Încă un suflet intră pe poarta de fier decorată cu crini de plumb, încă o dată scârțâi balamaua în formă de mâini ridate și încă o dată ochii de safir privesc prin alt suflet translucid.
De obicei, nimeni nu e lăsat să observe conversațiile morții cu sufletele venite, dar până și Constantele au slăbiciunile lor: Timpului îi plac ceasurile cât mai mici sau orice mecanism ce măsoară curgerea secundelor, de la ceasuri cu cuc până la biluțele acelea de birou. Realitatea apreciază filmele cu super eroi, Sacralitatea preferă florile roșii și cam întotdeauna e o cale de a ajunge în grațiile tuturor. Eu reprezint unul dintre cele mai obscure Constante: Uitarea. Deși se simte mai mult ca un blestem decât o binecuvântare…
Moartea, o doamnă bine, înaltă cu părul negru ca negura spațiului prins într-un coc strâns și ochii de un alb pal, mascați de o pereche de ochelari de soare cocheți, cu o rochie roșie, lungă până jos, ce intră în contrast cu pielea de un alb imaculat și tocurile negre. Impunea o oarecare eleganță, ceea ce mă făcea să mă simt oarecum stânjenit în pantalonii largi și bluza pufoasă cu glugă. Coasa era demult înlocuită de frumoase inele ce străluceau la fel de amenințător în peisajul unei cafenele de bloc la ieșirea dintr-un parc ce se întindea de-a lungul întregului și de-a latul infinitului, cu un rând de suflete ce pluteau în așteptare.
Un suflet intrigant și cu o poveste interesantă e mereu ceva spre care Ea se uită cu mare interes. Și acum, datorită faptului că reușisem să îi obțin o prețioasă felie de tort cu ciocolată neagră lângă cafeaua amară, pe care o sorbea cu tact în timp ce citea ziarul, puteam și eu să stau la o margine de terasă a cafenelei. Blocurile se întindeau gri spre cer, odată închisă poarta se vedea doar ceață în fundal, groasă ca o cortină ce anticipează cu suspans următorul suflet. Atmosfera era de culoarea blocurilor, plantele din ghiveci erau de plumb și toată viața închisă afară dintr-un colț de bloc la o intersecție de drumuri ce se pierdeau în mai multă ceață și probabil ascundeau orori mai înfiorătoare decât zâmbetul ascuțit al damei în roșu.
Majoritatea sufletelor vin cu nimic, goale de avuții sau de alte lucruri ce le legau de lumea Spațiului. Dar sufletul ce, ușor, înainta spre cafenea, cu mai multă încredere decât ar fi fost normal, purtând o mască de teatru, din ceramică, cu un zâmbet denigrant, nas ascuțit și vârfuri la fel de ascuțite la margini, spuse:
– Salutări, Doamnă a destinului!
– Curios, spuse, lăsând ceașca cu flori aurii pictare pe ea și făcându-i un semn spre scaunul gol din fața ei. Personajul dădu din cap și se așeză.
– Cum ai reușit să treci cu masca aici? Presupun că știi deja unde ești…
– Fiecare dintre noi are o mască, eu doar am ales să mi-o creez singur pe a mea și presupun că ultima mea reprezentare a fost… prea captivantă pentru a o privi de la depărtare.
– Hm, cu siguranță o interpretare tipică unui „Virtuoso”, după cum spun chipurile de lut.
-De acord, nimic nu este mai important când cortina se ridică și momentul este pregătit, dar mai ales când publicul aștaeptă. Mereu am avut un sentiment de neliniște, dar am avut nevoie de el pentru a-mi duce munca până la capăt.
– Și cam ce a însemnat munca acesta a ta?
– Înfrumusețarea celui mai important moment din viața unei persoane, într-un mod perfect și unic pentru fiecare!
– Și care ar fi acel moment? Dacă îmi permiți să întreb… Nunta?
– Momentul morții. Am fost un artist ce mereu a livrat mai mult decât așteptările publicului. Lumea e destul de crudă, nu trebuie să fie și urâtă. Iar arta? Frumosul merită durerea!
– Acesta este un nou mod de a vedea… totul. Finalurile sunt mereu triste pentru oamenii de rând, spuse apucând strâns scaunul de fier, așteptând urmarea. Mai spune-mi!
– Niciun spectacol nu poate începe fără ca scena să fie pregătită! Și eu… eu cânt opereta morții și aduc oamenii la un stadiu superior al existenței. Mereu spuneam: „Unul dintre voi va deveni poezie pură”.
– Cine venea la astfel de spectacole? Să curmi vieți înainte de vreme este inacceptabil!
– Oameni în costume, oameni ce purtau machiaj sau stropi de sânge, toți căutau acea atmosferă! Cine va deveni faimos prin munca mea când le voi cere să „zâmbească” fiindcă toată lumea îi privește?! Până la urmă, cortina cade peste toți. Eu doar transform acel moment în splendoare. Toți cei care mi-au fost audienți au făcut-o din voință proprie.
-Și de ce veneau? Presupun că erai faimos și se știa ce se întâmplă la grandioasele tale reprezentații…
– Voiau să vadă ce e cu adevărat frumusețea. Unii, bătrâni, voiau să iasă din viață devenind splendoare; alții erau obligați de circumstanțele propriilor acțiuni – micile lor crime -, să-mi facă parte din audiență, iar alții pentru atmosferă… În cazuri speciale plănuiam momentul final cu mult timp înainte.
– Consideri că viața ta a avut vreun scop?
– Am trăit pentru aplauze, pe când ei au murit pentru ele! Am trăit pentru momentele când cineva trezea acel ceva în mine, Inspirația!
– Și lumea? Ce credeau ceilalți? Lumea judecă ceea ce consideră diferit de normalul lor…
– Îmi spuneau nebun! Dar toți artiștii sunt nebuni; arta necesită o oarecare cruzime. Frumusețea, în schimb, nu poate fi rea. Până la urmă eu nu am rănit niciodată pe nimeni, a fost spectacolul care i-a transformat! Talentul meu merită costul, iar geniul meu va fi la un moment dat recunoscut!
-Și ce a însemnat arta? Ce înseamnă grandoarea creativității umane?
– În primul rând, arta trebuie să existe dincolo de rațiune, zâmbete și țipete. Moartea este sigură, dar nu trebuie sa fie urâtă, iar în carnagiu, înfloresc ca o floare la apus! Eu sunt floarea de lotus, eu sunt frumusețe! spuse personajul ridicând mâinile în aer. Se întâmplă ceva ce ea nu va recunoaște în fața nimănui și nici chiar în fața sieși: Dama era mișcată până în măduva oaselor de cuvintele lui.
– Cuvintele niciunui poet nu se măsoară cu munca ta! spuse Moartea în timp își șterse lacrima ascunsă de ochelarii cocheți de soare. Apoi continuă cu întrebările ce urmau să determine soarta sufletului.
– Ai fost ceea ce se poate considera un om bun? Consideri că existența ta a adus beneficii lumii?
– Bun? Amuzant! Eu nu pot fi bun, eu trebuie să fiu perfecțiune! Toate elementele trebuie să fie la locul lor, iar locul meu este de a fi sclavul acestei pasiuni. Nu există nimic pentru mine în afară de asta! De fiecare dată jur că acel spectacol va fi ultimul, dar mint! Și a fost o minciună atât de dulce de fiecare dată!
Moartea zâmbi pe ascuns în timp ce încerca să își readucă aminte următoarele întrebări.
– Ai trăit pentru un anume scop?
-Pentru euforia momentului, bineînțeles, acel moment înainte de a se ridica roșia cortină și neliniștea fiecărei premiere, căci fiecare reprezentație era unicat! Fiecare glonț e o bucată a sufletului meu și fiecare foc de armă este o bucată din mine.
– Cum ai zice că a fost relația ta cu ceilalți? Cu publicul, cu fanii muncii tale sau cu cei care o detestau?
– Simplă. Ei sunt marionete, eu am frânghiile; eu trag de ațe și ei dansează! Până și scena e inferioară talentului meu, dar eu o elevez… Scenariul alungă urâțenia din oameni!
– Și au încercat să facă ceva să te împiedice? Legile oamenilor nu ar tolera astfel de… artă.
– Da, bineînțeles, cei care nu înțeleg arta au încercat să mă încuie departe, să ferece între patru pereți ceva ce depășea orice perete în înalțime și e cheia tuturor lacătelor, dar au înțeles într-un final că arta nu poate fi oprită! Mulțimea? Mă cerea! Arta mea nu poate fi încuiată!
– Care crezi că a fost scopul vieții tale? Ce ai adus, ce ai luat din lume?
– Viața nu are înțeles sau scop, însă morțile lor au avut însemnătate! Sfârșitul e important în toate, sfarșitul inevitabil e atât de incitant, și nu e nicio dramă într-o moarte pașnică!
– Scuze că îți întrerup discursul, ai putea să îți dai jos masca? întrebă Moartea vrând cu stăruință să vadă fața artistului.
– Orice, pentru tine!
Și își dădu ușor masca jos. În spatele ei este una identică.
– Sub fiecare mască e o alta!
– Doar în fața publicului îmi arăt adevărata față! Compoziția are mereu nevoie de ceva fabulos până la urmă și nici măcar perfecțiunea nu este destul de bună! Eu sunt cel ce cântă fără voce și dansează fără picioare! Deci te întreb care este minciuna, fața mea sau masca?
– …
– Arta ridică întrebări, nu oferă niciodată răspunsuri! Ce îți pot spune cu siguranță este că trăgaciul unei arme încărcate, când te afli în pericol, îți șoptește că trebuie sa acționezi! Și eu am o sete pentru dramă! Toți trăiesc până ce mor la urmă. Mereu m-am întrebat ce cred ei când mă văd!
– Probabil teamă? Unii admirație, poate intrigare chiar?…
– Invidiez liniștea, pentru că eu fac sunetul… Am orchestrat atâtea treceri, încât vreau acum să strig cât de tare voi putea faptul că, eu… eu vreau să îți orchestrez actul final, domniță!
– Sunt… onorată! Dar nu pot până nu îmi îndeplinesc scopul. Ai fost o distragere interesantă de la datoria mea, dar judecata este acum completă și este timpul să îți găsești drumul spre noua ta viață!
– Cu ultimele suflări îți promit că eu voi fi cel care îți va planifica ultimele momente. Vei fi cea mai grandioasă reprezentație a mea!
– Ar fi o onoare! La revedere!
În timp ce o poartă se deschide pentru sufletul mascat, Moartea ia o linguriță din tortul aflat pe farfuria cu același trandafir auriu ca și ceașca plină cu cafea. Își aduse aminte că stăteam încă la marginea cafenelei și se întoarce brusc:
– Am și uitat că ești acolo!
– Cam asta se întâmplă în general, zic zâmbind. Ce crezi, unde va fi trimis? Valhalla este pentru războinici, Raiul pentru credincioși, Olimpul pentru zei și tot așa, dar nu cred să fie vreun loc pentru cei ca el… Chiar și pleiada scriitorilor pălește în comparație cu el…
– Simt că un nou tărâm a trecut în existență când a trecut el pragul. Cred că va fi singur, planificând cea mai mare lucrare a sa…
– Chiar ți-a plăcut, deci? Te-ai îndrăgostit?
– Constatele nu se îndrăgostesc. Dar el, chiar a fost… ceva…
– Știu. În caz că nu ai observat, cerul gri este acum arămiu, chiar sângeriu înspre poartă.
Realizează și ea privind, uimită.
– E ceva vreme de când s-a produs o schimbare… Arta e ceva ce transfigurează fără a rezona cu legile naturale și fără a blasfemia locul.
– Nu cred că înțelege cineva arta în adevărata sa formă.
…
– Să pășească următorul suflet!