Ilustrație: John W. Waterhouse, Circe Offering the Cup to Ulysses (1891)

Lecturi diferite ale aceluiași  Eu

În societatea de azi miracolul existenţei nu are instituţii în jurul cărora să se articuleze un minim acord. Cum să cultivi programat, imposibilul intim, indecizia, lipsa înțelegerii, cum să transmiți lumina întunecată a cărții închise a eului? Poezia fiinţei orientată spre o scontată eliberare de presiunea imanenței e aproape invizibilă; posesiunile febrile rareori bucură sau tonifică. Eurile ca vehicule temporale par cel mult niște încercări provizorii, nereușite, ale naturii sau divinității (orchestrând un univers uman incoerent[1]). În desfăşurarea sa utilitară, eul nu meditează asupra de sine în mod programat, continuu şi cu aceeaşi intensitate. Priorităţile lumii sunt altele. Ce s-ar întâmpla dacă omul s-ar revolta prin meditaţie împotriva unui univers prost alcătuit? Dacă ar crea instituţii ale mirării de a fi… lăcașuri pentru cei aflați într-o grevă japoneză existențială. Ferindu-se de alegeri radicale, de jocurile așa-zis superioare ale rațiunii și simulacrele logicii, într-o continuă expectativă față de exterior, membrii unei atare societăți ar reuși să afle mai mult despre ei înșiși? Sau ar radicaliza o formă de revoltă interioară fantezistă frizând psihoza și distopia?

Se vede că meditația și concentrarea asupra eului subiectiv nu oferă rezultate spectaculoase filosofic, cât epic, poetic, psihologic. De aceea, o abordare filosofică pare justificată dacă atacă problema eului obiect sau obiectiv, caracteristicile general valabile ale eului, chiar dacă autenticele surse şi informaţii provin din caracterul mai degrabă posibil, accidental, excepţional, eminamente poetic, al eului subiect sau subiectiv[2].

O chestiune eludată de către filosofie este situaţia datului: de ce eurile se diferenţiază prin aptitudinea de a cunoaşte şi a trăi experienţe diferite? la urma urmei: de ce un anumit eu e înclinat să mediteze mai mult asupra de sine decât un altul? Are asta vreo valoare?

Cele mai relevante experiențe sunt cele ale copilăriei. În meditaţiile de faţă, acesta este punctul de plecare, de aici se pot trasa premizele unei științe particulare a eului[3]. Fiecare posedă istoria propriului eu din momentul luării primului contact cu sine. Şi dacă visele paradisiace din acea perioadă sunt mai greu de reţinut, tocmai pentru că se înscriu într-un firesc al binelui fundamental care nu-şi întrece dozele niciodată, coşmarurile dimpotrivă, exercită cea mai mare înrâurire asupra noastră, scoţând în evidenţă stranietatea, singularitatea, vibrația adâncă și perseverentă a unei treceri valide dinăuntru în afară. Forţa expresivă a unor astfel de trăiri este de neînlocuit în obiectivul constituirii (sau destituirii) unor teorii generale ale eului obiectiv. Asemenea repere ale eului modulează forma persoanei în opozițiile ei antagoniste (ca niște treceri de o parte și alta a originii) când eul transcende orice mișcare, opoziție sau dialectică.

Eul subiect-subiectiv, obiect-obiectiv

Eul e un fenomen inegal[4] resimțit în primă instanță ca realitate negativă. Copilul își percepe eul ca relegat, reminiscență a unei imagini de nicăieri, reflexia unui izgonit, a singurului posibil, rupt cu putere din tot, din întreg. Eul marchează nepotrivirea dintre lumea din care vine şi lumea în care este. Altfel de ce l-ar speria visele? Un eu fără să-și poată concepe obârșia, cauza, plenitudinea, cu toate sforțările, le poate doar tatona, bănui, eventual ca gând de autoanihilare, neantizare, are sentimentul de incomplet. De aici tendința de a se întoarce mereu asupra punctului de contact cu nimicul, de a se întreba: de unde vin eu? Eul coşmarului surprinde un eu izgonit de eu, eul rupt de eu. Dar unde ar putea să se ascundă eul în altă parte decât în sine? Cine este acest eu, ce anume mă face pe mine conştient de această individualitate? O simplă buclă reflexivă? Cum, prin ce paradox am apărut în acest înveliş, formă de manifestare, când ar fi putut să fie altcineva, altceva? Oricine aș fi fost, eram tot eu? Cum de sunt chiar entitatea eu cu care mă confund, care îmi dă con-ştiinţa propriei persoane, ceea ce mă separă de ceilalţi, dar orice individ asemenea mie o resimte prin intermediul propriului său eu? Fiecare se deosebeşte de celălalt prin aceeaşi structură identitară care nu poate fi decât obiectivă, la limita subiect-obiect. Acelaşi fond fiziologic şi aceleaşi legi mă diferenţiază în cheia unui paradox tradus într-un simţământ al individualului, al propriului, al persoanei, cu alură obiectivă. Faptul că ne întâlnim aici ca euri ar ține de acest sens al obiectivității. Dar deosebirea dintre eurile obiect este în afara lor, ca nişte proprietăţi care se adaugă sau se scad loruşi. Ca şi cum, pentru a face deosebirea, eul se adresează, se conectează într-un punct exterior, răspunzător de deosebiri şi atribuiri. Acel loc al individuaţiei este perfect asimilat ca fiind eul (obiectiv) – de vreme ce toţi avem acces acolo. Iar existenţa sa o putem pune pe seama funcţionării unui principiu generator de individuație care se declanşează spontan[5]. Situaţia de exterioritate a unui eu obiectiv îmi arată că de fapt eurile sunt omoloage. Aşadar în exterior constat pluralitatea eurilor pe baza unei măsuri comune, pe când diferenţa autentică rămâne într-un interior inexprimabil. Factorul comun al pluralităţii eurilor este eul obiectiv. De aceea filosofii vorbesc despre eul trasat ca obiect, pe când poeţii reuşesc să scoată la lumină mereu câte ceva din tenebrele eului subiect, lăuntric, echilibrându-l. Astfel un anumit interior trăit devine tot timpul exterior și invers, așa încât granițele terminologice sunt relative. În cadrul acestora putem vorbi de eul pentru sine, eu subiect – eu trăit; eul ca noțiune de studiu pentru filosofi și științifici este un eu obiect (eu în sine). În mod inerent eul poate fi exprimat subiectiv sau obiectiv indiferent de abordare. Subiectivitatea denotă artistic și e mediul propice deschiderilor metafizice, fără sens pentru unii oameni de știință și filosofi. Cu atât mai mult, o știință subiectivă a eului pare un non-sens; dar aceasta e miza paginilor de față.

*

Eul subiect (eu pentru sine) redat ca atare, ca relatare, poveste, se exprimă ca eu subiectiv – element al unei știiri și con-știiri subiective; aceeaşi trăire poate fi exprimată în fel şi chip, aşa cum se întâmplă în cazul poeţilor – dar și ca eu obiectiv atunci când datele sale sunt analizate, încadrate științific și actualizate filosofic.

Eul ca obiect, în urma experienței și analizei conceptuale a naturii sale, apare ca preocupare filosofică de studiu, ca eu obiectivat; obiectivată prin exprimare, însăşi trăirea capătă valoare obiectivă. Prin ea se caută un consens general, factual. Dar eul obiect poate fi relevat și ca expresie a unei subiectivități (așa cum se întâmplă cel mai vădit în idealismul german, unde sistemele filosofice sunt de fapt poetici) dând naștere la modele coerente de ordinul fascinației unui basm.

Fiecare eu e povestea lui, un basm irepetabil și incomunicabil. Și știm că poveștile sunt infinite. Iar spațiul ființei, cel care îl conține pe cel poetic, ar trebui să aibă un cardinal mai puternic, un infinit și mai mare.

Orice dihotomii şi împărţiri se dovedesc în final superflue: datul ontologic, eul pur, esența persoanei pot fi atribuite atât eului subiect cât și celui obiect. Ambele pot deveni platforme de studiu pozitiv, pe tărâm științific sau filosofic (cel mai vizibil în abordarea kantiană, iradiind categoriile intelectului, limitele inerente ale cunoaşterii[6]), precum şi în cazul eului constituit al fenomenologiei unde se încearcă să se tranşeze intersubiectivitatea.

Pe alt plan se poate spune că eul subiectiv, eul cogito caracterizat prin atitudine de cunoaştere, eu al diferenţelor cognitive, al tuturor experiențelor personale, e o necesitate, iar eul obiectiv un deziderat în vederea unui eu detaşat din faptul pluralităţilor (subiectivităților) într-un model coerent, posibil și chiar universal valabil, al tuturor experiențelor posibile, un eu obținut prin inducție. Mai nou, eul mental, cel al neurofiziologilor și filosofilor conştiinţei este un alt model de eu obiect-obiectiv.

Eul şi trupul său

Trupul apare nesatisfăcător ca semn distinctiv al individului. El e perceput ca un obstacol pentru disponibilităţile niciodată saturate ale eului de a se manifesta, perpetua, de a căuta, a comunica, a întâlni, a iubi, a aspira către stabilitate, de a dobândi o credinţă. Vechii greci susțin că trupul e o piedică în aflarea adevărului. Altceva luptă în trup și cu trupul pentru a ieși la lumină. Chiar și evoluționiștii cred că trupul e un material al cărui dat și tendințe sunt transgresabile circumstanțial și însumabile în acte exponențiale ce duc la ceva mai mult, la configurarea unui alt eu sau a unui alt fel de eu, mai sigur, mai plenar, mai… evoluat. Trezindu-se solidar cu un mijlocitor de care trebuie să țină seama, dar nu determinant al aspirațiilor sale, eul devine purtător de trup, nu invers. Eul este parabola și morala trupului[7]. Principiul său. În perspectiva măsurii și a sensului vieții, eul e în posesia trupului și susțin că eul este ființa începutului; trupul nu precede eul, nu îl determină, ci îl transpune eventual prin servituţi de tot felul, cu atât mai puţin dispariţia trupului are legătură cu pierderea eului. Eul e o entitate independentă și conjunctural legată de un trup, situație a eului obiectiv în favoarea căreia încep și științele să aducă argumente. Viața este principiul calitativ superior și ireductibil al universului: dovadă? faptul că suntem! Materia neînsuflețită nu poate genera viață; senzație; dorință; idee; sentiment; rațiune!

Prea sărace şi cu mari hiaturi sunt explicaţiile după care trupul, învelişul, îl determină pe individ sau eul e rezultatul unei constituiri istorice şi sociale. Chiar așa să fie în datele exterioare, liniare, indistincte, de la un punct încolo lucrurile nu mai stau astfel. Valoarea exteriorului decade, e compromisă de perisabilitate, de miza materială subordonată sentimentului de unic, de irepetabil. În străfundul netulburat al meditaţiei de sine eul se deschide și se constituie spre fenomene de altă factură decât cele cotidiene. De unde începe temporal drumul către eul meu? Orice moment aș stabili, el devine convențional, generator de paradoxuri logice, biologice, etice etc. Gândind temporal, categorial, ne raportăm la originea universului, față de care toți contemporanii avem aceeași vârstă. Un vector n-dimenisonal cu puncte de aplicație diferite ne adună pe toți pe aceeași izocronă. Ramificații necunoscute duc la înrudirea mea cu absența. Aici găsesc că eul este şi supratimp şi nontimp. Supratimp, fiindcă nu pot stabili pe nicio cale ceea ce vine de dinainte de el și unde poate duce, non-timp fiindcă are legătură, pune în mișcare fapte care îl transcend. Eul decurge din viitor, nu din trecut! La limită, eul este Prezentul și e limita Timpului! Eul vine din alte dimensiuni. Aceste alte dimensiuni formează un mediu de informații, mesaje, intuiții, tendințe, față de care eul, în multe situaţii, se arată a fi conştient, expus; anumite momente privilegiate ies la suprafaţă așa cum punctul unei curbe sau al unei suprafețe algebrice e împroprietărit de informația survenită din vecinătățile lui. Eul-subiect poate avea trăiri, chiar experienţe ce fac abstracţie de timp (de înlănţuirea cauzală a evenimentelor) sau pot depăşi timpul, aşa încât s-ar spune mai degrabă că eul-subiect nu are legătură cu ceea ce se înţelege prin timp obiectiv, ca ordin al unor relaţii contingente de coordonare şi raportare ale eurilor la lume. Aici nu avem mărturii convingătoare, ştiinţifice, fiindcă experimentele personale nu se pot programa, nici reproduce, ori din simplul fapt că martorii sunt excluși. Materialul uman şi cazurile de acest gen este imens, dar foarte prost gestionat, rămas la nivelul impresiilor şi atunci când se analizează, decade într-un facil paranormal.

Cele mai însuflețite atitudini de transgresare a determinismului natural, de comunicare și revelare a unui eu ascuns dar evident, cert dar fragil, extrem și disponibil, al clipei și dintotdeauna, sunt de găsit la poeţi, în literatură sau în jurnalele misticilor. De ce n-am extrage de aici dacă nu legi (fiindcă în asemenea condiţii mărturiile capătă dimensiuni onirice, poematice, incidentale) măcar unele străpungeri ale tăcerii ce pot deveni din clarificări sau intuiții, adevărate programe ale eului:

„Fiindcă se pare că totul / ne ascunde. Uite, copacii există; casele / în care locuim au rămas aceleași. Numai noi trecem pe lângă toate ca un schimb aerian./ Și totul se unește ca să ne împrejmuie cu tăcere, pe jumătate / de rușine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranță…”.

Viziunea lui Rilke e în continuitatea substanței umane, chiar expresia de atâtea ori reluată în alte și alte haine ale metaforei învederează un adevăr atât de prezent și totuși de nepătruns. Nu avem puterea de a ne opune condiției în care ne aflăm – acest infimum uman – dar neputințele și împotrivirile din montura jocului pierdut sau pe cale să-l pierdem se adună în Marea Integrală Umană: acest abur al răsuflării, acest fir de zăpadă al trupului, crește, urcă, devine cumplit, măreț, înfricoșător chiar și pentru celeștii ce ne pot strânge prea tare… Poetul o spune:

„Dac-am putea și noi să găsim o curată, îngustă, trainică parte de substanță umană, o fâșie de pământ fecund care să fie / a noastră, între fluviu și stâncă. Fiindcă propria noastră / inimă ne depășește mereu ca și ei. Și nu mai putem / s-o privim în imagini care o domolesc, și nici în / trupuri zeiești în care se potolește, sporind.”[8].

Muzica și poezia pot exprima tainele în care trăim!

[1] Din acest motiv, pedeapsa ori recompensa post-terestră apar nejustificate, superflue.
[2]Diferenţieri operaționale, care se vor elucida pe parcurs: eul subiect şi obiect sunt proprii unei perspective ontologice, eul subiectiv şi obiectiv, celei gnoseologice.
[3] Prin această formulă îmi exprim afinitatea cu idealismul filosofic german pe care îl radicalizez prin subiectivizare, căci dezideratul lui consta într-o doctrină obiectivă. O știință subiectivă ar însemna un alt mod de abordare a datelor existente, indiferent de cale: fie coborând de la generalul transcendental cu miză obiectivă și realistă la particular, fie urmând de la subiect la obiect prin inducție și radicalizare fenomenologică, de la teorii particulare, inauguratoare, pliate pe subiecți și ridicate la rang de teorie generală, fie prin descoperire mito-logică, îm-părtășire, cunoaștere de sine revelatorie – așa sunt poeticile, iar toate filosofiile sunt poetici.
[4] Inegal, de neîmpărtășit în termeni concreți, eligibili, e limpede că se desfășoară cu totul diferit de la om la om, dar e posibil ca nu toată lumea să îl conștientizeze. La fel ca în cazul celor care spun „eu nu visez niciodată, nu îmi amintesc niciun vis.”
[5] Principiu invocat de Plotin, Aristotel, dar și de Schopenhauer și Nietzsche, asupra căruia filosofii nu au căzut de acord dacă e de natură materială (Plotin) sau divină (așa cum încearcă Descartes să deducă în Meditaţia a treia metafizică, existenţa lui Dumnezeu).
[6] O perspectivă pe care o bănuiesc totuși de o monumentală subiectivitate!
[7] Dimpotrivă, trupul e anecdota eului.
[8] Citatele sunt din A doua elegie duineză (traducere Al. Philipide).