„Celălalt” ca termen necunoscut în ecuația cunoașterii de sine / Alexa Ioana Popescu

Eseul elevei Alexa Ioana Popescu, din clasa a XII-a C a Liceului Teoretic „Emil Racoviță” Galați, a obținut locul al II-lea la Concursul Național de Eseuri „Vârstele Filosofiei”, Iași, ediția 2021 (cu drept de înscriere la Facultatea de Filosofie, pe locurile speciale). Felicitări!

În opinia mea, cunoașterea de sine este unul din cele mai importante scopuri pe care ar trebui să le atingă un om în viața sa. Reprezintă rădăcina la baza căreia stă întreaga ființă umană, cunoașterea de sine întruchipând virtutea supremă ce ne poate schimba destinul radical.

Desigur, în ziua de azi toți considerăm că ne cunoaștem, menționând câteva preferințe strict legate de lumea fizicăîn care trăim, preferințe ce se identifică cu partea materială ce ne înconjoară, cum ar fi: o anumită mașină, o casă, haine, etc. Dar cu toate astea, extrem de puțini oameni se cunosc mai departe de atât. Când a fost ultima dată când ne-am rezervat timp pentru noi și am stat la o discuție cu sinele nostru? Dar cu sufletul? Oare câți au reușit măcar să ajungă la aceasta înțelepciune: de a vedea cu adevărat ce se aflăîn interior?

De asemenea, mai există și cealaltă extremă, cei care reușesc să găsească calea către sine, dar nu acceptă că această comunicare este esențială pentru a trăi în armonie cu ei înșiși. Mulți oameni aleg să fie superficiali când vine vorba de această latură a autocunoașterii, ce oferă o metamorfoză a celor două lumi în care trăiește un individ: lumea interioară și cea exterioară.

Din păcate, prin „lume interioară” se înțelege deseori partea biologică a ființei umane, și superficial câteva sentimente, trăiri trecătoare, pe care nu se pune accent. Acceptăm că avem așa zisele „zile proaste” dar nu de multe ori căutam adevărata cauză și rezolvare. Reușim să ne mulțumim cu o explicație de suprafață și ne trăim viața mai departe, de parcă nimic nu ar fi existat. Este uimitor cum societatea consideră că dacă ne punem o mască pentru exterior, interirorul va fi invizibil pentru cei din jur si pentru persoană. Ridicăm din umeri și uităm, punându-ne un zâmbet fals, neavând habar cât de mult interiorul nostru se degradează cu fiecare eșec al lumii exterioare, pe care fie ni-l provocăm singuri, fie pur și simplu ne asumăm că „așa a fost să fie”. Oamenii continuă să facă această greșeală: să ignore propria lume interioară de dragul celei exterioare care îi fură în jocul „pseudo realității”. Toți facem greșeli asemănătoare, din cauza cărora ratăm cu succes legătura dintre cele două lumi între care pendulăm continuu.

Această eroare se repetă, și devine din ce în ce mai toxică pentru lumea interioară, care încet dar sigur, ajunge într-un stadiu avansat de degradare și chiar distrugere. Atâta timp cât o persoană nu poate menține un echilibru între cele două realități menționate mai devreme, aceasta nu poate susține că se autocunoaște cu adevărat. Este greșit să își asume acest fapt.

Dar, atunci când talerele balanței sunt dezechilibrate, de data aceasta lumea exterioară fiind ignorată cu desăvârșire, autocunoașterea are de pierdut în egală măsură. Și mai mult de atât, dacă armonia nu se poate instala într-un timp relativ scurt, persoana va fi afectată în mod exponențial pe mai multe planuri, concomitent.

Lumea exterioară înseamnă mai mult decât mulțumirile materiale sau financiare. Printre cele mai importante aspecte ale acestei lumi se află și relațiile interumane. Așa cum afirmă și psihologul Daniel Goleman: „Capacitatea de a înțelege ceea ce pare să se petreacă în mintea altuia este una dintre cele mai prețuite calități umane. Neuropsihologii o numesc văz mental (…) Pentru a avea un văz mental, e nevoie de aceste abilități de bază: să faci diferența dintre tine și ceilalți, să înțelegi că alții pot gândi diferit față de tine și pot percepe situațiile dintr-o perspectivă diferită, realizând că scopurile lor pot să nu slujească intereselor tale”.[1]

