naratorului, către ea se țes toate firele ascunse ale narațiunii. Tânăra fată devine chiar o hiperbolă a realității. Însuși romanul reconstituie, în mod mistic, corpul Megăi: „îi memorasem, așadar, Megăi fiecare moleculă a corpului, în așa fel încât s-o pot reconstrui după catastrofă – iar paginile acestea nu sunt altceva (…) decât molecule ale corpului ei, rearanjate în așa fel încât, la o anumită trecere a luminii prin ele, cristalele de cuvinte să se încălzească, să se înmoaie, să se facă materie organică fluidă și hipnotică – și să devină, literal și în toate sensurile, Mega” (p. 365). Timpul  devine și el unul mitic prin absorbția lui către evenimentul principal: accidentul pe care îl suferă Mega și, în final, moartea acesteia. Tânăra studentă, obsedată de literatură și de muzica celor de la Pink Floyd (însuși numele de Mega provine de la Megadeaths, denumirea de o noapte a trupei fondate de Syd Barret) și The Doors este infinitul cel mare al romanului, însăși esența acestei lumi. Toate gesturile ei barretizate, chiar și înfățișarea tinerei se suprapun peste realitatea lumii, oferind sens și semnificație tuturor evenimentelor. Gesturile Megăi determină o estetică a corporalității comparabilă cu cea a unor personaje create de Kundera sau de Th. Mann. Realitatea este mai degrabă cea a corpului, a materiei din carne, iar simbolurile corporalității ocupă mare parte din paginile cărții. Sexualitatea dizolvă corpurile și le face să devină transparente, iar descifrarea mecanismelor care stau la baza corpului se înscriu pe linia unui Solenoid inifinitezimal repetabil.

Romanul este și un tratat de fenomenologiea transparenței. Transparența personajului principal e dovada absolută că lumea nu are realitate, că invizibilitatea este cel puțin la fel de semnificativă ca și prezența lumii. Există și o explicație științifică a transparenței lui R.: excesul de nanocristale de guanină, care, orientate într-un anumit mod, determină invizibilitatea.

O cronofagie patologică pune stăpânire pe roman încă de la primele pagini. Capitolele romanului se supun și ele unei „cronologii a transparenței”, anii de dinainte și de după transparență. Timpul se scurge haotic, neliniar, necircular și asimetric, părând a avea aceeași „structură” ca și irealitatea lumii. Transparența, Graalajul, cronofagia evenimentelor, prăbușirea catedralei, decadența orașului, toate sunt semnele unei lumi care nu funcționează pe coordonatele spațiale și temporale ale realității. Ecranul laptopului Dell de pe care se scrie romanul sau prezența iconică a lui Mircea Ivănescu, reconstituită din dialoguri și aluzii literare, nu sunt decât niște hiperlinkuri simbolice către  imaginar. Timpul și spațiile reale par a respecta o logică a coincidențelor contrarii, ce transformă antinomiile realitate-imaginar, viață-moarte, corp-spirit, în semne ale unei lumi noi.

Romanul este construit din mai multe contrapuncte. Simetriile ascunse, concordanțele dintre scenariile polifonice și contrariile coincidente sunt prezente peste tot, ca mărci ale lumii fractalice în care trăiesc personajele. Această cristalitate a lumii determină cele mai subtile corespondențe între contrarii. Așa cum am afirmat, Mega se situează în punctul cel mai concentrat de ființă al lumii și toate firele urzite ale romanului duc către ea. Corpul Megăi dobândește semnificații hiperbolice, prelungindu-se în materia lumii, la fel cum, tot în contrapunct, chipul tinerei se suprapune peste imaginea clădirilor Sibiului. Există o simetrie perfectă între vânătorile fantastice de nori și de vânt, pasajele obsedante din Biblie, traseele prin Sibiu care construiesc semnul infinitului, construcția ornamentală a Graalajului, „poveștile în povești” din „subpământa” mistică sau micile nuvele fantastice din cadrul romanului. Toate sunt straturi de semnificații care se reduc în cele din urmă la tema principală: minunata poveste de dragoste dintre un tânăr ce suferă de transparență și o fată strivită de propria-i sensibilitate. Împreunarea fizică și spirituală dintre cei doi devine un ritual al decorporalizării, prin care se depășesc granițele realității și limitele fizice ale eului. Depersonalizarea devine totală, atotprezentă, ca arhetip al irealității lumii, pe care personajele o caută obsesiv. Excesele bahice, sexuale sau literare sunt mijloace de salvare din realitatea imediată, ce fac parte din „mecanismele de editare” a realității. Evadarea este o necesitate, dacă avem în vedere „teroarea istoriei” sub auspiciile căreia trăiesc personajele: anii 90, într-o Românie postcomunistă insuportabil de reală. Ura excesivă față de comuniști, securiști și de sistemul întreținut de aceștia este un alt plan care explică evadarea în imaginar a celor doi protagoniști. Mega este fiica unui fost ofițer de Securitate, El Capitan – cu trimitere directă către numele dictatorilor sud-americani – educat, cu lecturi mistice – un alt contrapunct – pe care le utilizează ca surse pentru un plan apocaliptic, de natură imanentist-materialistă, de a controla lumea prin intermediul unui joc piramidal. Totul sfârșește însă, apocaliptic și apocatastazic, într-o prăbușire simbolică a axismundi, catedrala gotică din Sibiu, punct final și în același timp început al povestirii.

Tehnica aceasta a contrapunctului îl ajută pe Radu Vancu să gloseze infinit (excesiv?) pe marginea raporturilor dintre biologie și istorie, dintre fizică și literatură, dintre poezie și politică. Mistica și sexul sunt fațete ale aceleiași fenomenologii, în care prezența corpului și a invizibilității sunt aspecte ale unei mega-lumi complexe. În definitiv, frumusețea lumii constă în simetria dintre real și imaginar, în completa aglutinare dintre ceea ce este și ceea ce pare a fi. Romanul lui Radu Vancu este o lume în sine, iar dacă ar fi să credem în principiul instaurat de personajele romanului, acela al irealității lumii, acesta este o lume mai reală decât ceea ce considerăm noi a fi realitatea. Senzația este una de autenticitate creată din tocmai substanța acestei imaterialități a lumii. Invizibilitatea nu aneantizează, nu pulverizează existențele, ci, paradoxal, le face mai vii, mai actuale.

Una dintre cele mai originale tehnici utilizate este aceea a dizolvării identității auctoriale. Pe de o parte există R(adu), povestitorul – redus însă la o voce din afară, depersonalizat prin transparență, iar pe de cealaltă parte este Vancu, un profesor bătrân de literatură, pedant și ușor antipatic, față de care R. nu-și ascunde disprețul. Vancu sfârșeste prin a se sinucide, coerent motto-ului existenței sale, preluat dintr-unul din poemele poetului-simbol al Sibiului, Mircea Ivănescu, „ce frumoasă este moartea”. Disoluția individualității prin moartea alter-egoului Vancu este accentuată și de tortura morală, care merge până la desființarea efectivă a Eu-lui, în concordanță cu transparența reală a personajului R. Doar iubirea și muzica sunt salvatoare în acest univers al terorii. Depersonalizările succesive ale autorului reprezintă prețul pe care acesta îl plătește pentru a deveni parte integrantă a lumii romanului. Înțelegem astfel că dizolvarea Eu-lui auctorial este consecința firească a irealității lumii. Nu în lumea reală vrea să-și prelungească existența autorul, ci în infrarealitatea romanului. Acesta devine, într-un final, singura realitate, singurul spațiu unde se poate trăi fără corp, transparent. Autorul sfârșește prin a se adresa unei cititoare ipotetice, în speranța că aceasta va reuși să facă ceea ce el însuși nu a reușit: să transforme textul într-un limbaj al norilor. Doar astfel depersonalizarea, ca stare ideală, ar deveni absolută, atunci când romanul s-ar confunda cu textura acestei lumi. De abia atunci i-ar reuși lui Radu Vancu transparența, un deziderat deloc improbabil.

Cu siguranță că se pot scrie foarte multe lucruri despre acest mega-roman, unul dintre cele mai bine scrise din literatura română a ultimelor decenii. Transparența creează stări, fascinează și transpune cititorul în straturile sale filigranate. Acolo, în intimitatea romanului, cititorul se descoperă pe sine, dar altfel decât în mod obișnuit. Experiența lecturii primului roman al lui Radu Vancu este una bulversantă și inedită, totodată. Este genul de trăire pe care o resimți doar în preajma marilor romane. Iar Transparența face parte din rândurile acestora.

[1] Radu Vancu, Transparența, Editura Humanitas, București, 2018.

, , , , ,
Articolul precedent
TREI CRONICI – UN SINGUR AUTOR: TUDOR GANEA / a. g. secară

Related Posts

No results found

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu