– Selecție de Codrin Vasiloancă –

Sursa: http://www.serafimpantea.ro/pagini/zorica-latcu

Mărturiile o arată pe Maica Teodosia împărtășindu-le spontan oamenilor cuvinte de învățătură în versuri, tot așa cum le-ar fi dăruit aceleași învățături în chip de icoane. Era o poezie sobornicească, pentru că Maica Teodosia a crezut în geniul poporului, din care s-a hrănit, de a sintetiza în cântece și balade ceea ce nu trebuie uitat. Opera Maicii Teodosia este în mare parte transliterarea poetică a evenimentelor evanghelice și a doxologiei creștine, pe măsura inteligenței inimii și a oamenilor simpli, care roiesc, asemeni albinelor, între mănăstirile de pe cuprinsul țării. Poezia Maicii Teodosia este o mănăstire tradusă în versuri. O mănăstire cu chilii albe, unde toate sunt la locul lor, simple și cuminți. Aici, găsim icoane și marame, grele de timpul ivirii lor. Cuvintele, când fulgurante, când fulgerătoare, ne fac să respirăm în tăriile la care ne-au mai urcat Vasile Voiculescu, sau Nichifor Crainic, acolo unde poezia și vocea interioară se confundă în rugăciune și dialog cu Dumnezeu, pe urmele Sfinților Părinți din operele cărora Maica Teodosia, râvnitoare și neînfricată, nu ostenea să traducă. Ascultați numai ce vedea și înțelegea Maica în rugăciune, contemplând icoana și mai ales privirea din ochii Mântuitorului: ”Sunt ochii Tăi ca spadele tăioase/Arzând cu răni adânci, și dureroase,/În cearcănele cerului senin!/Căci de-ar pica o lacrimă fierbinte/Din jarul lor întunecat și greu,/S-ar prăbuși în flăcările sfinte/Pământul tot și morții din morminte,/Scântei, s-ar înălța la Dumnezeu!/Ar fi un singur foc, nemărginire/De flăcări albe-n val de vâlvătăi!/Și n-ar mai fi nici trupuri, nici simțire:/Ar arde numai focul Tău, Iubire,/Lumină-n lungul veșnicelor căi! (Zorica Lațcu – ”Ochii”). Sau în poezia ”Răpire”, al cărei titlu foarte exact semnalează unul dintre momentele privilegiate ale omenirii, când rugăciunea transportă instantaneu peste pragul dintre lumi, în lumina Schimbării la Față : ”Cuvinte, cum nu pot să prind în voi,/Simțirea mea, în voi ca să rămână?/Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână,/Topiți în veșnicie, amândoi (…)Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază,/Decât lumina albă. Înotam/În valuri de lumină, undeva./Și n-am știut că asta e iubire:/Să treci, din beznă, în nemărginire – /Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva”. În final, și poetul, și omul rugător, renunță la cuvinte și ne ademenesc Sus doar prin tăcerea lor : Orbit, tot sufletul îmi tace – ca un schit … În această tăcere albă din poezia ”Tu”, avem a căuta rodirea Maicii Teodosia, aici trebuie să urcăm : de la șesul îmbelșugat al mănăstirii, către belșugul tainic al miresmei și al atotprezenței lui Dumnezeu.
Codrin Vasiloancă,
Gurguieți-Brăila, 30 iulie 2016

Din ciclul Osana luminii

Vinul
Îmi strâng durerea în inimă, ca-n teasc.
Din ea, mustind, poemele se nasc;
Și fierbe mustu-n clocot rubiniu,
În buți cu cerc de fier de-abia-l mai țiu.
S-a limpezit apoi în căni de lut
Și locul de mireasmă s-a umplut.
Ulcelele-nflorite îl cuprind
În smalțul lor? și mâinile se-ntind
Să ia din rodul viei. Dar ce vreți,
Voi, buze întinate, voi ochi beți?
Voi de-nzadar ați ars și-ați însetat,
Că nu veți bea din vinul meu curat.
Să spumege poemul lucitor
Din strofele cu flori în smalțul lor,
Să-l duc la Cina Domnului în dar,
Să stea-n potir, pe masa din Altar.
Atunci din rănile lui Dumnezeu
Va curge sânge sfânt în vinul meu.
E clipa jertfei. Voi cei luminați,
Voi cei desăvârșiți, luați, mâncați.
Cei țintuiți pe cruci și trași pe roți,
Cu sete, beți dintru acesta toți.

Veșmântul
În drumul plin de sânge şi noroi,
Ți-am auzit, Stăpâne, pașii moi.
Ca raza coborâtă din senin,
Pluteai ușor, cu mlădieri de crin.
În jurul Tău, mulțime de norod,
Te pângărea cu sânge şi cu glod.
Și cum mergeam în urma Ta mereu,
Stropi și-asupra mea cu lutul greu.
Ci când norodul, Doamne, Te-a lăsat,
Întreg veșmântul alb Ți-era pătat.
Aș fi căzut cu sufletul învins,
Ci-n mila Ta o mână mi-ai întins.
Genuni adânci, ca-n vis s-au luminat.
Atunci privii veșmântul întinat,
Că-n inul alb vedeam cum înflorea
Din fiecare pată câte-o stea.

Filă de Acatist
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fară de prihană,
Albă ca argintul nopților de vară,
Spicul cel de aur veșnic plin cu hrană,
Mirul care vindecă orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieții care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te, iarăși, țărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Întrupare
Din slava Ta cerească Te coboară,
Spre Bethleemul sufletului meu
Și-n staulul smereniei, Fecioară,
Intrând, să naști pe unul Dumnezeu.
Să-L înfășori în cântece de slavă,
Ca-n scutece subțiri de bumbăcel;
Și ca-ntr-o iesle plină de otavă,
În pacea Duhului să-L culci pe El.
Pleca-vor magii, soli din altă zare,
Călăuziți de focul alb de stea,
S-aducă nou prinos de închinare,
La staulul smereniei, Doamna mea.
Ci eu voi pune-n mâna lor bătrână
Tot aurul cuvântului isteț;
Voi făuri din versul meu, Stăpână,
În jarul gândului comori de preț.
Căldura rugăciunilor de seară
Va-nfierbânta cădelnițele reci:
Tămâia magilor va arde iară,
Cu fum de proslăvire până-n veci.
Și ca să fie plină dăruirea,
Voi presăra din visteria lor,
Cu boabele de smirnă grea, iubirea,
Cea fără de prihană și cu dor.
Știu că nu-s vrednică, Fecioară,
Să-ți fiu în noapte acoperământ;
Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,
Să naști în duhul meu pe unul Sfânt.

Frumusețe
Și-mi zise Domnul: „Eu sunt frumusețe;
În Mine-i cald sălaș de primăveri;
La Mine zorile sunt făr’ de seri,
Și duhul înflorește-n mii de fețe.
Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândrețe,
La Mine arde patima-n blândețe
Și cântă desfătarea din dureri.
Am tainice isvoare de culori,
Am șopot plin de dulce glăsuire.
Și Eu revărs din veșnice comori,
Peste aleși puteri de plăsmuire,
Și-i fac să-mi fie asemănători
În duh, prin arzătoarea lor iubire…

Crinul
Așa se-ncepe jertfa de iubire:
Din alb potir crescut în flori de crin
Primi fecioara prima-mpărtășire,
Sorbind miresme dulci în loc de vin.
Și Tainele de pace făcătoare
S-au săvârșit atunci în chip nespus,
Când I s-a dat în lujerul de floare
Mariei, sfântul Trup al lui Iisus.
Că-n clipa-n care mâna ei smerită
Atinse crinul mândrei primăveri,
Se-nfăptui minunea negrăită
Pe veci a luminatei Învieri.

Colind
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-așterne,
Nimeni să nu-i vadă
Urma prin zăpadă,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboară, coboară
Preasfânta Fecioară;
Dar pe unde merge
Urma i se șterge,
Taina din vecie
Nimeni să n-o știe.
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intră-n staul iată,
Maica Preacurată;
În staul de vite,
Pe paie strujite,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-așterne,
Lumină cerească,
Din iesle să crească,
Razele-n zăpadă
Îngeri să le vadă,
Din înaltul Cer,
Lerui, Doamne, Ler.

În cătușe
Suflete, de ce te zbați mereu?
Urli ca o fiară-nchisă-n cușcă;
Dinții de sălbăticiune mușcă,
Mușcă sângerând zăvorul greu.
Suflete, ai vrea să zbori la cer?
Bine știi, că-i strâmtă colivia,
Îți oprește aripa – zglobia –
Cu zăbrele cenușii, de fier.
Suflete, ți-i dor să te înalți?
Știi că te lovești de grinzi, în creștet,
Și răsună jalnic lemnul veșted,
Când lovindu-ți capul vrei să salți.
Suflete, te-ajunse dor de Rai?
Bine știi că-i calea nesfârșită!
N-ai în mână bâtă țintuită,
Nici merinzi, în traista goală, n-ai.
Suflete, ți-i greu să stai în laț?
Te-mboldește aprig dor de ducă?
Nu te zbate! Bine știi și tu că
Sânge curge, în cușcă, de te zbați.
Suflete, așteaptă puțintel:
Vor pieri zăbrelele odată,
Va pieri și cușca-nsângerată
Și vei fi-n lumină singurel.
Se vor rupe grinzile de lemn,
Gratiile de fier, se vor deschide,
Și-ai să uiți de lațurile hâde,
Suflete, așa, ca la un semn.

Dragoste
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Am cules argintul nopților de Mai.
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăută, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am căutat în noapte luminate căi,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.
Am cetit din file vechi, cu slovă ștearsă,
Stih de preamărire, sfânt Numelui Tău,
Am țesut în pânză Jertfa Ta nearsă,
Ce-a zdrobit tăria veșnicului rău.
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapă, ca să Ți se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei,
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Ți-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaș,
Să-mi gătești de nuntă haină argintie
Și-n sclipiri de soare să-mi gătești sălaș.
Dragostea curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roți,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toți.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să pășesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Duh
Prin noapte Domnul m-a chemat. Și lin
Urcam spre culmi, pășind pe cer senin.
Pe urma mea se așterneau uitări
Adânci ca nesfârșitul unei mări.
Comoară cu belșug de mângâieri,
În calea mea se deschideau tăceri.
Ci eu pluteam, plin încă de pământ.
Ce greu, ce greu era să-mi iau avânt!
Încet, chemarea sfântă mi-a deschis
Prin noapte, largă pârtie de vis.
În juru-mi stelele clipiră moi
Și-am înțeles atunci că suntem doi.
Trecea prin beznă mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu mă deslipeam de lut!
Ce-a fost apoi, eu n-aș putea să spui,
Dar am văzut în umbră fața Lui.
Și cum a fost nicicând eu n-am să știu,
Simțeam că arde-n mine focul viu.
Vedeam, aleasă-n tainice lumini,
O frunte albă din chenar de spini.
O clipă, flăcările m-au durut…
Ardea pe mine haina mea de lut.
Iubirea pâlpâi și, dreapt-apoi,
Crescu – foc liniștit de rug – din noi.
Nu mai simțeam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum ușor, tot mai ușor…
Pășeam spre culmi, pe pârtia de vis
Și-n urma mea, uitarea s-a închis.
Pe drum tot mai adânc, tot mai înalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.
În noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culmi, ființa mea s-a destrămat,
Simțeam că nu mai vreau, că nu mai pot,
Și amândoi eram un singur tot.

Potop
Se zbate năvalnic potopul de dor,
Sporind înspumatele-i ape;
Și valul tresaltă, sub taină de nor,
Aproape de ceruri, aproape…
Se pierde lumina în val de potop,
Stihiile-n spume se-neacă…
Tot crește adâncul, cu strop după strop,
Ci dorul în veci nu mai seacă.
Eu nu pot, Părinte, să trec peste el,
Să ies din sărmana mea arcă.
Trimis-am în zare sfios porumbel
Și iată aștept să se-ntoarcă.
Doar apele tulburi s-or trage prin văi
Și lumea-nnoise-va toată,
Atuncea trimite-vei îngerii Tăi,
Din arca de lut să mă scoată.

Tu
Pe ce Te-am cunoscut? Nu Te-am văzut
Și nu Te-am auzit; dar am știut
Că Tu erai Acela… N-am simțit
Nici fâlfâirea hainei; neclintit
Era în casă totul și ‘necat
În beznă, când deodată s-a mișcat
Ceva, dar n-am știut: în mine fu
Mișcare, sau în juru-mi. Știu că Tu
Ai fost Acela. Nu, n-ai strălucit
În slavă mare, nici nu Te-ai ivit
Să-mi dai să-ți pipăi urmele de cuiu.
Dar Te-am simțit și n-aș putea să spuiu,
Cum ai venit și iarăși, cum Te-ai dus.
Simțeam că o putere de nespus
Mă-nvăluie, răpindu-mi suflul tot
Al vieții în vârteju-i. Cum nu pot
Să scriu, pe ce Te-am cunoscut? Orbit,
Tot sufletul îmi tace ca un schit…
Pe ce cunoști că-i zi, chiar de nu vezi,
Și știi că-i noapte, chiar dacă veghezi?
Putea-voi să găsesc vreun semn de-al Tău,
Când gândul, amețit, se pierde-n hău,
Și-n minte-abia de pot să-l mai cuprind?
Ce punte pân’ la Tine voi să-ntind,
Pe care Tu să vii, senin în jos?
Eu te-am simțit așa de luminos
Că n-am putut să văd. O vreme-am stat
Cu ochii-nchiși ca moartă. Nemișcat
Ai stat și Tu în mine, undeva,
Și eu în Tine. Dragostea era
Această neclintire? Nu mai știu…
Dar mi se pare lumea un pustiu
Și ziua, întuneric nesfârșit,
De când în noapte, Doamne, Te-am simțit,
Atât de-aproape. Dragostea era?
Stăteam pierdută-n Tine, undeva,
Învăluită cald în Dumnezeu…
Și Tu erai în mine, Doamne-al meu!

Răpire
Mergeam prin întunerec, undeva.
Făclie-aveam, gătită dinadins;
Dar iată că din umbră mi-o a stins
Și m-a luat de mână Cineva.
N-am întrebat nimic. Pășeam arar
Și-așa-mi părea cărarea de fierbinte,
Că tainic gândul stăruia în minte:
Să nu-mi atârne haina jos în jar.
Simțeam dogoarea flăcărei în jur
Și mă uimeam că nu-i vedeam lucirea.
Mergând, știam că las în urmă firea
Și-am început să văd, ca printr-un ciur.
Cuvinte, cum nu pot să prind în voi,
Simțirea mea, în voi ca să rămână?
Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână,
Topiți în veșnicie, amândoi.
Și-atât era de dulce acest mers,
Încât aș fi dorit ca niciodată
Să nu atingem ținta-ndepărtată.
Dar bezna-n jur s-a sfâșiat, s-a șters.
N-am cunoscut pe Cel ce mă ducea,
Și nici n-am vrut. Lumina se mărise,
Pășeam prin alb, vecia-ncărunțise
Și flacăra din juru-mi strălucea.
Cu ochii beți de albul mult, cătam
Să văd un chip: o umbră sau o rază.
Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază,
Decât lumina albă. Înotam
În valuri de lumină, undeva.
Și n-am știut că asta e iubire,
Să treci din beznă în nemărginire,
Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva.
Când ne-am oprit, s-a-ntors privirea mea
Spre Cel ce mă dusese. Și uimită,
Am cunoscut lumina nesfârșită,
Că toată, valuri, de la El venea.

Crucile
Înspre tărâmul celălalt,
E loc închis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci…
Părea tot locul țintirim,
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad și de stejar.
Și cruci de-argint și de oțel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur și de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O cruce mare strălucea,
Sub greul ei un Om zăcea.
– Tu cum de poți să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?…

Focul
Căsuța mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Și tindă și odăi și coperiș.
Voiam să plec din casă pe furiș,
C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toți dormeau; și de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.
Și, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat și haina, căci ardea,
Și-am aruncat și legătura-n foc.
Mă-năbușeam și nu vedeam deloc;
Cuprinsă de uimirea morții, stam
În oarbă nemișcare. Așteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Și vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbușiri,
Și casa mea pieri; subțiri, subțiri,
Se ridicară palele de fum…
În goliciunea mea pornii la drum.
Cerșeam lumini și-n pragul nopții reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni și greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cerești,
Spre miezul dragostei dumnezeiești.
Știam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

Trezirea din Samaria
Veniți la El, fecioare din Sihar,
Cu ramuri verzi, cu scoarțe moi și dese!
Din scrinuri scoateți albele veșminte,
Din templul vechi luați podoabe sfinte,
Legați cununi din flori de câmp alese,
Veniți la El, izvor de veșnic har!
Gătiți-I calea, mame din Sihar!
Așterneți în țărână grâne coapte,
În valuri late scoateți pânză nouă.
Aduceți ierburi dulci, sclipind în rouă,
Aprindeți torțele ca-n miez de noapte,
Căci iată, vine, Cel ce-i plin de har!
Cântați-I imnuri, roabe din Sihar!
Gătiți-vă cu glas de bucurie.
Cântați ca păsările-n zori pe ramuri,
Vestiți minunea peste mii de neamuri!
Lin curge azi izvor de apă vie,
Menit să curme-al vieții noastre-amar.
Iar eu, cea mai umilă din Sihar,
Îi voi așterne sufletul în cale,
Ca-n mintea mea de-a pururi să rămână
Lumina întâlnirii la fântână,
Când vraja cuvântării Lui domoale
S-a legănat în vânt de cireșar.

Ectenie
Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădița dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viață caldă iarăși să legăm,
Pentru ca lumina peste noi să cearnă,
Domnului să ne rugăm.
Pentru că să-Și verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-I simțim chemarea,
Când plecăm genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când, cuprinși de patimi, Numele-I strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca belșugul țarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic și umil,
Pentru ca răsfrângeri din surâs de stele
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Și-n lumina morții viața s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca mulțimea îndurării Sale
Însuși să-și pogoare pasul către noi,
Pentru ca să-I ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă și cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineții,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm,
Și-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieții,
Domnului să ne rugăm.

Împărtășanie
În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,
Atâtea seri la rând ai poposit,
La masa albă m-ai blagoslovit,
Atins-ai vinul și ai frânt din pâne.
Atâtea seri la rând s-au irosit,
Căci n-au văzut privirile-mi păgâne,
Că trupul sfânt Ți l-ai ascuns în grâne,
Și sângele cu vin l-ai îndulcit.
Și azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat.
Ca să te vadă ochii mei, sărmanii,
Paharul plin l-ai binecuvântat.
În zvonul vechi din sfintele cazanii,
Cu scump sângele Tău m-am adăpat
Și trupul Tău s-a frânt spre împărtășanii.

Rodire
Miez alb în sâmburele meu de lut,
În mine-ai fost și nu Te-am cunoscut.
Sau poate eu eram în Tine-nchisă
Ca sâmburele-n carnea de caisă?
Căzusem în pământ de undeva
Și miezul dulce-n mine aștepta…
A fost o vreme secetă în țară,
Livezile pe dealuri se uscară,
Pădurile ardeau adânc pe cer,
Și iarna fu senină și cu ger.
În mine miezul alb stătea-n neștire,
El nu-și pierdu puterea de rodire.
Ca ceara-n uscăciune m-am topit,
Dar lacrimi izvorând, m-au răcorit.
Și lacrimi după lacrimi se-nșirară,
Urzind mănoase ploi de primăvară.
Crengi mari, cu blândă floare, au crescut
Din miezul sâmburelui meu de lut.
Ci nu știu cum să Te numesc, Iubire:
Părinte, frate, domn, prieten, mire…
Căci să vorbesc cu meșteșug nu știu,
Dar parcă, Doamne, Mumă-mi ești și Fiu.

Pocăință
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale
Și Ți-aș cerși iertare, dar nu știu cum să cer;
Ci Tu pricepi cuvântul din mute osanale
Și tâlcul rugăciunii de lacrimi și tăceri.
Îmi știu fărădelegea: greșită sunt, Stăpâne,
Prea mult am stat cu ochii plecați, cătând în lut,
Prea multe griji avut-am de zilele de mâne
Și n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.
Ți-am prea iubit făptura, de Te-am uitat pre Tine,
Și cântecul țărânei l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Și glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.
Mi-am împletit cântare din grele flori de tină,
Am îndrăgit mirosul de verde și de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumină
Și turma de căprițe, cu botul mic și ud.
Mi-am împletit cântarea din floare de mătasă,
Am îndrăgit mirosul de miere și de tei,
Am prea iubit podoaba și haina de mireasă,
În zâmbetul câmpiei, mijind sub pașii mei.
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Căci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob netrebnic, am irosit în cale
Mulțimea milei Tale și darul Tău bogat.
Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, înainte-Ți, în goliciunea mea,
M-apasă greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toată pofta rea.
Din gând smerit primește, Iisuse, rugăciunea,
Hrănește-mă pe mine cu har îmbelșugat,
Adapă-mă cu milă, îmbracă-mi goliciunea
Cu raza de sfințenie din chipul Tău curat.
Să nu mă lași, Preabune, să plec nemângâiată,
Căci îmi cunosc păcatul și taina Ta o știu
Strig către Tine, Doamne, din inimă plecată,
Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.
Sfințește-mă, Iisuse, și taina mi-o arată,
Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir,
Și fă să nu mă ardă văpaie-nfricoșată,
Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.

Din ciclul Poemele iubirii

Tăcere
Cuvintele pe care nu le-am spus
Sunt tot atâtea trepte ce pogoară
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.
Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit
M-am coborât în lumea nerostirii
Și-n cutele de piatră i-am gătit
Acolo-n fund un ascunziș Iubirii.
Cuvintele pe care nu le-am spus
Sunt tot atâtea trepte de tăcere
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo unde orice vorbă piere.
De-acolo din limanul necuprins
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziș, luminile Iubirii.

Acatist (1)
Iubirea mea, Tu, crinul meu de foc,
Tu floare-n flăcări, cu miresme bune,
Tu, mir de preț, mănunchi de busuioc,
Și taină care nu se poate spune;
Iubire, val de apă preacurată,
Învăluire lină de lumină;
Puternică și blândă totdeodată,
Iubirea mea, tu, liniște deplină;
Iubire, lumea mea de frumuseți,
Tu, nesecat izvor de plăsmuire;
Eu te-am slăvit pe tine-n dimineți
Și-n fapt de seară te-am slăvit, iubire.
Iubire, jertfa arderii de tot,
Tu chinul sfânt al Crucilor slăvite,
Iubirea mea, a tâlcui nu pot,
Dulceața mult-a rănilor primite;
Iubire, pași de sânge, care suie
Cărarea dintre două povârnișuri;
Iubire, palma albă prinsă-n cuie
Și fruntea strânsă-n spinii din hățișuri;
Durere drag-a-ntregii mele vieți,
Tu, singura și veșnica-mi dorire;
Eu te-am vestit pe tine-n dimineți
Și-n fapt de seară te-am slăvit, Iubire!
Iubirea mea, tu, care ești din veac,
Și însăți ești izvor de veșnicie;
Dă-mi mie, dar, sărmanei, să mă-mbrac,
Cu haine de lucire pururi vie;
Tu porți în tine lumea și tăria
Te miști și neclintit în mine stai;
Tu ai în mână clipa și vecia,
Iubirea mea, Tu poți să mi le dai;
Și rupe-mi ale trupului peceți,
Ca să topesc în tine-a mea zidire,
Căci te-am vestit pe tine-n dimineți
Și-n fapt de seară te-am slăvit, Iubire!

Acatist (2)
Iubirea mea și singurul meu dor,
Tu, flacără de-argint, cu raze blânde;
Tu, pâine coaptă-n tainicul cuptor
Merinde pentru suflete flămânde;
Ciorchinul greu cu bobul luminos,
Și spic crescut în țarina cea vie;
Potir ales umplut cu vin spumos,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!
Durerea mea și dulcele meu chin,
Tu, mielușel în vizuini de fiare;
Dulceață revărsată din pelin
Mărgăritar al apelor amare;
Tu, desfătarea Crucii în ascuns,
Tu, sfânta neputințelor tărie;
Dorința, ținta mea de neajuns,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!
Podoaba mea, izvor de frumuseți,
Tu, haina mea de raze mătăsoase,
Cunună scumpă cu sclipiri de preț,
Tu, cântecul cu vorbe luminoase;
Tămâia care arde spre jertfiri,
Tu candelă de aur și făclie;
Tu floarea linei mele stihuiri,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!
Prietene și mire prea iubit,
Tu, mâna bună și mângâietoare;
Dă Tu odihnă trupului trudit,
Și sufletului ars îi dă răcoare;
Întinde brațul tămăduitor;
Să-mi vindeci Bune, inima pustie;
Tu, Cel ce Ești toate tuturor,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!

Semnul
Eu l-am rugat pe mire, cu lacrimi l-am rugat
Să-mi dea un semn din ceruri ca să-i cunosc iubirea
S-o văd cum curge-n valuri, îmbrățișând zidirea
S-o simt cum arde-n toate, cu focul ei curat.
S-a-nduplecat stăpânul a toată miluirea,
Din cerul slavei Sale un tainic semn mi-a dat
Dar nu era iubirea nici val neîntinat,
Nici flacără, ci semnul întrece semuirea.
O, cum nu sunt oglindă, sau fața mării line,
Să pot răsfrânge semnul, așa cum l-am văzut,
Sau cum voi spune taina, cu graiul meu de lut?
Eu l-am simțit pe mire că-I însuși lângă mine,
El însuși semn din ceruri al dragostei depline,
Și mi s-a dat în taină așa cum l-am cerut.

Iatacul
Am pregătit culcușul în iatac,
Pe rug arzând cu flăcări mătăsoase,
Și-n toată graba mâinilor sfioase,
Mă voi găti Iubite ca să-ți plac.
E clipa lungă, lungă, cât un veac,
E clipa așteptărilor duioase;
Dar vei vedea ce dulci, ce luminoase,
Sunt rănile cu care-am să mă-mbrac.
Așteaptă, Preaiubite… doar o clipă,
Să sting opaițul, ca să Te pot
Primi, cu toată sfânta mea risipă.
În albe valuri de miresme-not,
Că iată-n întuneric se-nfiripă
Pe rug, o mare ardere de tot.

Maica
Când El suia cu trudă pe Golgota,
Tu l-ai urmat, uitată în popor.
Și nimeni n-a știut că două trupuri
Se frâng, spre mântuirea tuturor;
Și nimeni n-a văzut, că patru palme
Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,
Că două capete se-ncununară
Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.
Și mintea nu pricepe cum ostașul
Deodată, două trupuri a străpuns,
Și doua guri uscate se uniră,
Să soarb-amarul fierei, în ascuns.
Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie
Minunea mare – a veșnicei iubiri,
Că iată, pe același lemn al Crucii,
Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.
Și cum El veșnic suie pe Golgota,
Și-i veșnic Răstignitul întru noi,
Tu, Maică, Îl urmezi cu pași de sânge
Ca să muriți pe Cruce, Amândoi.
Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese,
Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus:
De-aceea ei Îți înălțară slava,
Decât a Îngerilor mai presus.
Dar cine ar putea să povestească,
Stăpână, ‘mpărăteasca slava Ta?
Precum nepovestită-Ți este jertfa,
Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa.
Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,
Și-așa rămâne dincolo de vremi,
Ca mai cinstită decât Heruvimii,
Și decât Serafimii să Te chemi.

Inima
Inima-n culme de chin, s-a aprins și-a-înflorit, Preaiubite
Flacără-n vârf de făclie și floare-ntr-un capăt de vrej,
Plăpândă-ngânare de fluturi, bătând din aripi obosite,
Foc strălucit de lumină cu umbrele-n fugă vârtej.
Inima-n culme de chin s-a deschis ca Potirul, adâncă,
Plină de vinul Iubirii, de care și ea s-a-mbătat;
Și s-a deschis, ca o rană, din care mai picură încă,
Clipă de clipă, tot sângele rumen, nespus de curat.
Inima-n culme de chin s-a topit ca un fum, Preaiubite
Cum se topește în aer mirosul de flori și de nard.
Sunt undeva… în Iubire… Și trec veșnicii sau clipite.
Nu mă mai știu… Oare totuși mai sânger? Și totuși mai ard?

Îmbrățișare
Când în dumnezeiasca-nbrățișare,
Noi ne unim cu blândul Mire,
Ce taină negrăită de iubire
Îi spunem noi, în clipa-aceea oare?
Ci sufletul e mut de fericire.
Căci, iată, nici un murmur nu e-n stare
Să spună ce fiori de desfătare
Simțim atunci, în tainică unire.
În juru-ne simțim că totul piere
Ci numai noi cu El, în El unite,
Gustăm sărutul sfântă mângâiere.
Ș-atunci de focul lui ceresc topite,
Cu El, pe Crucea Lui, în grea durere,
Am vrea să fim de mii de ori jertfite.

Arac
Într-a sufletului vie,
Crește, poamă aurie,
Dragostea – viță de soi,
Cu mlădițe lungi și moi.
Tare-aș vrea să mi te fac,
Cruce, dragostei arac.
Mlada dragostei să crească,
Pe arac să se învârtească
Și să crească până sus,
Unde-i răstignit Iisus.
Mlada viței să-nflorească,
Trupu-n flori să-l învelească;
Iar când floarea va lega
Și când vița rod va da,
Rodul tot va fi menit
Numai Celui Răstignit.

Chemarea
Vino, Preaiubite-al meu,
Pe sub bolți de curcubeu,
Dă-mi aripi de Heruvim,
Mână-n mână să plutim,
În grădini de frumuseți,
Din eterne dimineți…
Cu miros de trandafiri,
Să-Ți sorb dorul din priviri,
Din potire de rubin,
Să-ți sorb dorul ca pe-un vin,
Vino, vino să mă-mbeți
C-un alean de frumuseți.
Vino, preaiubita mea,
Pe sub punți de peruzea,
Cu lumini de foc ceresc
Haina să ți-o-mpodobesc.
Vin’ să calci pe drum de stea,
Și să-nveți ce-i dragostea.
Vino, preaiubito, vin,
Dincolo de cer senin,
Să plutim uitând de noi,
Mână-n mână, amândoi.
Tu cu mine să petreci,
Eu cu tine-n veci de veci.

Din ciclul Din pribegie

Măiastră suferință

O, tu măiastră suferință,
Cu dor cuprinzi întraga mea ființă.
În ea aprinzi lumini de conștiință.
Mă-nveți întreg adâncul omenesc,
Mi-arăți sublimul cel dumnezeiesc.
Mă-nveți să trag hotare firii
Și să-nțeleg întinderea iubirii.
Îmi luminezi cu flăcările Tale,
Nemărginirea lumii siderale.
Mă duci adânc, tot mai adânc în jos,
Mă-nalți pe culmi de bine și frumos.
Mă dau în voia Ta, să mă strunești,
Să mă înalți mereu și să mă crești,
S-ajung pân’ la măsuri dumnezeiești.
Să-mi speli cu lacrimi ochii ne-ncetat,
Ca văzul meu să fie-n veci curat.
În tălpi și-n mâini să-mi bați mereu piroane,
Să-mi răstignești pornirile avane.
Cu biciul Tău de foc să mă lovești,
De tot ce-i lume să mă curățești.
Din harul Tău să-mi dai, mereu să-mi dai,
Blândețea, mila, dragostea din rai.
Pe crucea Ta, măiastră suferință,
Să-nalți la cer săraca mea ființă.

Scocul
Mai dulci ca mângâierile,
Din streșinile cerului
Îmi picură tăcerile.
Și cad în ploi, în lung șiroi,
Clipă de clipă, picuri moi.
Eu, ca-ntr-un joc,
Fac din poemul meu un scoc
Să curgă-n el – mereu, din cer,
În picuri ploaia de tăceri.
Și ploaia cade, tot mai des,
Pe scoc să curgă-n val,
Dă ghes…
Șuvițele de apă fug,
Și se revarsă din belșug,
Și se resfiră pe pământ.
Și curg în iureșul mereu,
De mă-nspăimânt.
Cum voi putea iar să le adun,
Să curgă iarăși pic cu pic,
Pe scocul meu îngust și mic?
Acum zadarnic mă frământ,
Tăcerile poemul mi l-au frânt…

Hoinar
Mi te-ai întors iar, suflete hoinar,
Atât de obosit și de murdar.
Pe unde-ai fost, de-mi vii acum,
Atât de plin de praful de pe drum?
Cu fața galbenă și suptă,
Cu părul năclăit,
Cu haina ruptă…
Departe am fost, sus, sus, departe,
Trecut-am hotarele lumii deșarte!
Sunt beat de dragostea tăriei,
Și am gustat din vinul veșniciei.
Nu mă-ntreba nimic, ci stai,
Căci port pe haine pulbere de rai.
Pe tălpile și-n palmele mele,
Port încă pulbere de stele.
Pe părul meu, pe strai,
Port încă roua crinilor din rai.
Și ochii poartă încă-n ei,
Din strălucirea veșnică, scântei.
Sunt beat – de vinul
Sfintei bucurii!
Mai lașa-mă așa!
Nu mă trezi!…
Prin cer, departe-am hoinărit,
M-am îmbătat și-s fericit!
Nu mă peria și nu mă curăți
Port pulberea seninei veșnicii!

ALTE POEZII

Colind
Lerui, Doamne-a Lerului
Sus în poarta Cerului
Șade Maica Domnului
Într-o sită, sită deasă
Tot din fire de mătasă
Floare de făină cerne
Peste văi și deal s-așterne
Încet pare țara toată plămădită-ntr-o covată
Turtă din făină bună
Cu zahăr și cu alună
Și Măicuța Preacurată
Turta dulce o arată
Și o dă Fiuțului
Împăratul Cerului
Să se joace El cu ea
Și s-o-mpartă cui o vrea.

Pomelnic
Pe toți cei ce în veacuri au căzut luptând
Pentru biruința crucii prea cinstite
Cei ce în clipa morții au avut în gând
Numele Treimii prea blagoslovite
Și pe toți aceia care au râvnit
Slava și cununa mai presus de minte
Pomenește-i, Doamne, Tu când vei veni
În Împărăția Slavei Tale sfinte.
Pe toți mucenicii neamului eroi,
Luptători cu spada sau cu rugi sfințite
Toți cei ce se roagă astăzi pentru noi
Și ne scot în grabă tainic din ispite,
Și pe toți aceia care pentru neam,
Au trăit în temniți ca-n niște morminte,
Pomenește-i Doamne, Tu când vei veni
În Împărăția Slavei Tale sfinte.
Pe tot neamul nostru evlavios și sfânt,
Voievozi și doamne, boieri, jupânese,
Toți câți dorm cu trupul în acest pământ
În hotarul țării noastre prea alese,
Pe părinții noștri și pe frații dragi
Ce s-au dus la ceruri sus, de mai-nainte
Pomenește-i, Doamne, Tu, când vei veni
În împărăția slavei Tale sfinte.
Și pe toți aceia care neștiuți
Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,
Cei ce încă astăzi zac necunoscuți,
Și-n Biserici nu au slujbe și canoane,
Pe toți sfinții, care numai Tu îi știi
Și al căror nume numai Tu-l ții minte,
Pomenește-i, Doamne, Tu, când vei veni
În împărăția slavei Tale sfinte.

Sfat
Sus, deasupra lumilor,
La locul minunilor,
Domnul Iisus a stat
Cu Măicuța Lui la sfat:
Mamă bună, orice-aș face,
Mila, Mamă, nu-mi dă pace.
Strigă-n ceruri cioburile,
Cioburile, cioturile,
De sub roțile zimțate,
Sufletele ies sfărâmate,
Și rămân doar cioburile,
Cioburile, cioturile.
Risipite-s de furtună.
Du-Te, Mamă, și le-adună.
Cioburile te-or tăia,
Mâinile ți-or sfâșia,
Tu în poală strânge-le
Și de milă plânge-le.
Strânge, Mamă, cioburile,
Cioburile, cioturile,
Eu atunci, cu sfântul har,
Mamă, face-M-aș olar.
Lutul vechi, topi-l-aș tot,
Să lipesc iar ciot cu ciot.
Lutul vechi, cu sfântul har,
Mamă, face-l-aș cleștar
Să păstrez în el mereu,
Trupul Meu, Sângele Meu.
Pleacă-ți, Mamă, zările,
Tinde-ți îndurările,
Du-Te strânge-Mi cioburile
Cioburile, cioturile.

A iubi în Hristos
A iubi în Hristos, desfătare,
Ce lumea în veci n-o va ști.
Un strop în vâltoarea cea mare,
A iubi în Hristos… A iubi.
În mine Hristos te iubește.
În tine pe El Îl iubesc.
Cu ochii tăi El mă privește,
Cu ochii Lui eu te privesc.
Iubire, El crește iubirea
Și-o-nalță în nemărginit.
În El depășim toată firea,
Cu tot ce-i vremelnic, finit.
Când tot ce-i materie-a firii,
Va arde în foc, la sfârșit,
Din jar, trandafirii iubirii
Vesti-vor un nou Răsărit.

Cer nou
Grăit-am, ieri, prin lacrimi, cu Domnul și I-am spus:
De noi cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ți întorci Tu fața, cu silă, de la noi
Și cum mai poți să suferi făptura de noroi?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o ferești
În tina omenească să nu Ți-o murdărești?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poți să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Tu, Care stai în cerul cu mari luminători,
În inima mea rece, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu:
Ieși de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!
Dar n-ai plecat. Ba încă cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul, în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit
Cu raza ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Și peste sărăcia mea, goală, ai întins
Un colț al hainei Tale și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput
Și sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai făcut.
În sufletul meu, astăzi, Tu Însuți locuiești,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cerești.
Și pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit.

Pasăre de nea
Colo spre amurg,
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea.
– Tu de unde vii, în zbor,
Răzlețită, ca un dor,
Pasăre de nea?
– Colo-n depărtări,
Dincolo de zări,
Este-un loc curat,
Larg și desfătat:
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glonț n-ajunge.
Unde nu străbate
Geamătul de frate,
Oful de orfană,
Plânsul de vădană,
Unde, prin fânațuri,
Nu-s curse, nici lațuri.
Unde-i numai floare,
Umbră și răcoare,
Unde nici o rază
Nu mai înserează…
Căci e loc curat,
Binecuvântat,
Loc de bucurie
Și de veselie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece.
– Pasăre de nea,
Fă pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboară tu cu ele,
Mai presus de stele,
În țările-acele.
– Ba, că dorul tău
Mare e și greu;
Aripile mele,
Mări, sunt mititele,
Calea-i lungă foarte,
Și nu pot să poarte
Aripi mititele
Doruri mari și grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Și acolo nu-i
Dorul nimănui.

Ghiocelul
Ca să-ți vorbesc despre Iisus,
Nu știu cum aș începe;
Tot ce-n cuvinte nu-i de spus,
Doar inima pricepe.
Nu-ți voi vorbi, iubito, azi,
De-un Dumnezeu pe cruce,
Cel ce al lumii greu necaz,
Pe trupul său îl duce.
Nici de un mare Împărat
Al cerurilor sfinte,
Nici de maestrul luminat
Cu veșnice cuvinte.
Nu-ți voi vorbi de-un Dumnezeu,
Înfricoșat, puternic,
Cel care e numit mereu
Al vieții vistiernic…
Azi vreau să-ți spun cum vine El,
În inima geroasă,
Ca un boboc de ghiocel,
Ascuns sub neaua groasă.
Și-așteaptă-acolo, tăinuit,
Ca Duhul Sfânt să vină,
S-aducă-n sufletul smerit
Căldură și lumină.
Și Duhul Sfânt, în adieri,
Topește neaua toată
Și-aduce mii de primăveri
În inima-nghețată.
Iar ghiocelul cel ceresc
În taină înflorește,
Și multe flori Îl însoțesc
Zâmbind dumnezeiește.

Tavorul
Luminile Tavorului te-nvață,
O, suflete, cum să te schimbi la față.
Și de voiești să fii un alt Hristos,
Pe ucenici să-i lași la poale, jos.
În ploaia harului, pe vârf de stâncă,
Să guști singurătatea cea adâncă.
Ci tu așteaptă, colo sus, să vie,
În duh, bărbații: Moise și Ilie.
Ei vor veni și vor grăi cu tine,
În taină, despre tainele străine.
Și Moise, omul tare în cuvânt,
Ți-o da lumina Duhului Preasfânt.
Iar omul focului ceresc, Ilie,
Te va aprinde-n dragostea cea vie.
O, schimbă-ți fața, suflete al meu;
Dintr-un nimic tu fă-te dumnezeu

Noi nu suntem morţi!
Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!
Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!
Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.
În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.
Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.
Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.
Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.
Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.
Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.
De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

Venim şi noi

Vrem să v-ajungem din-napoi,
Venim şi noi, venim şi noi
Pe acelaşi drum de voi stropit
Cu rumen sânge încropit.
Noi urmele vi le căutăm
Le dezmierdăm, le sărutăm
Şi-ncepem ca nişte copii
În urma voastră a păşi.
Dar paşii voştri au fost mari
Lăsat-au urmele prea rari,
De-aceea noi ne străduim
Şi alte urme să croim,
Ca cei ce vor veni apoi
Din zarea largă după noi,
Să afle urmele pe-aici
Mai dese pentru paşi mai mici.
Noi vă urmăm din paşi în paşi
Oricât vă sunt de uriaşi,
Ca să v-ajungem din-napoi
Venim şi noi, venim şi noi!

Pe prag
Torceam pe prag în răsărit de lună.
Şi visul meu spre tine s-avânta.
În suflet, tainic dragostea cânta,
Ca lira când uşor loveşti o strună.
Simţeam în visul meu o nouă viaţă
Dar mâna alb-a mamei m-a atins.
Şi mângâierea ei mi s-a prelins,
Ca strop de mir curat şi sfânt pe faţă.
Când mi-a vorbit, i-am cunoscut durerea.
Cu glasul greu de griji mi-a spus aşa:
Te-am plămădit în trup, copila mea,
Precum albina plămădeşte mierea.
Când sângele curat ce-ţi curge-n vine
L-am colorat cu tainice iubiri
Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri,
Crescuţi în nopţi de umbre şi lumini.
În veghea mea de chin îngreunată,
Te-am mângâiat cu-a genelor mişcări
Şi te-am scăldat în calde revărsări
De dragoste adâncă şi curată.
Eu bine ştiu că-aşa a fost să fie.
Eu simt că astăzi nu mai eşti a mea,
Sunt ca un stânjenel bătut de nea,
Pe care nici o rază nu-l învie.

Uitasem fusul. Luna răsărise
Şi se suise albă peste zări,
În mine-acum treceau străfulgerări,
Dar ochii mei se înecau în vise.
Eu capul l-am ascuns la mama-n poală
Şi mâna albă-a mamei m-a atins,
Ca strop de mir curat mi s-a prelins
Pe faţă mângâierea ei domoală.
Şi nu mai ştiu. Căzuse-n noapte rouă
Şi vântul lin din pom o scutura?…
În visul meu de-azi noapte se făcea
C-am început să plângem amândouă.