Culoarele Teatrului „Nae Leonard” afișează până în aprilie viitor o extraordinară expoziție de stampe kabuki, grație colaborării între directoratul instituției gazdă, domnul Teodor Niță, colecționarul avocat George Șerban și directorul Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, părintele Ilie Cosmin. Despre această fericită colaborare, s-a spus, printre altele, de către domnul Teodor Niță, cu prilejul vernisării evenimentului, în seara de 15 octombrie a.c.:
„... nu suntem doar noi gazdele acestei expoziții. Această expoziție a avut loc datorită colaborării noastre de mult timp cu Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos. Pentru că, cel care a făcut de fapt să existe această expoziție, relația principală a părintelui Cosmin Ilie cu domnul avocat George Șerban, a făcut ca dumnealui să fie înduplecat și convins (...) și iată, părintele i-a spus domnului avocat: Mai avem un spațiu, al nostru, fratern, pe care vi-l putem pune la dispoziție cu toată dragostea. Și domnul avocat l-a vizitat, l-a văzut și a spus da”.
Pe lângă faptul de netăgăduit că este o expoziție pe care merită să o vizitați și să o revizitați, dacă doriți să înțelegeți ceva din istoria și semnificațiile artei kabuki (informații pe care ne-am fi așteptat să le primim de la curator Dr. Alexandru Constantin Chituță), precum și care au fost binecuvântatele pricini pentru care părintele Cosmin Ilie l-a îndrumat pe domnul avocat George Șerban către culoarele Teatrului „Nae Leonard”, veți citi cele ce urmează.
Prin cuvântul kabuki înțelegem astăzi arta cântecului și a dansului, dar și ceea ce, în domeniul teatrului japonez, reprezintă avant-garda, gustul bizar, aparența sofisticată și bizar-extraordinară pusă în slujba revoluției sociale prin artă. Asta a însemnat teatrul kabuki în evoluția Japoniei către modernitate: fermentul unei revoluții sociale printr-o artă populară. Shogunatul, care, timp de secole, a reprezentat ancora conservatoare a Japoniei feudale, s-a opus cât a putut acestui fenomen social în numele tradiției, a religiei și a unui cod moral care condamna promiscuitatea și libertinismul într-o lume a castelor sociale și a convingerii că fiecare muritor era dator în Țara Soarelui-Răsare să atingă măcar o dată în viață perfecțiunea în domeniul său de activitate.
Teatrul kabuki (al costumelor și al măștilor caracterologice), începând cu secolul al XVII-lea, a însemnat în Japonia terenul pe care s-au întâlnit și au pus temeiurile lumii moderne negustorii, actorii și prostituatele. În teatrul kabuki, femei-actor, iar mai apoi, după ce shogunatul le interzice scena pe motiv de imoralitate, tineri bărbați, portretizau diverse tipuri sociale, răzbunând frustrări a căror liberă exprimare ar fi fost altfel pedepsită cu moartea.
Experimentat la început cu ingenuitate de curtea imperială, acest gen a fost preluat și sponsorizat de clasa din ce în ce mai potentă a negustorilor, acest limbaj artistic transformându-se într-o formă de defulare publică (primii actori proveneau din rândurile geishelor, de unde faptul că această artă a fost criticată ca „prostituție teatrală”, expresie care circumscria androginia, erotismul și sexul, adică subiectele care au făcut și fac carieră în teatrul universal) decisivă în dizolvarea orânduirii feudale și în instaurarea societății liberale. De pe urma acestui show desfășurat pe perioada mai multor secole până în ziua de azi, au rămas afișe nenumărate și extraordinare din punct de vedere artistic, multiplicate sub formă de stampe, care înfățișează actori, femei și bărbați, surprinși în rolurile pe care le-au interpretat pe scenă. Au fost astfel create, de artiști pe care cultura occidentală i-a recunoscut în timp ca mari maeștrii, adevărate icoane ale unei lumi astăzi apuse. Dar icoane profane, ale omului din ce în ce mai puțin preocupat de divinitate.
(Codrin Vasiloancă-Smirnoff)