Altfel spus, felul în care ne raportăm noi la celălalt reprezintă o formă de autocunoaștere. Înainte de a menționa prieteniile directe, ce sunt predictibile datorită însușirilor comune ale celor două persoane ce doresc să aibă o relație de amiciție, să facem un exercițiu de imaginație: o întâmplare în viața noastră neprevăzută, complet neașteptată, capabilă să ne prindă cu „garda jos”. Un astfel de moment ne determină cu adevărat să vedem ce fel de oameni suntem, ce valori ne ghidează viața, ce alegeri pe moment facem. Genul de situații care scot la iveală adevăratul caracter, doar datorită faptului că nu ne lasă așa-zisul „timp de gândire” de care avem nevoie toți pentru „a lua decizia corectă”. De exemplu, te regăsești într-o stație de autobuz, gata de a urca într-un mijloc de transport în comun, când prin fața ta trece cu viteză un adolescent la volanul unei mașini scumpe, având muzica dată la maxim. Prima reacție? Judeci: „dar cum își permite, unde se crede, sigur a fost crescut în puf, nu are ce căuta în acea mașină scumpă, să meargă să muncească” etc. Într-o fracțiune de secundă vezi cum o simplă greșeală îl propulsează pe tânăr în cel mai apropiat stâlp. Atunci, universul s-a oprit pentru câteva secunde. Nu ai timp să te gândești, ci doar să reacționezi: stai nepăsător și îți vezi de viață, ceri ajutor, sau rămâi un spectator mut? O astfel de situație cu caracter social, te ajută să te cunoști. Fie că acel tânăr sfârșea într-un accident sau nu, până și clipa în care mintea este asaltată de prejudecăți este un bun moment de introspecție, de a te întoarce către lumea interioară, deoarece se poate aplica următorul raționament: „judecăm nedrept oamenii doar pentru că noi am strâns în lumea noastră interioară tristeți, supărări, frustrări”. Prin aceasta se face o legătură directă între universul nostru interior, cel exterior, și partea socială ce caracterizează în mod direct lumea exterioară în care ne aflăm. Astfel, putem avea acces la sine analizând reacțiile noastre directe în raport cu situații de acest gen.

De cealaltă parte socială a lumii noastre exterioare se află toate prieteniile, relațiile amicale, colegiale, profesionale ce sunt bazate pe interese, pasiuni, aspirații comune.

Acest lucru dovedește încă o dată miza socială a cunoașterii de sine: putem privi în interiorul nostru analizând cine se regăsește în lumea noastră exterioară. Atâta timp cât prietenia și relațiile dintre oameni sunt bazate pe caracteristici comune dintre respectivele persoane, putem deduce că grupul social din care face parte o persoana este chiar oglinda lui interioară.

Astfel, uitându-ne la anturajul în care se regăsește un om și analizând mediul cu care se identifică, putem să deducem anumite reflexii cheie ale personalității sale. Mai mult de atât, chiar și noi, într-un moment de introspecție, analizând persoanele apropiate ne putem răspunde la întrebări legate de noi, de sinele exterior si chiar cel interior. Cercul se închide: „a fi în interior” sau „a fi în exterior” devin fețele lui Ianus ale personalității noastre.

Concluzionând, cunoașterea de sine este unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții unui om. Cele două componente esențiale, lumea internă și cea externă realizează imaginea desfășurării procesului complex de dezvoltare a sinelui într-o perfectă armonie. Astfel, dacă oamenii acordă atenție vieții interioare și, deopotrivă, relațiilor sociale, ar fi mult mai câștigați, împăcați cu sine și ar înțelege de ce uneori viața și destinul lor au luat-o pe căi greșite.

Dacă nu îți cunoști sinele, ești asemenea unui om într-o cameră plină de oglinzi ce reflectă simultan și lumină și întuneric, dar nu poți vedea nimic: ești legat la ochi de propria ignoranță. Și totuși, chiar și din această absență a cunoașterii sinelui poți trage învățături înțelepte. Către o astfel de înțelegere ce pornește de la absență ne trimite și Valeriu Gherghel, pornind de la analiza principiului sfântului Bernard credo ut experiar: „Dacă tot ceea ce constatăm în lume (…) este absența (subl. V.G), va trebui în chip necesar să investigăm în interiorul nostru: «citim acum în cartea experienței (hodie legimus in libro experientiae)»; așadar – ne spune Valeriu Gherghel – să ne întoarcem spre sine și să ne scrutăm conștiința (convertimi ad vos ipsos): «nu căuta afară ceea ce se găsește numai înăuntru»”.[2]

Dar „înăuntru” este și celălalt, pentru că, în contemplarea sinelui, îl cuprind, deopotrivă, și pe cel de lângă mine. „Eliberează-te, oglindește-te în celălalt!”: strigă vocea din tine. Drumul către Sine duce întotdeauna prin sinele celuilalt. Către acesta îmi îndrept privirea și prin el mă privesc pe mine. Eu sunt, în același timp, în mine și în celălalt. De aici începe procesul de autocunoaștere și tot aici se încheie.

[1] Daniel Goleman, Inteligența socială, Editura Curtea Veche, București, 2007, pp. 157-158.

[2] Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor, Editura Polirom, Iași, 2018, p. 44

Articolul anterior
Pentru a crede în Dumnezeu este nevoie de curajul de a gândi diferit faţă de ceilalţi? / Nicoleta Filip
Articolul următor
Actul pedagogic, între Socrate și Diogene din Sinope / Liviu Cocei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu