TREI CRONICI – UN SINGUR AUTOR: TUDOR GANEA / a. g. secară

Fals jurnal de lector: Între Moby Dick și Bator (I)

Trilogia (supra)fantastică a unui scriitor-fenomen

Vacanţa de vară a anului 2017 mi-am încheiat-o începând a doua carte a lui Tudor Ganea, un scriitor tânăr, dar nu chiar atât de tânăr încât să îndrăznesc să afirm că ar fi un Mozart al literaturii române. Am fost ca un boxeur care a fost trimis la podea de fiecare dată când se termina unul dintre primele capitole. Nedezmeticit, negăsind cuvinte, de pildă, primul capitol de acolo l-am considerat cel mai bun început de roman din istoria literaturii române, l-am comparat cu secvenţa din „Zorba grecul”, când toată instalaţia aceea de cărat buşteni se prăbuşeşte… magistral, lecţie pentru frumuseţea tuturor înfrângerilor, apoi următoarele capitole din Miere[1] m-au… cutremurat la propriu şi am zis că trebuie să mă opresc, să mă întorc, vorba vine, la prima carte a lui T. Ganea, Cazemata[2], aşa că am achiziţionat-o şi, hai să văd, totul e la fel de supercalifragilisticexpialidoucios ca în Miere, pe care am renunţat să o mai termin: cine ştie, poate au legătură!?

Legătura ar fi și n-ar fi: și din perspectiva celui de-al treilea roman, apărut în anul 2018, firul unui supra-fantastice narațiuni vizând România, Românitatea, Românii, cu tot cu unele minorități, cel puțin în Cazemata, leagă Totul – poate pentru un nou Fantastic..!

Dar să încep cu… începutul! Acum, înainte de a da cu presupusul, ar trebui să termin şi Miere, dar…

Hai să fiu simpatic apocaliptic, aşa cum este şi Tudor Ganea! Deocamdată, spiritual, mesajul ar fi, cum am scris mai sus, la adresa României: mai întâi în zona Constanţei, apoi în capitală şi împrejurimi, e clar, trebuie o Sodomă şi o Gomoră pentru această naţiune, pentru a renaşte într-adevăr, întru spirit şi aşa mai departe! Adică, ca să fiu mai clar, în Cazemata, o situaţie ciudată, urmare a unui aparent blestem, va duce la distrugerea Constanţei. Nu chiar de către un tsunami, catastrofa începe, de fapt, în momentul în care închizi cartea, după ultima pagină, farmecul descoperirii elementelor care compun, pas cu pas, ţesătura intrigii, suspansul, personajele, va fi nealterat.

Altfel pornind, Cazemata este una dintre acele cărţi rare pe care vrei să le reciteşti imediat după ce ai terminat-o! Şi în interes de breaslă: dacă vreţi epic pur, încercaţi Tudor Ganea! Desfrâu imaginar? Răspund: Tudor Ganea! Nu pentru că ar fi uşor, dând nişte citate suculente, să spui că este un nou Apollinaire, că nu este doar atât; mai duce şi un fantastic de tip Mircea Eliade pe noi culmi sau, mai exact, înspre noi adâncimi, nu numai ale Mării Negre sau ale Deltei, mai aduce un suspans hitchcockian care ar umbri, de pildă, Păsările, (bufniţele, chiar şi desenate sau înfiinţate, berzele, pescăruşii, pelicanii, îţi pot da fiori), horror-ul este demn de Stephen King, bine, poate că nu îl întrece, încă, pe „strălucitorul” King, dar de ce nu? – şi aici ajung la titlul pe care l-am dat recenziei (în acest articol sunt reunite, într-un fel, recenziile la cele trei cărți, unele apărute, parțial sau cu modificări în presa online sau scrisă): „Noul Cărtărescu?”

Ar trebui să aduc ceva argumente, nu? O să fiu cât se poate de… impresionist: când eram mai „mic”, voiam să scriu precum Dostoievski, când am mai crescut un pic şi am citit Nostalgia, pardon, Visul lui Cărtărescu, am zis că aşa va trebui să scriu şi eu, acum, deşi mai am o listă cu vreo zece-douăzeci de scriitori debutanţi sau aproape, pe care sunt bucuros să le fi cunoscut scrierile şi ar putea fi recomandaţi ca modele, sună ca naiba fraza asta, dar n-am „timp”, nu mai am, capacitatea lui Tudor Ganea de a relata întâmplări, acţiune, fără a se împotmoli în reflecţia camilpetresciană, este miraculoasă, fantastică ca şi proza sa. Aşa cum personajul său din primul capitol din Miere trece cu motocultorul prin tot satul său pentru a-l împărţi în două, şi frazele lui Ganea, după anul 2016, ar putea împărţi literatura română în două: de după Ganea şi Solenoid şi înainte de. (Ceea ce nu înseamnă că literatura noastră contemporană nu are multe cărţi și mulți autori de redescoperit şi de promovat).

Da, o să revin după ce termin şi Miere. Mai bine încep să suflu în „portţigaretul” acela magic care apare în carte, deşi e cam periculos, s-ar putea să rămân fără buze!

Mă gândisem să spun ceva şi despre un anume kafkianism, am renunţat, dar găsind un interviu pe net, în care chiar Ganea spune ceva despre un „palier oniric major, are un plan narativ kafkiano post-apolitic și un plan realist pur și simplu”, referitor, însă, la Miere

Luat în ansamblu, tot ceea ce se întâmplă în Cazemata, este un Kafka mult mai colorat, mult mai viu, mai… parfumat, de la nuferi, veţi mirosi de ce, de la peşti, mlaştini, canale, mai suprarealist. Literar, Tudor Ganea „te bagă”, nu, nu neapărat la origini, dar te ia de păr şi te scufundă, practic de prima pagină, în apă rece: ce mai este literatura azi? Ce a mai rămas din ea? Dar viaţa? Ceea ce invadează „umanul”, atât cât se întrezăreşte el, umanul, pe coasta Constanţei, într-o zonă oarecum de mahala, unde sunt ruinele unor cazemate din cel de-al doilea război mondial, una dintre aceste construcţii, devenită un fel de… solenoid, fiind, nu-i aşa, un personaj principal, în genul „castelului” kafkian, aşadar, ceea ce atacă umanul. Răul perceput ca un fel de Altceva, nu neapărat vrând răul, dar având şi „reprezentanţi” antropomorfi, acest Altceva, un „It” atât de anglo-saxon, având uneori „strălucire”, poate fi şi un răspuns metafizic (bine, exagerez!) – pur şi simplu o răzbunare a unor spirite, a unor duhuri, un fel de răzbunare pentru moartea unora dintr-un sat misterios, care au fost obligaţi să construiască cazematele şi apoi au fost ucişi într-o încercare de evadare, de către soldaţi germani.

Dar această explicaţie ar fi prea simplă pentru complexitatea construcţiei literare. Raţionalul cititorului (dar şi al unora dintre personaje) este opus Iraţionalului (şi al creatorului): unele personaje par să fie nemuritoare, sau măcar să fie tinere fără bătrâneţe, sunt supra-umane, unele monstruoase (adică, etimologic, mai toate sunt demne de Twin Peaks), se suferă enorm de iubire, din iubire, se mănâncă buze, se nasc copii, unii nu pot face copii, se ridică diguri, pentru a despărţi apele şi a opri o altfel de iarnă, se pescuieşte mult, într-un fel se caută pescari pentru ceea ce va rămâne din oameni, planurile temporale contează şi nu prea, ultima parte este proiectată într-un viitor oarecare, nu prea îndepărtat (sunt patru părţi, ultima este cea mai scurtă), dar firul epic ne duce în urmă şi cu mai bine de o sută de ani… Într-un fel, fiecare parte are naratorul ei principal, v-aş mai invita şi la o dulceaţă de nuferi, dar nu ştiu ce se poate întâmpla, oricum este o carte… in-cre-di-bi-lă, iată că până acum n-am citat nimic, şi ar merge citată cam toată cartea, dar poate încep cu ceva, soft, de la pag.113:

„-Nici eu nu credeam în povestea pe care urmează să ţi-o spun, până în ziua în care unul dintre «ei» mi-a rupt buzele. Atunci am văzut totul. De parcă odată cu smulsul buzelor mi-ar fi deschis un al treilea ochi şi toate poveştile spuse de taică-miu şi-au căpătat dintr-o dată sensul. Dar să încep cu începutul începutului.

Ca să-ţi dai seama mai uşor: primul ajuns în Balta Brăilei a fost stră-străbunicul meu. Un turc din oastea otomană, originar din Izmir. Ali Osman îl chema. După ce s-a terminat războiul cu ruşii, n-a mai plecat… S-a luat cu o româncă. Singurul lor urmaş s-a luat cu o rusoaică din Cahul. „bunică-miu a fost singurul lor copil, la fel cum a fost şi taică-miu pentru el şi bunică-mia – o româncă cu origini ucrainene.”

Deocamdată, mă opresc aici.

Tudor Ganea, unul dintre «ei», unul dintre cei care a călătorit prin carne vie (p. 182), pare „să ştie” foarte multe. Mai ales despre viitorul catastrofic al României. Vă las să-l descoperiţi nostradamic şi să vă bucuraţi de, era să scriu buzele lui, dar el este cel care vă va lăsa fără…

A, da, începutul Cazematei este la fel de tare precum începutul din Miere, deşi în Miere sunt, într-un fel, mai multe începuturi. Să-mi spuneţi, totuşi, care este începutul cel mai grozav din literatura română. Exceptând, evident, „A fost odată ca-n poveşti…”

Vedeţi, m-am abţinut şi n-am spus nimic despre poliţie!

 

A doua cronică

Scrierea-Miere(a), Spanac! Pentru o literatură de tip Popeye (II)

În copilărie şi adolescenţă auzeam, câteodată, expresia „Ei, spanac!” (Pentru noile generaţii, cred că este echivalentul expresiei neauzite, dar bănuite: „Ei, broccoli!”). Expresia respectivă se referea la o reacţie oarecum nepoliticoasă, mai puţin diplomatică, la o propunere, la o observaţie, era o reacţie… critică dar amicală care exprima o nemulţumire. Să presupunem că încercai să îmbunezi pe cineva, să-i spui că X nu este chiar atât de mişel, că, totuşi, propunerea lui, nu contează care, este o.k. Reacţia era: „Ei, spanac!”

O să fie evident că în titlu nu este vorba despre aşa ceva, deşi invidioşii, mai ales că Tudor Ganea a primit recent „titlul” de „tânărul prozator al anului” pentru al doilea an consecutiv, ar putea să… Dar pentru o literatură de tip Popeye, care încearcă să se salveze, pardon, să salveze muza Olive, care o fi ea, slăbătura, substanţa literaturii… româneşti contemporane (o, tu, Medeea, unde-ţi sunt copiii?), Miere este un afrodiziac. Şi la propriu (literar), şi la figurat, ţinând cont de paginile orgiastic-dionisiace (şi nu sunt numai cele în care locuitorii Mirenilor – mini-capitala cărţii, aproape de Bucureşti! – un soi de Macondo, fac dragoste cu năbădăi prin prisacă ori împrejurimile ei).

Aşadar, poţi lua linguriţa de miere precum lua Popeye spanacul ca să-l caftească pe Bluto şi alte duhuri întunecate ale literaturii (pardon, artelor animate sau nu!)! „Picioru’ lui Van Damm’!” „Picioru’ lui Van Damm’!” „Picioru’ lui Van Damm’!”, se aude din carte la un moment dat, când începe partea a doua, care începe oarecum ca într-un mizerabil (sic) Stephen King (aşa mă aşteptam să fie Calitatea luminii de Mircea Pricăjan, specialistul în King, dar ieşit acolo un mai mult decât rezonabil, tuşant Shining cu amortizor, în surdină), scriitorul fiind capturat de personaje, legat ca un sclav (citind parcă îţi cresc lanţurile în pielea urechilor!) ori ca un Gulliver de către pitici.

Marea provocare a prezentării acestei cărţi pline de surprize este cum să nu deconspiri aceste surprize încântătoare, seducătoare, năucitoare.

Nu departe, mai sus, care va să zică, consideram începutul, primul capitol al cărţii, „cel mai tare” din istoria literaturii române: nu numai pentru simbolistica Capulet şi Montague, asumată sau nu, care împarte „un popor” în două (aş exagera dacă aş spune că este o carte despre dezbinarea românilor în tot ce vreţi d-voastră, din zilele noastre!): Stelu, un voinic de basm, manelist în părţile esenţiale, în dimineaţa nunţii femeii de care este îndrăgostit, ia o motosapă şi împarte satul (imaginat undeva, între Snagov şi Gruiu – există un singur Mireni în România, în județul Vaslui, nu foarte departe de Huşiul prisăcarului Petrică, alt personaj important în carte) în două, săpând, distrugând garduri, case, cortul nunţii, totul culminând cu o bătaie de poveste între cele două tabere. Oricum, în Miere sunt vreo trei începuturi, el rivalizează şi cu începutul din Cazemata, în interior pot fi şi altele, unele pagini fiind chiar mai hipnotizatoare. Ar trebui început cu un cutremur care şterge de pe faţa României capitala? Totul descris ca în cele mai credibile filme catastrofice de la Hollywood? Sau cu un tribut adus filmelor cu super-eroi, tribut satirico-ironic, mai ales în scenele cu Radu, personajul principal surpriză (şi el; dar să nu uităm şi albinele, care apar parcă şi prin Cazemata!):

„După ce apa – tulburată până atunci de slalomurile delfinilor – se limpezi, înotă spre stabilopozi. Când ajunse sub protuberanţele din ciment, îşi încordă spatele şi, cu aceeaşi forţă şi aceeaşi uşurinţă cu care delfinii îl aruncaseră puţin mai devreme, împinse în picioare, desprinse stabilopodul de pe fundul mării şi-l aruncă în sus. Apoi trecu la următorul, şi următorul, şi următorul… până când ajunse la performanţa de a ridica cu un singur deget imensele blocuri de beton şi a le lansa afară din apă. Privea de pe fundul mării cum stabilopozii expediaţi din mici impulsuri ale degetelor se ridică cu viteză în sus, despică apa şi dispar în înaltul cerului, lăsând în urma lor pete mari de clăbuc în care clocotea lumina soarelui. După ce curăţă tot fundul mării de stabilopozi, se opri la ultimii trei, cu care începu să jongleze asemenea unui clovn. Chefalii şi guvizii ascunşi până atunci pe dedesubt fugeau speriaţi din calea lui Radu, care îşi făcea numărul de circar sub apele mării. Din trei bobârnace consecutive îi lansă spre suprafaţă. Împinse în picioare şi se luă după ultimul. Apa se scurgea cu viteză pe lângă el şi-i vâjâia în urechile înfundate. Ajunse din urmă stabilopodul şi-l încălecă în şaua dintre braţe. Pietroiul ieşi din mare, mai sui puţin şi înţepeni în aer, planând la câteva zeci de metri deasupra valurilor. Cu apa scurgându-i-se din ochi şi urechi, Radu ridică privirea şi văzu cum toţi stabilopozii lansaţi de el încremeniseră în jur şi levitau la înălţimi diferite. Pietroaiele, ce mai devreme se odihneau pe fundul mării, se ridicaseră şi pluteau deasupra golfuleţului precum nişte nave extraterestre, oglindindu-şi în mare braţele solide din care picurau apă şi mâl.” (pp. 84-85).

Şi acest fragment este numai începutul, sau numai un fel de început; Radu poate face mult mai mult, jonglând nu numai cu spaţiul şi timpul, cu dimensiunile. De altfel, spaţiul şi timpul (nu numai de la Solenoid încoace, literar vorbind) au o anumită relativitate (şi la T. Ganea), sunt, aici, la mâna şi… caietul (ars sau nu) scriitorului care mai că ar considera existenţa ca un capitol din Matrix, un nivel dintr-un joc de calculator, în care „omul” poate deveni de o fiinţă cu arborii, marea, clădirile, risipindu-se, disipându-se, pulverizându-se (nanotehnologia să trăiască!) în Materie, străpungând-o, străbătând-o (prima parte a cărţii este „Afară”, a doua şi ultima „Înăuntru”) cu puterea gândului…

Gândesc, scriu, deci exist, provoc existenţe, lumi, cutremure… Iubesc, deci fac dragoste până şi cu Bucureştiul, la propriu! La urma urmelor, ce este orice dragoste, decât o cutremurare! În ultimă instanţă, avem de-a face cu o poveste cu un fel de Zeu care trimite în lume prisăcari magici, o poveste care nu se poate spune, astăzi, altfel.

După ce te înnădeşti la Tudor Ganea, la stilul său deloc mieros, inevitabil te întrebi (morocănos de invidios) dacă te va mai surprinde şi la treia carte (care, poate, nu se va numi Spanac!) Şi le răspunzi unora: da, Tudor Ganea poate fi noul Cărtărescu, ar putea fi dacă nu ar fi chiar Tudor Ganea, cel din cazematele copilăriilor noastre şi din mierea şi nectarul viselor noastre literare.

Tudor Ganea, un baron Münchausen al literaturii de pe la noi (zău că poate zbura pe stabilopozi!), un Mad Max(imus) al apocalipticii literaturii române (sau universale; doar Negrici a scris despre iluziile literaturii române, iar Alexandru Matei despre ultimele zile ale literaturii!), gata să înfrunte găştile personajelor sale, să mântuiască omenirea cu lacrimile sale:

„Radu plângea în mijlocul încăperii şi lacrimile sale îi carbonizară pe toţi oamenii.”! Sic! (p. 167).

Bref, cartea este meditaţia epică asupra firescului fantastic. Să distrugi dintr-o suflare literară Bucureştiul (cap. 3, prima parte) şi apoi să-l reclădeşti, renaşti (p. 200), cu tot cu Constanţa şi cu Mireniul înglobate, din altă răsuflare, nu e de ici, de colo. După lectura cărţii, orice pădurice de salcâmi vă va spune altceva, mai ales dacă înflorește de două ori într-un an. Când veţi simţi vreo furnicătură, vă veţi gândi că, poate, un scriitor vă bântuie, pentru a vă propovădui despre „ascunderi” şi despre „timpu’ care trebuie să fie di fapt” (p. 193).

Şi cu siguranţă gustul mierii va fi altfel: mai livresc, mai proustian.

Şi mai ales gustul romanului:

„Acum un an mi-a încolţit ideea scrierii unui roman. Semnele le-am avut tot timpul lângă mine, zi de zi. Nu le-am văzut. Trebuia să-mi vărs undeva halucinaţiile. Sfârâiam! Sfârâiam precum scuipatul pe carbid. Simţeam că trebuie să împărtăşesc. Voiam ca lumea să rezoneze cu mine şi eu cu ea. Numai aşa armonia s-ar fi desăvârşit. Asta era coarda lipsă. Narcisistic, nu?” (pp. 123-124).

 

A treia cronică:

Celebrarea Supremă a Marii Uniri. Sub zodia pestei porcine, viitorul naţiei

Câţi români mai au un simţ al umorului… normal? Simț (ce poate fi) acordat la umorul şi satira, plus imaginaţia debordante ale lui Teo Ganev, pardon, Tudor Ganea? Oare câţi ar avea ceva împotriva Râsului sănătos, homeric, sanitar? Sau împotriva râşilor, felinele noastre naţionale, împotriva nucilor, Ielelor, unei anumite normalităţi? Călcând pe impostură, intoleranţă, întunecare?

Ispita şocării românilor (prin literatură) cu „ameninţări” apocaliptice este marcă înregistrată, după cum am mai sugerat în cronicile la Cazemata şi Miere, cărţi care au făcut ceva vâlvă la apariţia lor, la început Constanţa fiind condamnată profetic la reînnoire, printr-un fel de inundaţie, apoi Bucureştiul şi împrejurimile sunt rase de un cutremur.

În noul volum[3], întreaga Românie, nu e clar dacă dodoloaţă sau nu, dar după numărul Căluşarilor se poate să nu, unul dintre cei opt Căluşari fiind doar al Moldovei, nu al Moldovei mari, aşadar întreaga Românie, supusă unui Mare Vătaf şi unui creştinism upgradat, ultrarafinat, simplificat, în care Sărbătorile pascale şi Crăciunul dispar, Rusaliile devenind singura sărbătoare şi zi liberă, excepţie făcând zilele libere surpriză (care îşi au originea probabil în zilele libere acordate în timpurile noastre, tam-nesam, probabil pentru a satisface cererea nomenclaturii cu afaceri în turism), unde crucea veche este înlocuită de o cruce „rotundă”, BOR fiind lichidată (preoţimea masacrată, este înlocuită cu Diaconi), aşadar, repet, întreaga Românie, cam peste un veac sau două, (este vehiculată cifra de 266 – p.116) cu 266 de ani în urmă începe ascensiunea Vătafului, care avea atunci 20 de ani şi era şofer la protipendadă), este aproape de nerecunoscut, în condiţiile în care şi geopolitica „de proximitate” a devenit una a zidurilor, începută, așa cum ne sugerează autorul, în epoca lui Viktor Orban. Mândri de Ştefan, de Vlad, de Mihai, mândri de bravii români, în timp ce Grecia şi Italia sunt deja paşalâcuri, ofensiva turcilor este oprită într-o bătălie monumentală la Mamaia Nord, când își începe cariera şi ascensiunea Marele Vătaf. Noua Românie, izolaţionistă, îşi bazează politica pe… cercetare. Descoperirile savanţilor în ceea ce privește grefele de organe porcine pentru oameni, sunt „leacul” ce prilejuiește o viaţă mult mai lungă, supusă însă unor reguli pentru care Marele Frate ar fi fost invidios.

Universul construit este unul demn de cinematografia unui Terry Gilliam şi, ca să continui delirul meu comparatist-literar, suntem în faţa a…, da, pesta porcină africană te face să te gândeşti şi la Ciuma lui Camus, poate şi la universul lui Saramago din Eseu despre orbire (adică T. Ganea este tot atât de iscusit în a construi „o lume” care uneori pare a fi atât de credibilă încât ţi se face pielea de găină sau de condamnat la moarte, la muncă veşnică, dar şi la orgii organizate dionisiac, cu grătare uriaşe concepute catapultic (!), să arunce mulţimii din faţa Casei Poporului, devenită Bordeiul, mii şi mii de mici, cărnuri, iar din fântânile din jur să curgă muştarul; parcă nu prea se consumă alcool în cartea asta, dar se poate să fie o scăpare, este posibil ca bravii urmaşi ai lui Burebista şi Deceneu să fi scos viţa de vie din planul de nemurire forţată!). Dar, comparativ, la Camus şi Saramago totul este tern; „nebunia” lui Tudor Ganea ar fi mai apropiată de cea a lui Sansal, cu al său 2084, dar este un viitor pur sânge românesc, verde, mândru, unde mitocănia (savant-medicală) şi nesimţirea, cu tot cu minciuna şi ticăloşia, sunt aduse la un nivel nou, de cod al bunelor maniere mustind de bălegar, degustarea şi dezgustarea fiind la maximum posibil (dar Tudor Ganea ne poate, cu siguranţă, surprinde în continuare), deoarece porcarii, demni urmaşi ai lui Lică Sămădău şi ai unor contemporani de-ai noştri, devin elementele cheie ale noului stat, ca şi savanţii-cârtiţă, amintind numai prin invenţii de agentul 007 şi de Q, rotiţele angrenajului controlat de către Marele Vătaf şi cei opt Căluşari, de reţelele lor de spioni, agenţi secreţi sau ce-or mai fi fost.

Vătaful ajunge, evoluţionist, să comunice prin… băşini, traduse, în special, la întruniri, de obicei, de aproape personajul principal, Căluşarul de Ilfov, Vasile Târnă, singurul cu povestea vieţii relatată într-un capitol separat, devenit un fel de, era să spun buca dreaptă a Vătafului, omul său preferat de fapt, pe care l-a învăţat cam tot ce ştie, precum faptul că Vătaful „a reînviat datinile şi tradiţia ce ne face unici printre popoarele Europei şi el a scuturat ideile putrede venite din afară. Căci transcendent este poporul nostru care a fost pus de Bunul Dumnezeu de pază în buza Europei, care a prosperat cărată în cârcă de umerii mândrei naţiuni române. Şi pe cârca noastră s-au ridicat catedralele vestului şi pe creştetele noastre au jucat străinii ţonţoroiul. Dar astăzi totul s-a reglat, mândri ascultători. Totul s-a reglat. Cinste Vătafului!” Este finalul unei transmisii pentru „vorbitoare”, dar şi video, câteodată, probabil captată şi prin Mio-Reţea, internetul nostru din viitor!

Este o răfuială şi cu etnocentrismul şi cu naţionalismul şi patriotismul de paradă, demagogic, care caută vinovaţi afară pentru răul pur dinăuntru, este o monstruoasă, imensă parabolă-farsă, o trans-alegorie epopeică, o carte pe care ar admira-o cu siguranţă un Rabelais, un Swift sau un I.L.Caragiale, ca să nu zic ceva şi de Cioran, Andrei Pleşu ori Patapievici, care au încercat însă, sic, eseistic să sublinieze anumite defecte ale poporului carpatico-danubiano-pontic! Sic, again! Evident, Rabelais şi Swift nu au avut nimic cu românaşii noştri bravi, ca bradul, proşti ca gardul, ci doar cu umanitatea retrogradă, tribală, primitivă!

Seminţele unui astfel de regim totalitar, supra, mega înfiorător, s-ar putea găsi chiar în zilele noastre, scheletele din Piaţa fostă a Victoriei fiind aşa, un semn făcut cu ochiul pentru valurile de proteste contemporane… Într-una dintre cele mai terifiante scene, toate acele schelete, într-un fel de simbioză, vorba vine, bio!, cu „măruntaiele” tuturor cadavrelor de autoturisme din zonă, au parte de o „Înviere lungă”, cu ajutorul Apei-Vieţii, transformându-se într-o armată de zombi care atacă un cuib al unui „stat paralel”, scuzată să fie comparaţia. Evident, acele schelete fuseseră ale unor protestatari din zbuciumata epocă de după descoperirea leacurilor minune: „Le-au putrezit hoiturile pe care azi le conservăm ca atenţionare pentru posibili Melci”.

Desigur, există şi mişcări de rezistenţă, cu Melci, Iele, ocrotitori ai nucilor şi râşilor, dar e greu într-o dronocraţie să rezişti, să te ascunzi, porcii, fratele porc, după cum îl alinta Constantin Noica, este în toate, că doar de partide nici nu prea mai este nevoie, Căluşarii sunt antologici, un fel de super-anti-eroi, purtaţi de drone superşmechere, adevăraţi maeştri ai artelor marţiale, învinşi sau nu până la urmă de un fel de oracol ca din Matrix, de aici şi dronele de pe copertă, caraghios de inocente faţă de grozăviile din carte. Le spune la un moment dat Vătaful:

„Băieţii mei! Voi, care v-aţi ridicat pe aripile Sfântului Stres, fără de care naţiunea română n-ar fi înflorit în veci mai mândră decât popoarele din jur, prin Cearcăne, Neputinţa Înghiţirii, Sângele Slăbit, Tremur, Marea Frică şi Leşin, în voi şi Nimburile voastre stă puterea marii încercări prin care trebuie să trecem. Să nu vă fie milă, căci Tocarea ce azi o vom începe va înflori la anul, ca viţa de vie ce trebuie tăiată în primăvară spre a da rodul struguraşilor în toamnă. Altfel, mare pericol ne aşteaptă. Va creşte o generaţie de Melci. Şi ordinea va dispărea. Căci Melcii ies din rând şi trag înapoi. Îşi aleg fiecare drum propriu. Şi nu-şi cinstesc cum trebuie neamul. Şi scuipă pe datini. Şi privesc îngălat. Nu se-nhamă la jug. Şi-n balele lor se opintesc viteza şi progresul, ca într-o mocirlă neagră. Şi sărmanii porcuşori vor fi mâncaţi de râşi, căci Melcii sunt împotriva vieţii lungi şi a Cearcănelor prin care poporul nostru s-a ridicat atât de sus.

Călcaţi am fost în picioare şi umili ne-am ridicat întotdeauna, umili, dar cu inima mare, deschisă întru Domnul ce stă de vorbă cu babele în faţa porţilor din satele noastre în care dospeşte nemurirea. Iisus se plimbă printre noi, iubiţii mei. Iisus se plimbă prin curţile românilor şi stă cu ei de vorbă. Aşa a fost din pururi şi vecii vecilor. Căci fără credinţă – care e cartea de vizită a poporului român – nu am fi descoperit Leacul şi Apa-Vieţii. Am fost încăpăţânaţi să credem. Trimise au fost de Cel de Sus. Căci, privind cu ochişorul larg deschis în frunzişul istoriei, în timp ce alţii sărbătoreau victoriile făurindu-şi arce înalte, românii se încolonau umili pe sub mica Poartă a Sărutului şi ţineau Sfântul Post în tăcere, cuminţi şi cu frică de Dumnezeu. Aşa s-a renunţat la Marele Arc din Bucureşti şi sub derâdere au fost trecute toate modelele copiate din afară. Căci primitiv, dar sfânt este poporul român şi ca atare Dumnezeu a făcut ordine în iureşul nedreptei istorii şi ne-a oferit Leacul. Eternitatea, dragii mei, îi pişcă pe români. Un neam mic, dar cu piepturile mari. Căci între coaste avem aripi, nu inimi! Aripi de îngeri ce bat suflarea mântuirii. În fiecare român Dumnezeu şi-a găsit o mică gazdă. Suntem contaminaţi cu veşnicie! Suntem bolnavi de nemurire! Suntem injectaţi cu performanţă divină. Suntem şi noi pe aici, umili, dar suntem! (…) Şi vechea Biblie a fost nedreaptă cu martirii noştri şi prin suflarea Diaconilor s-a readus echilibrul între paginile Sfintei Cărţi, iar acum este mai dreaptă, mai simplă, căci complicat este Domnul în simplitatea lui pe care abia acum românii o pot înţelege pe deplin (…) Bogăţia unui neam arde în datinile şi arta lui populară. Acolo trosneşte focul devenirii noastre ca naţiune. (…) Pâinea lui Dumnezeu este acest neam călcat şi bătut de istorie. Şi mândri suntem de obârşia noastră. Mândri! Mândri! Mândri!” (pp. 118-120).

Bref, Teo Ganev, p. 186, de optzeci de ani crainic al tocărilor executate de Căluşari (expediţii de pedepsire şi eradicare a rezistenţilor, dizidenţilor, transmise în direct, pe diverse nivele de audienţă, existând cinci categorii de… cetăţeni şi audiţie şi vizualizare), fuge în timp, supravieţuind unei lovituri de stat şi de râs copios (evident, trebuie să mă opresc, nu pot, nu am voie să destăinui prea multe din surprizele nenumărate ale unei cărţi care avertizează serios, dincolo de dimensiunea de bufonerie mistică, asupra pericolelor unui tip de mentalitate anacronică asupra organizării şi mersului societăţii, despre care scrie Cristian Unteanu, în Adevărul din 23 august 2018, în articolul intitulat „Vulnerabilizarea României: mic ghid de lucru”), se întoarce în vremurile noastre şi devine… un fel de căluşar aşteptat, mântuitor prin Porcăria literaturii româneşti, printre atâtea piftii, chiftele, zeamă lungă, sărmăluţe literare, arătând lumii Golemul pseudo-spiritualităţii!

Şi semnează, simplu, Tudor Ganea. Mândru!

Altfel spus, Povestea porcului upgradată, de nepovestit, cu închinări la moaştele lui Ion Creangă!

[1] Tudor Ganea, Miere, Polirom, 2017.

[2] Polirom, 2016.

[3] Tudor Ganea, Porci, Polirom, Iaşi, 2018.

, , , , ,
Articolul precedent
Poezii de Hayat Memiș / a.g. secară
Articolul următor
„Transparența” și lumea fractalică a lui Radu Vancu / Bogdan Silion

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu