Acest articol urmărește să ilustreze evoluțiile istorice și modificările de statut ale spațiului carpato-danubian, situat în contiguitate cu cel ponto-baltic, prin intermediul a douăsprezece hărți. Știm că tragediile istorice ale României din ultimii 200 de ani și mai bine au fost legate de vecinătatea directă cu două imperii puternice: cel rus și cel otoman. Cele mai multe războaie dintre ele s-au purtat pe teritoriul nostru, tocmai fiindcă eram un stat tampon (harta 1).

Harta 1

Ceea ce ilustrează seria de hărți istorice pe care le-am selectat aici, este faptul că atâta vreme cât România a fost un stat tampon, a fost nevoită să penduleze mereu între Est și Vest pentru a-și menține statalitatea. Această hartă arată poziționarea din 1812 a Principatelor moldo-valahe: integrate în lumea otomană, dar ocupând o poziție de margine, pe un fel de promontoriu tampon între Austria și Rusia, pe de o parte, și Imperiul Otoman pe de alta. Aceeași situație o înfățișează hărțile 2 și 3, cu deosebirea că în ultima, cele două provincii au devenit, între timp, principate autonome. Aici, otomanii au fost împinși spre sud, astfel că la sud-vest am devenit vecini cu alte două state-tampon, autonome, Serbia și Bosnia.

Harta 2

Harta 3

În 1918, după Pacea de la Brest-Litovsk, germanii, victorioși în războiul cu Rusia țaristă, au creat imediat două state-tampon: Polonia și Ucraina. Cu ultima se învecina Regatul României (Mici), întregit cu Basarabia, deci după 27 martie 1918 dar înainte de iunie 1920 (Tratatul de la Trianon, prin care Ungaria a recunoscut unirea Transilvaniei cu România). Se observă că peninsula Crimeea aparține Ucrainei (harta 4). În schimb, în 1939, Crimeea (colorată în verde), este regiune autonomă a RSFSR – Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (harta 5, vezi săgeata roșie), ca și treisprezece ani mai târziu, înainte de moartea lui Stalin (harta 7, vezi săgeata albastră). Ucraina intrase în componența URSS în anul 1922 și a rămas timp de șapte decenii, până în decembrie 1991, după dezmembrarea URSS (harta 9).

Harta 4

 

Harta 5

 

Harta 7

Ca o consecință directă, tot șapte decenii, între 30 decembrie 1922 și 25 decembrie 1991, România s-a învecinat direct cu Uniunea Sovietică. Partea nord-estică, Basarabia și nordul Bucovinei, care se învecinau cu Ucraina ruteană, au fost ocupate de sovietici în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 (harta 6). Țările și provinciile revendicate de URSS prin acest pact încheiat cu Germania nazistă constituiau, de fapt, un coridor sau „cordon sanitar”  (cu verde viu) între Rusia și Europa Centrală. Odată ocupate, acest spațiu-tampon a dispărut (idem).

Harta 6

În perioada războiului rece am făcut parte din blocul socialist (harta 8). Aici, Iugoslavia, deși colorată în roșu, este considerată, eronat, ca fiind situată la vest de Cortina de Fier (trasată cu alb); de fapt, aceasta tăia continentul de la Marea Baltică la Marea Adriatică (traseul galben). Odată cu recunoașterea Ucrainei ca stat independent (1991), pentru prima oară în istorie, funcția de stat-tampon între principalele blocuri organizaționale (mai târziu și militare) europene a fost preluată de Ucraina. Practic, România și-a transferat această ingrată sarcină vecinului de la răsărit. Beneficiile au fost și rămân (dacă nu vom cere, prostește, „împărțirea Ucrainei”) foarte mari. Am avut 30 de ani de siguranță, în care ne-am putut forma instituții democratice și dezvolta economia și societatea. Ce se întâmplă azi Ucrainei reprezintă ceea ce i s-ar fi întâmplat României dacă nu era membru UE și NATO.

Harta 8

Hărțile 10 și 11 înfățișează tranziția Europei de Est către Uniunea Europeană, care a „împins”, etapă cu etapă, teritoriul controlat de URSS/Rusia înspre nord-est (motiv de îngrijorare pentru Kremlin), iar pe harta 12 se pot vedea statele aflate în procesul de integrare europeană: state-candidat, cu albastru închis (Ucraina și Republica Moldova), state aflate în tratative pentru obținerea statutului de candidat (Turcia, Serbia, Muntenegru), state care își doresc să demareze negocierile / state-aplicante (Albania și Macedonia), și state potențial candidate (Georgia, Bosnia).

Harta 10

 

Harta 11

 

Harta 12

Aceste deformări ale frontierelor, evoluții statale și suprastatale, urmate de reconfigurare cartografică și recristalizare a câmpului geopolitic est-european, ilustrează, de fapt, alternanța și deplasarea centrelor de putere într-o perioadă istorică. Ele s-au succedat și vor continua să se producă deoarece România se află pe falia dintre două civilizații: cea occidentală (catolico-protestantă), și cea orientală (slavo-ortodoxă)[1]. Totodată, este situată între două blocuri politico-militare a căror prevalență a fost schimbătoare de-a lungul timpului. De mai bine de o sută șaptezeci de ani, de la generația pașoptiștilor, statele, apoi statul român a(u) făcut eforturi impresionante să resoarbă această falie și astăzi, putem spune, având în vedere în special direcția politicii noastre post-decembriste, că am reușit să ne integrăm în blocul vestic. Numai că faliile civilizaționale, ca cele geologice, se pot reactiva oricând. În zilele noastre, substratul geopolitic al conflictelor este mai influent decât cel religios și decât cel etnic, dar nimeni nu poate garanta că lucrurile rămân așa.

În luna mai a anului 2014, jurnalistul american Robert D. Kaplan, editor la The Atlantic, specialist în relații internaționale și geopolitică, a dat o serie de interviuri în România, cu prilejul lansării cărții sale The Revenge of Geography / Răzbunarea geografiei. Bun cunoscător al țării noastre, pe care o mai vizitase în anii ’80, felul în care decripta criza din Ucraina a surprins. Să ne amintim că în acel an, Rusia, printr-o operațiune pregătită din timp, invadase Crimeea, precum și regiunile rusofone din estul țării. Deși eram edificat asupra realismului geopolitic cultivat de autor, mi s-a părut prea binevoitor față de „nevoile” geopolitice ale Federației Ruse.
Cum evalua R. Kaplan aceste evenimente?
„I believe that what Russian president wants is a traditional buffer zone in Central and Eastern Europe an in the Caucasus”. El relua, astfel, ceea ce afirmase cu ocazia lansării cărții The Revenge of Geography în Statele Unite: „What are Russia’s interests in Ukraine? Russia needs a buffer zone…”.

În prezentarea versiunii românești, Răzbunarea geografiei, făcută la Ministerul Afacerilor Externe, în mai 2014, a motivat astfel această evaluare:

„Cred că sprijinul occidental pentru demonstranții pro-europeni din Kiev acum câteva săptămâni a fost naiv. Nu că a fost greșit sau rău. Dar e clar că rușii au avut un plan pentru a destabiliza Ucraina și a anexa Crimeea, plan pus la punct de câțiva ani în ministerele lor. Pentru că Rusia urmărește să aibă o Ucraină neutră sau una pro-rusă. De îndată ce guvernul de la Kiev a devenit pro-occidental, Rusia nu a mai avut de ales decât să implementeze programul. Vestul ar fi trebuit să se aștepte la asta, să se aștepte la anexarea Crimeii – tocmai din cauza geografiei. Rusia pur și simplu nu a putut tolera un regim orientat către Europa. Dacă susții mișcările pro-occidentale de la Kiev (cum a făcut-o Vestul – s.mea, C. F.), ar trebui să ai deja un plan care să contracareze mișcările previzibile ale Rusiei, de răspuns la aceste acțiuni”.[2]

Oarecum ciudat, analistul american părea să nu realizeze că, prin Ucraina și Belarus, Federația Rusă avea, de fapt, o zonă tampon între ea și statele NATO și UE, iar ce a făcut (și face și azi, de fapt), este să micșoreze sau chiar să „înghită„ această zonă tampon, de parcă ar fi nerăbdătoare să se învecineze direct cu „potențialul agresor”, cu state membre NATO. De ce atâta nerăbdare de a avea frontieră comună cu țări pe care le consideri inamice, dacă pretinzi că te simți amenințat de ele și ai intenții pașnice? Pe de altă parte, se cuvine să avem în vedere și îndreptățirea Federației Ruse de a-și securiza, cumva, vasta frontieră apuseană. Numai că această dorință se ciocnește de aspirațiile altor popoare, de care conducătorul de la Kremlin nu pare și nu vrea să țină seamă. Această analiză realistă a lui R. Kaplan se întâlnește cu poziția moderată a Alinei Mungiu-Pippidi, exprimată în 8 februarie anul acesta, două săptămâni înainte de intrarea trupelor rusești în Ucraina:

„Putin ne cere garanţii privitoare la securitatea Rusiei, dar şi le-a luat deja. Ele sunt Transnistria, Crimeea, Ucraina de Est pe care deja o are, şi Bielorusia pe care a ocupat-o zilele din urmă, după ce în toamnă s-a speriat că opozanţii sprijiniţi de Occident îl vor da jos pe Lukaşenko (care nu e etern) şi s-a decis că mai bine control direct decât indirect. Garanţii mai bune ca astea noi nu avem cum să îi dăm, şi ce e în discuţie e doar ocuparea directă a întregii Ucraine şi a Georgiei, din care a plecat tot la intervenţia unui preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, la precedenta invazie”[3].

Problema este ca și popoarele să consimtă la aceste gajuri. Dar cu aspirațiile unui popor nu te joci. După secole în care s-a întrecut în arta de a jongla între polii de putere[4], românii s-au săturat să joace acest rol ingrat. La un moment dat, elitele sale au căzut de acord (lucru rar în istoria noastră!) că e vremea să adune toate energiile naționale pentru a forța intrarea în compania selectă a statelor de nucleu ale civilizației occidentale. Aceasta a fost rațiunea emancipării de la 1848, a aducerii pe tronul țării a unui Domn străin, a înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin, a reformelor, iar, la ieșirea din coșmarul comunist, o sută cincizeci de ani mai târziu, a demersurilor asidue pentru integrarea în Uniunea Europeană și în NATO. Devenită parte a civilizației euro-atlantice, România a reușit astfel să scape, după o lungă evoluție istorică, și profitând de o conjunctură favorabilă (intervențiile S.U.A. în Iugoslavia, Irak, Afganistan), de funcția de stat-tampon. Acest rol a fost transferat, automat, unei țări situate mai la est, vecină cu puternicul stat moscovit de a cărui „protecție” abia scăpasem în 1991: Ucraina. Numai că, după mandatul prorus și corupt al președintelui Ianukovici din 2010-2014, tot mai mulți ucraineni au început să privească spre Occident, semn că își doreau integrarea în zona de prosperitate și confort a Uniunii Europene, și să scape de postura de stat-balama.

În condițiile agresiunii rusești de anul acesta, România se afla în pericol de a pierde uriașul beneficiu al ultimilor treizeci de ani, de a avea un stat de mărimea Ucrainei interpus între ea și colosul rus. Dincolo de politica puțin binevoitoare a ucrainenilor față de importantele minorități românești din Bucovina, Bugeac (zona Cahul-Ismail-Cetatea Albă din sudul Basarabiei), Ucraina era „plapuma” noastră de iarnă grea, când se pornește crivățul! Ocuparea Insulei Șerpilor și infiltrarea diviziilor lui Putin înspre Odessa și Transnistria ar fi fost catastrofală pentru noi. Să avem din nou pe ruși la 40 km de Sulina, poate chiar la gurile Dunării, ar fi însemnat că putem să ne luăm adio de la exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi din Marea Neagră, iar activitatea portuară de la Sulina, Midia și Constanța, să fie teribil de expusă. Putem, deci, răsufla ușurați că armata ucraineană, cu substanțial ajutor occidental i-a scos pe ruși din acest perimetru sensibil. Războiul, însă, mai are nevoie de eforturi însemnate pentru a fi câștigat, iar riscurile atragerii în conflict a altor părți (de exemplu, Belarus) sunt mari. Summitul NATO care se desfășoară în aceste zile la București (29-30 noiembrie), ar putea adopta măsuri decisive. Însă acestea trebuie să fie înțelepte, adică să nu piardă din vedere scopul general, pacea.

[1]Cf. Samuel Huntington (Ciocnirea civilizațiilor), Niall Ferguson (Războiul lumilor), Neagu Djuvara (Civilizații și tipare istorice).
[2]   Interviul realizat pe 15 mai 2014 la Ministreul Afacerilor Exerne (pe https://www.mae.ro/node/26716 nu mai este disponibil pe site-ul instituției). Un rezumat a fost difuzat de postul TV „Digi 24” în octombrie 2014 (captură video).
[3] Alina Mungiu-Pippidi, Dansând cu ursul, pe https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/alina-mungiu-pippidi-dansind-cu-ursul-2148582.html. Articolul a fost publicat inițial pe site-ul România Curată.
[4] În eventualitatrea slăbirii sau chiar destrămării Uniunii Europene, R. Kaplan, care e un prieten al țării noastre, declara: „Washingtonul e la o jumătate de lume distanță față de Balcani, în timp ce pentru Rusia, România se află în câmpul ei vizual. Acest lucru mă îngrijorează cu privire la țara dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri (it will have to manneuvre among powers)”. Interviul luat de Alina Matiș la postul TV „Digi 24” în octombrie 2014 .

Articolul anterior
Giovanni Mascellini, un om născut din piatră

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut